O zi la oraş, în Maraú

Laura, cu Sasha în braţe, Olivia, Marcelo şi Florian, într-o ipostază surprinsă în Maraú

Pentru o zi, Laura şi Florian au redevenit turişti într-un oraş liniştit, unde le-au fost martori prietenilor Olivia şi Marcelo la starea civilă. Maraú se întinde de-a lungul unui râu, cu zeci de canoe, bărci şi pescari relaxaţi, care-şi trăiesc viaţa respirând aerul uşor sărat al râului, în timp ce alunecă, trăind clipa, pe luciul apei.

Căsătoriile la starea civilă sunt tot aşa de scurte şi impersonale şi în Brazilia, ca şi în România. Un judecător care îşi face treaba în maximum un minut şi treizeci de secunde: „Cutărică, tu vrei?" „Da." „Cutărico, tu vrei?" „Da." „Bun, super, sunteţi căsătoriţi, pu­paţi-vă şi, după aceea, semnaţi aici!" Finalul ceremoniei. Iar sala de căsătorii este chiar mai urâţică şi mai plictisitoare decât aia de la Sectorul 4, din Bucureşti, unde ne-am luat cu acte eu şi Florian.

Cum de ştiu toate astea? Păi, am fost martorii căsătoriei civile dintre Olivia şi Marcelo, prietenii cu care împărţim casa lui Didier, în Piracanga. Olivia (33 de ani), vine din Spania, iar Marcelo (39 de ani) e brazilian. S-au căsătorit şi la Primărie, după ce au avut cea mai frumoasă şi specială căsătorie spirituală la care am asistat vreo­dată, chiar aici, în Piracanga.

Ne-au invitat pe mine, pe Florian şi pe Sasha să le fim martori, şi, uite-aşa, numele Laura şi Florian Câmpean apar în cartea de căsătorii a Primăriei din Maraú, alături de cuplul Olivia şi Marcelo Martin De Castro Cavalcanti De Souza.

Un loc liniştit

Cu ocazia asta specială am vizitat încă un „mini-orăşel" de pe lângă noi, Maraú. Mic, cochet, curat, total lipsit de agitaţia turistică din Itacaré, Maraú se întinde şi el de-a lungul unui râu, cu aceleaşi canoe şi bărci pescăreşti.

Pescari super relaxaţi îşi trăiesc viaţa respirând agale aerul uşor sărat al râului, în timp ce alunecă, trăind clipa, pe luciul apei. Ne plimbăm prin piaţa de legume şi fructe - munţi de banane de mâncat şi banane de gătit, grămezi de papaya, portocale, maracuja şi tot felul de legume specific braziliene, ale căror nume şi gusturi nu le ştiu încă.

Marcelo le cumpără şi-mi promite o masă braziliană tipică - abia aştept! Trecem apoi pe lângă biserica roşie a oraşului (închisă!), facem poze în centrul decorat cu delfini, balene, rechini şi egrete şi stârnim, ca de obicei, mirarea tuturor trecătorilor, la vederea puiului de om alb-alb şi cu ochi albaştri, purtat în sling de mama lui cu părul de trei centimetri. Se vede de la o poştă că suntem turişti.

Femeile mă întreabă cum îl cheamă, se chinuie să-i pronunţe numele şi încep să-l laude: „Păpuşă, frumuseţe, pufosule, cât de frumos eşti, Sasha!", iar el le priveşte, le zâmbeşte şi se ascunde la pieptul mamei, obosit de atâta lume. Caut să-l protejez, dar n-am cum să scap: sărim în ochi, orice am face.

Îngheţata de maracuja, deliciul zilei

Mâncăm la un restaurant-bodegă pe malul râului, sub o copertină de plastic, în timp ce ploaia cade torenţial în jurul nostru. Legume fierte, fasole, spaghete, orez şi ouă ochiuri uleioase, în timp ce Florian îşi scoate pârleala, după atâta regim vegetarian acasă, şi mănâncă trei feluri de carne.

Sasha doarme pe masă, în scăunelul de copil, iar noi ne distrăm la citirea unui anunţ de pe un chioşc: „vindem chestii sărate şi câine fierbinte". Adică hot-dog, pe care brazilienii îl traduc mot à mot - „cachorro quente".

Îngheţată! Atâta ne mai dorim din Maraú şi găsim singurul local care vinde aşa ceva. Ne luăm îngheţată de maracuja (fructul pasiunii) şi de ciocolată şi o savurăm lin­gân­du-ne pe buze, pe degete, pe bărbie! În Piracanga nu avem îngheţată şi de asta e aşa o delicatesă pentru noi. În timpul ăsta, copilul stă pe burtă, pe măsuţă, şi se hlizeşte cu două fete care-i fac bezele.

O zi la oraş, în Maraú. Şi în timp ce ne întorceam acasă, pe drumul de ţară plin de gropi pe care maşina se zgâlţâia din toate încheieturile, îmi dau seama că nu mai fac diferenţa dintre oamenii cu pielea albă şi oamenii cu pielea neagră. Îmi sunt atât de familiari oamenii din Bahia, încât nu mai văd deloc culoarea pielii lor.

Amestecul ăsta de rase - alb cu negru, cu roşu şi toate combinaţiile posibile dintre cele trei culori - îmi este atât de „acasă", încât nu mai fac deosebiri. Şi simt că mă bucur tare că Sasha creşte într-un loc în care toată lumea are aceeaşi culoare, indiferent de rasă: culoarea OMULUI.

Plaje virgine

Situat în peninsula cu acelaşi nume, orăşelul Maraú face parte din Rio Grande do Sul, una dintre cele 27 de unităţi federative ale Braziliei. Peninsula Maraú este cea mai îngustă fâşie de pământ dintre Oceanul Atlantic, Golful Camamu, al treilea golf ca mărime din Brazilia, şi râul Maraú. La trei ore şi jumătate de mers cu maşina de Salvador, peninsula îi uimeşte pe turişti prin plajele virgine, prin păduricile de cocotieri, tufişurile de mangrove şi comunităţile tradiţionale de pescari şi de constructori de bărci.

Români în Bahia

Laura (33 de ani) şi Florian Câmpean (38 de ani) sunt doi români pentru care viaţa e mai mult decât muncă, şefi, stres şi credit la bancă. Împreună cu Sasha, băieţelul cuplului, cei doi trăiesc „departe de lumea dezlănţuită", la aproape 9.500 de kilometri de Bucureşti, în Piracanga, un „sat eco" din sudul statului brazilian Bahia. Au ajuns acolo anul trecut, pe când Laura era încă însărcinată. În Brazilia s-a născut Sasha şi tot acolo a primit şi botezul spiritual. În fiecare săptămână, Laura scrie pentru cititorii ziarului „Adevărul" o poveste de viaţă din comunitatea în care trăiesc.

*Alte povestiri din Piracanga puteţi citi pe blogul viata prinbalonulroz.blogspot.com.