Nepăsarea, tratament pentru oamenii altfel

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Nepăsarea, tratament pentru oamenii altfel
Nepăsarea, tratament pentru oamenii altfel

E uşor să ne fie milă de cei care sunt diferiţi, dar e incredibil de greu să ne pese suficient cât să le întindem o mână de ajutor. Persoanele cu deficienţe sociale sau mentale sunt privite cu reticenţă şi chiar cu teamă. Dar uneori, aceşti oameni sunt mai buni şi mai curaţi decât mulţi dintre noi.

În atelierul improvizat într-o casă din zona Constantin Brâncoveanu a Capitalei, 20 de tineri cu probleme psihice fac lumânări, câte opt ore pe zi. Simona şi Paula cer voie să te ia în braţe aproape imediat cum intri în cameră.

Şi te strâng tare şi sincer, de parcă nu te-ar fi văzut atunci prima oară în viaţă. Simona zâmbeşte şi te fixează cu ochii verzi. Te întreabă când te mai vede, dacă mai vii la ei. Paula vrea să ştie cât mai stai şi dacă rămâi la masă cu ei.

Unii dintre ei vin o dată la două zile, pentru că nu au loc toţi la masa din camera de lucru din casa Asociaţiei Ateliere Protejate. Iniţiatorul este germanul Jörg Könözsi, care a lucrat ca voluntar într-un proiect pentru copiii străzii şi s-a întors în România în 2000. Iniţial, Asociaţia Ateliere Protejate încerca să-i ajute pe aceşti copii care deveniseră adulţi şi pe care nimeni nu-i pregătea pentru un loc de muncă.

Oamenii străzii sunt invizibili

Elena Adam lucrează de 12 ani cu oameni ai străzii din Bucureşti. Spune că a fost chiar primul asistent social care s-a ocupat de ei, pe vremea când lucra pentru „Medici fără frontiere“. Acum este coordonator de proiecte la SamuSocial din România, organizaţie care a continuat proiectul „Medicins Sans Frontieres“ cu finanţare autohtonă şi are un cabinet medico-psiho-social deschis pe Şoseaua Grozăveşti.

„Spre deosebire de copiii străzii, adulţii nu sunt vizibili, nu sunt un fenomen“, povesteşte ea. „Se văd boschetarii şi aurolacii. Dar pe adulţii străzii care vin dimineaţa la cabinetul nostru, cei mai mulţi dintre ei, nu-i deosebeşti de un pacient care aşteaptă la cabinetul unui medic“.

Iar dacă pe unii îi dau de gol doar sacoşele în care îşi cară casa, alţii sunt „degradaţi“, nespălaţi, bolnavi fizic sau psihic. SamuSocial are echipe mobile, care patrulează zi şi noapte prin pieţe, gări, parcuri, pe lângă şantiere şi case părăsite, locurile unde se adăpostesc oamenii străzii. Lunar descoperă 15-20 de „cazuri noi“, dar în fiecare an pierd aproximativ 300 de persoane, care mor în stradă, mai ales în timpul iernii.

Câţiva au poveşti de succes

Cazurile cele mai dureroase pentru asistenţii sociali sunt cele ale bebeluşilor care trăiesc cu familiile în stradă şi pentru care nu pot face mare lucru, din cauză că părinţii refuză să-i dea la centre de plasament.

Cele mai fericite sunt poveştile de succes, cum este cea a lui Constantin (în jur de 40 de ani), „procesomanul tipic“ care a fost prins că folosea legitimaţia unui prieten pentru a merge gratuit cu trenul, dar a dat în judecată SNCFR, după care a cerut conducerii societăţii un loc de muncă, pe care îl are şi în prezent.

Sau al lui Răzvan (care are până în 45 de ani), un dependent de alcool care nu reuşea să-şi păstreze locul de muncă din cauză că se ducea beat la serviciu, dar care acum a renunţat complet la băutură, a terminat Facultatea de Psihologie şi pleacă să lucreze în Germania, la firma fratelui său.

Oameni ca el sunt însă excepţii, acel „cinci la sută“ care reuşesc să-şi refacă viaţa şi se întorc la cabinet să bea o cafea cu cei care le-au acordat încredere şi ajutor.

image

15.000 de adulţi în stradă



Aproximativ 15.000 de adulţi trăiesc pe stradă în România, potrivit statisticilor oficiale din 2002, dintre care mai mult de 5.000 stau în Bucureşti, atraşi de „mirajul Capitalei“, estimează SamuSocial. Dar au de 16 ori mai puţine locuri unde îşi pot petrece noaptea, doar 300, în adăposturile primăriilor şi ale asociaţiilor.

Adulţii fără adăpost

Cei mai mulţi dintre oamenii străzii înregistraţi de SamuSocial sunt bărbaţi (72%), din Bucureşti (77%), potrivit datelor actualizate până la finalul anului 2007.

38% intră în categoria de vârstă 50-59 de ani, 15% au peste 60 şi doar 2%, între 18 şi 19 ani.

Conflictul cu familia este principalul motiv care-i obligă pe adulţi să locuiască în stradă (23%). Urmează divorţul (20%) şi pierderea locului de muncă (14%).

59% nu au buletin, deşi este dreptul lor legal să obţină o carte provizorie de identitate.

Adăposturile improvizate, parcurile (17%), scările de bloc (13%) şi casele cunoştinţelor sunt locurile unde-şi petrec nopţile oamenii străzii din Capitală.

Doar 32% din adulţii străzii au un venit ocazional, în timp ce 22% nu au deloc resurse financiare, 12% primesc pensie, 6%, un salariu şi 5% cerşesc.

37% au studii gimnaziale, 36%, studii medii, un procent, studii superioare şi trei procente, niciun fel de studii.

Un loc de muncă special pentru oameni speciali

Tinerii care lucrează la Ateliere Protejate împletesc fitile, topesc ceara, o toarnă în matriţe şi aranjează pe rafturi lumânările din vânzarea cărora vor avea bani de buzunar.

„E ca un loc de muncă, la fel ca pentru orice om care se duce la serviciu“, explică Florentina Könözsi, soţia celui care a înfiinţat asociaţia în 2002. „Acum au un ritm de viaţă şi asta e foarte important pentru ei.“

Cei care vin aici se aduc unii pe alţii. Chiar şi aşa, există o listă de aşteptare, pentru că astfel de proiecte sunt rare chiar şi în Bucureşti, iar tinerii cu handicap care prind un loc rămân în medie doi-trei ani, pentru că nu au alternative. „Unul pe an dacă-şi găseşte un loc de muncă“, estimează Könözsi.

Bogdan (22 de ani) e unul dintre veteranii care lucrează la atelier de aproximativ cinci ani. Locuieşte împreună cu colegul lui Paul (28 de ani) la Chitila, „la o familie“, unde sunt în grija unor călugăriţe. Acasă îi place să se uite la ştiri şi ţine minte cam tot ce aude: spune că o să trecem la moneda euro în 2014, pentru că aşa a zis Emil Boc, şi crede că Michael Jackson va fi îngropat săptămâna asta.

Sport şi messenger

În faţa lui, la masa de lucru, stă un alt veteran, Ionuţ (29 de ani). A fost în America la începutul anului, la Special Olympics, spune că are acasă medalii şi „o diplomă mare“, dar şi că preşedintele Băsescu a dat noroc cu el, când i-a decorat pe sportivii cu dizabilităţi intelectuale.

Copii şi după 18 ani

De partea cealaltă a mesei, Igor (23 de ani), venit la atelier anul trecut, spune că-i place să citească pe internet „ştiri mondene“ şi să vorbească pe messenger. Şi Paula (21 de ani) vorbeşte pe messenger, dar şi pictează, dansează şi, mai ales, se îndrăgosteşte de aproape toţi cei care vin în vizită la atelier, povesteşte amuzată „doamna Flori“, cum îi spun copiii.

„Poţi să-i numeşti copii aproape fără să greşeşti“, explică ea. Pentru că aşa par după comportament. Iar scopul proiectului e
să-i dezveţe de copilării şi de dependenţa de cei din jur.

Crescuţi în stradă din cauza sărăciei

image

Familiile care trăiesc cu copiii în stradă sunt cazurile cele mai dificile pentru asistenţii sociali



Copiii străzii din România sunt categoria cea mai vulnerabilă, în ajutorul căreia au sărit asociaţiile nonguvernamentale din străinătate imediat după Revoluţie. A fost şi cazul proiectului Concordia, iniţiat de un preot austriac venit în România în 1991.

Irina Zaharia, directoarea primului proiect mare al Concordia, o casă de 80 de locuri construită în Ariceşti, la 80 de km de Bucureşti, spune că cei aproape 400 de copii care au ajuns în cele 12 centre ale lor provin în general din familii dezorganizate, foarte sărace, care nu-şi permit să-i întreţină.

Sunt aduşi de asistenţii stradali sau se aduc unii pe alţii. Prima dată ajung în cel mai mare centru din Bucureşti, „Sf. Lazăr“, „la început pentru duş şi masă“, explică Zaharia. Cei care rezistă mai mult de câteva luni impulsului de a se întoarce la viaţa de stradă, cam 10-15 pe an, sunt apoi transferaţi în celelalte centre ale Concordia, locuinţe sociale sau ferme.

„Nu avem limită de vârstă sau de timp. Avem tineri care sunt la noi din 1995 şi au crescut aici. Unii nu au părinţi, alţii, din cauza condiţiilor modeste, nu au putut reveni în familie“, explică directoarea casei din Ariceşti.

Tot mai multe familii cer ajutor

Din februarie, Concordia s-a confruntat cu o „avalanşă de cereri“ de la familii foarte sărace care vor să le fie luaţi copiii pentru că nu mai găsesc de lucru. Irina Zaharia spune că actuala criză ar putea avea şi aspecte pozitive, pentru că dependenţii de droguri găsesc mai greu bani.

„Avem o serie de «clienţi» vechi, care vin de ani buni, stau o perioadă la noi, luptă cu drogul, dar după trei-patru luni se întorc pe stradă“, spune ea. Până anul trecut, lucrau în pieţe la descărcat marfă sau pe şantiere şi obţineau uşor banii de droguri. Irina Zaharia speră „să-i afecteze şi pe ei, nu numai pe noi“ actuala criză.

Indiferenţi din obişnuinţă

Sistemul de asistenţă socială a evoluat în ultimii 10 ani, dar Elena Adam spune că încă este o glumă: în România nu există asistent social care să lucreze în stradă, la secţiile de poliţie sau în spitale, pentru a preveni ca şi mai mulţi oameni să ajungă pe drumuri.

Dar dacă la Paris, zecile de mii de oameni care trăiesc în stradă trebuie doar să dea un telefon ca să fie transportaţi la un adăpost de noapte de o asociaţie finanţată de stat, la noi „nu sunt bani de pensii“, constată coordonatoarea de proiecte de la SamuSocial. Nepăsarea faţă de oamenii cu probleme sociale nu este doar a autorităţilor, ci a fiecăruia dintre noi.

„Privim cu aceeaşi intoleranţă, reticenţă, frică“, pentru că unii dintre ei sunt într-adevăr agresivi sau purtători de boli. „Dar oamenii ăştia nu vor multe. Dacă se aşază pe o bancă în parc şi vor să vorbească cu tine, poţi face un efort să-i asculţi“, crede Adam.

Sau să le cumperi un sandviş, o sticlă de apă, un sac de dormit. Dar niciodată să nu le dai bani, „ca să-ţi speli conştiinţa“, pentru că asta îi încurajează să rămână în stradă.

Stil de viață



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite