Mame de profesie
0
Zeci de femei din România şi-au pus viaţa în slujba copiilor abandonaţi sau a celor care s-au obişnuit cu greutăţile vieţii de la vârste fragede. Pentru Angela Chirca şi Lucia Minea, Crăciunul va fi bogat în acest an. Cele două doamne vor petrece Sărbătorile în mijlocul celor 12 copii pe care i-au crescut până acum.
Angela Chirca are 41 de ani şi opt copii de crescut. Cu toate că doar unul dintre ei este fiul ei natural, din gesturile şi vorbele femeii vezi cu greu această diferenţă. Mă conduce dintr-o cameră într-alta a casei. În sufragerie, băieţii se joacă la calculator, iar fetele mai mari se uită la televizor, aşezate cuminţi pe o canapea.
O domnişoară mă măsoară din cap până în picioare. „Ea e Oana şi într-o lună împlineşte vârsta la care se face buletinul", îmi explică doamna Angela, aşa cum o strigă şi copiii. În prima cameră dorm cele mai mici, surorile Ana (7 ani) şi Larisa Dascălu (4 ani) împreună cu Miruna Cîrţînă (9 ani).
„În cea de-a doua dorm băieţii: Cosmin Dascălu (12 ani), Adi Cîrţînă (13 ani) şi Mircea, fiul meu", îmi explică femeia. Mai departe, ultima cameră e ocupată de domnişoare: Mihaela Dascălu (16 ani), şi Oana Dancu (14 ani), sora lui Sergiu - un copil pe care l-a crescut tot doamna Angela şi care acum a plecat în comunitatea de tineri a organizaţiei SOS Satele Copiilor.
Drumul de la tăcere la copilărie
Larisa, o mogâldeaţă cu două moaţe, se ţine în tot acest timp de şotii: sare pe călcâie, se transformă în roboţel, dar nu o pierde din ochi pe Angela. Imediat ce descoperă rujul şi parfumul surorii sale mai mari, cei din casă devin inexistenţi.
„Larisa şi fraţii ei au fost aduşi aici de la un centru de plasament. Când au intrat în casă s-au dus direct în camera lor, şi-au închis uşa şi nu au mai ieşit de acolo. Am intrat la ei să văd ce fac şi i-am văzut pe toţi aşezaţi pe pat. Aproape că nu mişcau. Mi-au zis că nu au voie să se joace că vine «doamna» şi-i ceartă", povesteşte Angela.
„Ana şi Larisa aveau amândouă părul tăiat pe unde mai lung, pe unde mai scurt. Le-am tuns uniform şi de cum le-au dat câteva fire le-am făcut moaţe sau le-am prins agrafe. Sunt tare mândre de părul lor. Toată ziua se apucă de moaţe să vadă dacă le-a mai crescut puţin părul", povesteşte femeia.
„Îmi amintesc că le-am luat rochiţe şi, când le-au văzut, au început să le pupe şi să plângă de bucurie. Nu mai purtaseră până atunci", spune emoţionată femeia.
Viaţa de după despărţire
Îşi sugrumă duioşia cu care vorbeşte despre copiii ei când se gândeşte la câtă putere îi trebuie fiecăruia pentru a trece peste sentimentul de a fi abandonat. „Când pleacă mamele lor care-i mai vizitează oftează amar şi se pun pe un plânset, de-ţi sfâşie inima. Cum să-i explici unui copil de vârsta asta că părintele lui nu poate să-l crească şi e, până la urmă, un musafir prin copilăria sa?", povesteşte Angela.
Femeia a ajuns din întâmplare mamă socială în satul SOS din Capitală. În urmă cu cinci ani lucra ca operator mase plastice şi tocmai se despărţise de soţul ei. A rămas cu Mircea care avea pe atunci cinci ani. S-a dus în sat pentru că sora ei aflase că organizaţia căuta mame sociale.
„Era februarie şi totul era îmbrăcat în promoroacă. M-am îndrăgostit imediat de satul ăsta, de casele spaţioase, de spaţiul dimprejur. Au urmat interviurile şi şcoala de mame. Între timp, am lucrat ca tantă - ajutător de mamă socială -, într-o casă în care erau patru copii", povesteşte femeia. Doi ani mai târziu, s-a mutat cu Mircea în casa numărul trei, în care locuieşte şi acum, şi care se va umple de suflete de Sărbători, când vor veni la ea şi ceilalţi copii pe care i-a crescut şi care trăiesc acum în comunitatea de tineri.
Liniştea din casă, o povară de nesuportat
Pentru Lucia Minea (53 de ani), Crăciunul va curma din durerea pe care o simte de ceva timp, de când copiii pe care i-a crescut de mici se pregătesc să plece în comunitatea de tineri.
„Într-o lună sau două trebuie să plece cam toţi, dar aştept alţii! Şi să se întoarcă şi ceilalţi de Sărbători!", spune femeia. Refuză să se gândească la pensionare şi mărturiseşte că nu regretă nicio secundă că a decis să se facă mamă de profesie.
„Am lucrat în domeniul electronicii, în care m-am specializat, dar nu mi-a plăcut, am vrut să lucrez cu fiinţe. Când am aflat de această organizaţie, eram proaspăt divorţată şi-l aveam pe fiul meu de 12 ani", povesteşte Lucia.
Femeia spune că şi-a dorit foarte tare să-i ofere băiatului ei o familie, cu atât mai mult cu cât ea însăşi a copilărit când la mama, când la tata.„De la bun început, copiii s-au considerat fraţi. Cred că ceilalţi au avut noroc cu fiul meu, care era mai mare şi pe care l-au copiat. De la el au învăţat să împartă totul şi, mai ales, au înţeles ce înseamnă încrederea. Puteam să las banii oriunde în casă pentru că nu dispărea nimic, niciodată", descrie Lucia atmosfera din casă.
"Găteam aproape zilnic, în oale de 10-15 litri. De câteva luni încerc să mă obişnuiesc să gătesc mai puţin şi nu pot."
Lucia Minea
mamă socială
SOS Satele Copiilor
Angela Chirca îi iubeşte pe toţi copiii pe care îi creşte, ca şi cum ar fi sânge din sângele ei
Cine sunt mamele sociale
Majoritatea celor care au ajuns mame sociale într-una dintre cele trei comunităţi SOS Satele Copiilor sunt femei văduve, divorţate sau nemăritate. Asta pentru că odată ce devin mame sociale aici îşi schimbă viaţa cu totul. Încep prin a vizita satul şi trec apoi printr-o serie de interviuri cu angajaţii care veghează la buna funcţionare a lucrurilor.
Dacă trec de această etapă, încep „Şcoala mamei", o instruire care durează 24 de luni. Salariul este ceva mai mare decât cel mediu pe economie. Primesc bonuri de masă, o alocaţie de hrană şi un buget lunar pe care le administrează astfel încât copiilor să nu le lipsească nimic.
Cum ajung copiii în comunităţi
Micuţii care ajung în satele SOS sunt copii abandonaţi de familie sau care au o situaţie familială extrem de delicată. Organizaţia SOS Satele Copiilor România îi identifică cu ajutorul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului, principalul furnizor de informaţii dspre cei care cresc în condiţii grele - fără unul sau fără ambii părinţi sau în condiţii de sărăcie extremă - dar şi cu ajutorul poliţiei sau al altor ONG-uri.
În cazul copiilor cărora li se găsesc părinţii, organizaţia obţine o decizie de luare în plasament de la Comisia pentru Protecţia Copilului. În cazul celorlalţi, documentul vine din partea Tribunalul pentru minori.
Un proiect vechi de 60 de ani
Înfiinţarea unor comunităţi în care copiii privaţi de grija părinţilor să crească sub oblăduirea unor mame sociale a fost consemnată prima dată în 1949. Atunci, medicul austriac Hermann Gmeiner, rămas fără mamă de la vârsta de cinci ani, a pus pus piatra de temelie a primului sat SOS din lume, la Imst, în Austria. Întrucât după Al Doilea Război Mondial, mulţi copii au rămas fără părinţi, iar multe femeile şi-au pierdut soţii, austriacul s-a gândit să-i aducă laolaltă, într-o comunitate în care cei mici să crească armonios, având o casă şi o familie.
Cu numai 600 de şilingi austrieci la dispoziţia, (aproximativ 40 de dolari americani), Gmeiner a creat organizaţia, bazându-se şi pe ajutorul multor prieteni şi donatori care au crezut în visul său. Astăzi, SOS Kinderdorf International, numele organizaţiei-mamă pentru SOS Satele Copiilor, este una dintre cele mai mari asociaţii caritabile din lume.
Familia substitutivă, a doua şansă la viaţă
În comunităţile SOS Satele Copiilor România cresc la ora actuală aproximativ 130 de copii. Cel mai vast sat este cel amplasat pe o suprafaţă de circa patru hectare din nordul Capitalei: 15 case cu etaj în care trăiesc familiile SOS.
La Cisnădie, în judeţul Sibiu, alte 12 familii substitutive se străduiesc să-şi construiască un viitor, în timp ce la Hemeiuş, în judeţul Bacău, alte patru mame sociale îşi dedică viaţa copiilor care le sunt aduşi în îngrijire. Proiectul acestei organizaţii oferă o alternativă la îngrijirea din orfelinat sau în centrele de plasament întrucât se urmăreşte ca fraţii şi surorile să locuiască în acelaşi loc, iar legătura cu părinţii sau cu rudele să fie refăcută. Mama Angela Chirca povesteşte, de exemplu, că ţine legătura cu mamele şi le comunică tot ce apare nou în viaţa copiilor lor.
De altfel, o legătură strânsă există şi între tantă - ajutorul mamei sociale -, şi copiii sau mama socială. „Căutăm să nu schimbăm tantele sau mamele pentru a le oferi copiilor stabilitatea de care au nevoie. Mai mult, îi încurajăm să comunice cu părinţii sau cu rudele lor pentru a şti cine sunt", explică Cristiana Ionescu, specialist relaţii publice al SOS Satele Copiilor.
Momentul în care copiii îşi iau „zborul"
Cristina Ionescu mai spune că mamele sunt monitorizate de către un psiholog şi sunt supuse unui proces de învăţare continuă. Copiii sunt trimişi în comunitatea de tineri atunci când împlinesc vârsta de liceu.
„Încep mai întâi cu o vizită de câteva zile, apoi stau acolo o săptămână, 12 zile şi tot aşa, până se acomodează", spune Angela. „Misiunea noastră se termină din momentul în care aceşti copii se angajează şi sunt capabili să se întreţină singuri", explică Ionescu.
Se încarcă comentariile...
