Lecţia de optimism, o soluţie anticriză
0
Nu există specialişti în optimism, dar succesul te poate face un practicant al acestei stări de spirit.Optimismul e o chestiune de perspectivă, o opţiune personală de a vedea jumătatea plină a paharului atunci când treci printr-un moment greu în viaţă.
O spun unii dintre oamenii care vorbesc astăzi la o conferinţă neobişnuită, Optimism 2009. Nu sunt specialişti în optimism, pentru că nu există aşa ceva, ci „oameni recunoscuţi pentru ceea ce fac“, spune organizatorul evenimentului, Cristian Manafu.
Citiţi şi:
Copiii moştenesc fericirea părinţilor
Pentru fiecare, sursele optimismului sunt diferite, dar, pentru toţi, ele se regăsesc în ceea ce fac, în dorinţa de a merge mai departe şi de a-i contrazice pe cei care insistă că nu se poate.
Jurnalistul Cristian Lupşa se consideră o persoană optimistă, „pozitivă“, pentru că şi-a permis să viseze lucruri care nu păreau „fezabile la prima mână“, dar care au apărut în revista „Esquire“, texte altfel decât în celelalte publicaţii, „care să-i facă pe oameni să înţeleagă lumea din jur“.
Şi Cosmin Alexandru, business consultant, spune că a fost „pe culmile optimismului” atunci când a început proiecte pe care nu le mai făcuse nimeni din jurul lui:
„Când am creat firma de cercetare de piaţă în 1992, student fiind, unii profesori mi-au promis că mă dau afară pentru îndrăzneală, iar acum compania este numărul unu în domeniu în România“, spune Alexandru. A început şi proiecte care n‑au reuşit, dar pentru toate a pornit la drum cu optimism şi a reuşit să-şi învingă emoţiile şi îndoielile.
Riscul de a fi surprins
Hair-stylistul Radu Şerban spune şi el că şi-a obişnuit echipa să facă lucrurile altfel. Salonul său este „un atelier“ în care există o tradiţie. „Ne strângem şi ne întrebăm ce facem astăzi? Oferim servicii sau am venit să ne dăm artişti?“, povesteşte Radu Şerban. El crede că cel mai rău lucru e să-ţi închipui că le ştii pe toate şi că ai inventat roata.Vede în asta o formă de pesimism.
Lupşa visează exact la opusul acestui pesimism, un „optimism editorial“ care să se manifeste în presă prin curiozitatea sinceră a jurnaliştilor care să nu pornească mereu de la premisa că ei ştiu mai bine. „Să ne expunem riscului ca oamenii din jur să ne surprindă, să ne încânte, să ne facă să ne dăm seama că i-am judecat total greşit.“
Psihiatrul şi psihoterapeutul Eugen Hriscu are toate motivele să fie pesimist, pentru că aşa este tot sistemul psihiatric din România. Dar dacă se uită la persoanele care apelează la el şi pe care le poate ajuta, atunci devine optimist. „Mă mulţumesc să schimb lucrurile pe care le pot schimba şi să accept lucrurile pe care nu le pot schimba“, explică Hriscu.
Puterea exemplului
Cosmin Alexandru, alături de Oana Pellea
Chiar dacă nu există un program în cinci paşi pe care să-l urmezi pentru a te trezi plin de viaţă în fiecare dimineaţă, optimismul se poate învăţa. „Prin repetiţie“, spune Dragoş Bucurenci, „prin puterea exemplului“, spun Cristian Lupşa şi Cosmin Alexandru.
„Îl preiei de la alţii pe care optimismul îi ajută să trăiască într-un fel în care ai vrea şi tu să trăieşti“, explică Alexandru. Şi este obligatoriu să-l experimentezi, exact ca mersul pe bicicletă, crede Hriscu. „Cineva poate să-ţi explice cum să stai, ce mişcări să faci, unde să ţii privirea, dar nu poţi merge până nu încaleci şaua şi cazi de câteva ori.“
Cu cât căzătura e mai gravă, cu atât mai greu este să te ridici. „E uşor să fii optimist sorbind şampanie pe Coasta de Azur, dar optimismul adevărat nu se formează în huzur, ci în lipsuri“, spune Bucurenci. „A vorbi despre optimism în plină criză şi într-o ţară de cobe şi Cassandre mi se pare pur şi simplu subversiv. E o formă de tratament social administrată cu umor şi oarecum pe şestache.“
JUMĂTATEA PLINĂ A PAHARULUI
Optimismul este înclinaţia de a atribui cele mai favorabile caracteristici evenimentelor, precum şi rezultatului lor. Optimiştii cred că persoanele şi acţiunile lor sunt inerent pozitive, că universul le e binevoitor şi că totul concură pentru binele lor.
O idee care a devenit realitate
Conferinţa organizată astăzi a pornit dintr-o joacă, „o idee aruncată pe Twitter“, de Cristian Manafu, inspirat de evenimentul Metro Smilers, o campanie ce şi-a propus să declanşeze o epidemie de zâmbete printre călătorii de la metrou. În prima zi, după ce a anunţat că se fac înscrieri pentru Optimism 2009, Manafu a primit în jur de 40-50 de cereri.
„Atunci mi-am dat seama că e un eveniment care va avea succes“, spune el. În total s-au adunat 150 de participanţi. „Pesimişti care vor să devină optimişti sau optimişti care vor să devină şi mai optimişti?”, se întreabă Cosmin Alexandru.
Trăim într-o ţară în care fiecare ministru crede că va mări salariile, iar fiecare fotbalist crede că va lua campionatul.
Cosmin Alexandru
participant la Optimism 2009
Când jumătate de pahar s-a vărsat, ai două opţiuni: să te bucuri de cât ţi-a mai rămas sau să jeleşti jumătatea pierdută.
Dragoş Bucurenci
participant la Optimism 2009
Conferinţa este o dovadă că există o mână de oameni care caută ceva în România asta, vor s-o vadă şi altfel.
Cristian Lupşa
participant la Optimism 2009
Cum îţi păstrezi optimismul în România
Radu Şerban crede că cel mai rău lucru este să crezi că le ştii pe toate
În România aflată în criză, motivele de optimism sunt atât de rare şi de scurtă durată, spune Cosmin Alexandru. O conferinţă despre optimism este un gest de curaj nu numai din motivul ăsta, ci şi pentru că în ţara noastră deseori „optimismul public e o dovadă fie a prostiei, fie a inconştienţei, fie a bravadei ostentative“.
Negativismul, care-i caracterizează pe români se transmite din generaţie în generaţie prin familie, prin şcoală şi prin presă, crede Alexandru. Şi oscilează între „victimizare proprie şi demonizarea celorlalţi” – noi nu reuşim din cauza lor – şi „exacerbarea virtuţilor proprii şi persiflarea celorlalţi“ – noi suntem departe „cei mai“ iar ceilalţi sunt nişte papagali care au noroc.
Un gest de curaj
„Trăim într-o ţară în care fiecare candidat e optimist că va câştiga alegerile, fiecare ministru, că va mări salariile şi fiecare fotbalist, că va lua campionatul. A vorbi despre optimism autentic, în acest context, mi se pare un gest de curaj”, crede Cosmin Alexandru.
Criza i-a pus la încercare organizaţia MaiMultVerde, pentru că i-a afectat „dramatic” bugetele, dar a reuşit să păstreze „un tonus bun“ în echipa care şi-a văzut de treabă cu „la fel de mult entuziasm”. Asta pentru că optimismul e un sport de echipă prin excelenţă.
„Noţiunea de optimism e ceva ce se creează într-o relaţie, nu există independent, în mintea fiecăruia dintre noi”, explică Hriscu. E foarte important să te înconjori de oameni optimişti, crede şi Bucurenci. „Într-un cerc de oameni obişnuiţi să vadă doar găurile din caşcaval ţi se taie şi ţie pofta de mâncare.”
De ce să ne păstrăm încrederea
Dragoş Bucurenci recomandă pesimiştilor, care se autointitulează „realişti“ şi care „nu se pot exprima eficient fără să consume înainte câteva cifre“, să citească un studiu american pe tema asta, publicat de curând. Rezultatele cercetării făcute pe 268 de bărbaţi urmăriţi timp de 70 de ani demonstrează că „oamenii cu o atitudine pozitivă au avut o viaţă mai împlinită“.
„Schimbare în doi“
Pentru Cosmin Alexandru, optimismul s-a dovedit o cale prin care poate trăi mai frumos. „Eu am descoperit de ceva vreme, alături de soţia mea, un fel nou de optimism: optimismul în doi, în care fiecare îi dă celuilalt din rezerva lui, la nevoie. E aur curat“, crede el.
Optimismul este extrem de preţios pentru toţi cei care au descoperit că poate duce la o schimbare, „cel mai greu lucru de pe faţa pământului“, cum spune Eugen Hriscu. Acesta a văzut însă că schimbarea este posibilă la pacienţii săi consumatori de droguri, consideraţi de societate o cauză pierdută şi marginalizaţi.
Se încarcă comentariile...
