Dilema săptămânii: Jocurile video, distracţie sau dependenţă?

Lumile virtuale creează noi maladii, însă cumpătarea ţine şi de educaţie. În rubrica din această săptămână aducem în discuţie ce se întâmplă la graniţa dintre amuzament şi dependenţă şi în timpul petrecut între „play game“ şi „exit game“.

Citiţi şi: Un copil român din şapte, agresat pe internet

Istoria a consemnat anul 1948 în mod oficial ca fiind punctul de plecare în dezvoltarea jocurilor video, iar ca autori ai invenţiei i-a acreditat pe americanii Thomas T. Goldsmith Jr. şi pe Estle Ray Mann.

Televizorul devenise noua minune a secolului al XX-lea, iar cei doi fizicieni şi-au imaginat şi o altă menire pentru tubul catodic, în paralel şi pe atunci fără nicio legătură cu computerele. Ceea ce apărea pe ecran semăna izbitor cu informaţiile afişate de un radar militar: un punct luminos avea rolul unei ţinte fixe, iar cu ajutorul unor manete puteau fi reglate viteza şi direcţia altor puncte pe post de rachete.

Pasionaţii jocurilor video de astăzi zâmbesc, probabil, imaginându-şi simplitatea acestui sistem, dar aşa a început tot ceea ce ei experimentează astăzi, chiar dacă nu s-a numit un joc video în actualul sens al expresiei.

Următoarea încercare i-a aparţinut britanicului Alexander Shafto Douglas, profesor de calculatoare la Universitatea Cambridge. A fost primul joc grafic, o replică a celebrului „X şi O", realizat pe computerul instituţiei de învăţământ, alintat „Bebeluşul". Acesta a fost unul dintre rezultatele cercetărilor sale doctorale despre interacţiunea om - maşină. Pentru prima dată, omul juca împotriva unei maşinării, dotată însă cu algoritmi de calcul.

Următorul temerar a fost fizicianul american William Higinbotham, cu jocul „Tenis pentru doi", în 1958, care putea fi jucat de două persoane cu ajutorul unor manete. Aceasta a fost odiseea vremurilor de aur ale jocurilor video. În zilele noastre, creatorii acestui tip de distracţie au la îndemână o tehnologie aflată la ani-lumină distanţă faţă de cea de acum şase decenii, dar care se depreciază moral din ce în ce mai repede.

O dată cu evoluţia acesteia, impactul dintre lumea omului şi a maşinii este din ce în ce mai puternic, iar riscul dependenţei este mare. Jocurile creează acum lumi ideale care oferă totul şi nu cer nimic, în care poţi deveni oricine fără să fii întrebat cine eşti. Aşa se ajunge la psiholog, când timpul petrecut alături de speciile de extratereştrii aliate sau rivale este mai mare decât acela consumat în compania prietenilor, chiar şi la un fast-food.

„Orice viciu începe prin a fi o distracţie"

Psihologul Lena Rusti spune că un jucător trece din starea de distracţie în cea de viciu atunci când comportamentul devine mai puternic decât el. „Jocurile video devin un viciu în momentul în care în timpul oricăror activităţi te gândeşti tot la ele, când îţi amâni alte lucruri pentru a te juca, când nu te poţi opri, deşi trebuie să o faci şi ai altceva de făcut.

Un alt semn ar fi atunci când eşti nevoit să te opreşti sau altcineva îţi spune că este cazul să o faci şi te enervezi. La fel dacă minţi sau dacă spui că nu poţi ieşi cu prietenii, dar în schimbi te joci. Cu alte cuvinte, preferi să nu socializezi şi să stai la calculator", explică specialistul.

Cum începe

Medicii spun că, dacă o persoană consumă o bere pe zi pentru o anumită perioadă, cantitate care nu-l îmbată neapărat, devine alcoolic în sensul că organismul se va obişnui cu doza zilnică.

La fel se poate întâmpla şi în cazul jocurilor, adaugă Lena Rusti: „În plus, sunt persoane dispuse la dependenţă. Depinde mult şi de vulnerabilitatea interioară. În cazul unora îşi face loc viciul, în cazul altora, zona de independenţă rămâne intactă. Pe de altă parte, unii sunt pregătiţi să piardă, alţii se înverşunează atunci când pierd în faţa extratereştrilor sau a mai ştiu eu cui".

Dacă vorbim de dependenţă cronicizată, continuă psihologul, atunci drumul către vindecare trebuie să conţină un tratament psihiatric, terapeutic, cu crearea unui proces de desensibilizare a persoanei, pentru a se reprograma pentru un comportament normal.„Ca orice animal, oamenii învaţă comportamentele, şi le însuşesc.

Astfel, vindecarea de viciu presupune învăţarea unui nou comportament, adecvat, care să aducă acelaşi tip de plăcere, dar pozitivă, şi care să nu te distrugă interior", mai spune psihologul.Lena Rusti atrage atenţia tinerilor că avertismentele psihologilor nu sunt vorbe mari: „Jocurile creează o altă lume, una paralelă, în care cel aflat în spatele ecranului îşi îndeplineşte nevoia de socializare, dorinţa de a fi acceptat într-o societate, de a fi puternic. Reuşesc ceea ce n-au reuşit în viaţă".

"Sunt persoane dispuse la dependenţă. Depinde mult şi de vulnerabilitatea interioară."
Lena Rusti psiholog

„Şi casetele VHS cu Chuck Norris dădeau dependenţă"

Andrei Ene este unul dintre prezentatorii emisiunii Zon@IT de la TVR şi se ocupă de jocuri. Ca să vorbească despre ele, testează multe aventuri virtuale. Are o întreagă colecţie şi ţine legătura cu amatorii acestui tip de distracţie prin intermediul reţelelor de socializare sau al blogurilor.

El consideră că problema dependenţei nu trebuie genealizată, chiar dacă sunt semnale-problemă dinspre Statele Unite, China sau Coreea, unde câţiva puşti s-au jucat până la epuizare. În opinia sa, un tip de dependenţă o dădeau şi casetele VHS de pe vremuri cu Chuck Norris, când se umplea sufrageria de fani ai filmelor pe video.

„Jocurile se pot numi un viciu pentru jucătorii de sâmbătă sau duminică, adică grupuri de prieteni care se întâlnesc în acest scop. Distracţia poate începe cu Wii, considerată o consolă de familie, şi se termină atunci când unul dintre participanţi vede competitiv situaţia. Competiţia e bună, e creativă, dar nu când mă supăr că cineva a dat cu pumnul mai bine decât mine".

Jucătorii români se plâng foarte mult de calitatea produselor încercate, arată Andrei Ene, dar uită să spună că au dificultăţi tehnice din cauză că nu şi-au cumpărat jocurile din magazin: „Gamerul român se plânge mult şi se joacă piratat. Nu banii sunt problema, pentru că în buzunar are nu ştiu ce telefon de 500 de euro. În plus, n-are cultura jocului cumpărat şi cei mai mulţi folosesc PC-ul".

El le recomandă părinţilor să le cumpere celor mici jocuri adecvate vârstei, iar pentru început pe cele mai vechi, care stimulează imaginaţia. Oricum, educaţia spune tot despre un gamer, adaugă el.

"Gamerul român se plânge mult şi se joacă piratat."
Andrei Ene analist jocuri video