În pielea unui bâlbâit

0
Publicat:
Ultima actualizare:
În pielea unui bâlbâit
În pielea unui bâlbâit

O persoană cu deficienţe de vorbire joacă temporar sau o viaţă întreagă rolul de bufon pentru cei care nu-i înţeleg povara. Scriitorul Dan C. Mihăilescu explică suferinţa bâlbâitului, oripilarea oamenilor din TV la vederea lui pe ecran - o „hidoşenie sufocată“, dar şi cum a transformat acest handicap într-un atu.

„Bâlbâiala a fost calvarul copilăriei şi adolescenţei mele, mai cu seamă că era înconjurat de alte complexe, care de care mai usturător: al sărăciei, al copilului fără tată, al obezităţii, al acneei“, îşi începe scriitorul Dan C. Mihăilescu (56 de ani) povestea. Omul care aduce cartea de aproape zece ani în casele românilor mărturiseşte că n-a aflat niciodată de unde-i vine bâlbâiala.

„Ai mei s-au despărţit când eu aveam vreo trei-patru ani, şi s-au duşmănit după aceea toată viaţa, astfel încât investigaţile pe care le-am făcut de-a lungul vremii m-au fixat la o răscruce de nedepăşit“, explică scriitorul cum a ajuns să jongleze cu trei ipoteze în ceea ce priveşte sursa „complexelor, a reticenţelor, a ruşinii, urii pe sine şi a furiei pe destin“.

Trei scenarii, o singură explicaţie

„Maică-mea susţinea că, iniţial, am gângurit normal, dar că într-o seară, venind taică-meu grizat acasă de la un bal mascat, cu o mască de lup pe faţă, s-a aplecat sa mă sperie în pătuţ, drept pentru care eu am binevoit să urlu mai ceva ca-n scenariile lui Stephen King, de unde şi posibila fisură logofobă. La rândul lui, împricinatul susţine că «nebuna de maică-ta te-a smuls din pat şi-a luat-o la fugă pe scări cu tine în braţe, te-a scăpat şi te-ai lovit la cap».

A treia variantă este ceva mai poetică. Când m-am născut, în iarna teribilă a lui 1953, troianul de zăpadă ajungea la primul etaj al Casei Scânteii, iar asistenta de la spital a uitat un geam deschis. M-a nins si am făcut o pneumonie urâtă, la un pas de moarte. În spital fusese prins captiv pentru câteva zile de nămeţii de afară un medic francez, care cică mi‑a făcut o puncţie - salvatoare, nu zic nu -, cu un ac de nu ştiu câţi centimetri, dar care-mi va fi atins şi nu ştiu ce nerv responsabil de actul vorbirii“, evocă Mihăilescu explicaţiile pe care i le-au dat părinţii lui.

Cazna unui atlet al vocabularului

Cu toate că profesorii au fost invariabil înţelegători cu elevul Dan C. Mihăilescu şi chiar s-au întrecut în gentileţe pentru a-l ajuta să treacă peste balbismul care-i înroşea adesea obrajii, scriitorul îşi aminteşte cât de mult s-a urât pentru acest cusur.

„Întotdeauna am luptat ca o fiară să-mi depăşesc handicapul, complexele, reticenţele, ruşinea, ura pe mine şi furia pe destin. Mă înroşeam ca racul opărit când auzeam eternele porecle «bâl-bâl», «borţomega», când mă imitau cu haz nebun colegii“, îşi aminteşte scriitorul. „Asta nu făcea decât să mă învârtoşeze să-i depăşesc, dacă nu prin fizic, barem prin metafizic. Dacă tot vorbesc împiedicat, mi-am spus, măcar să devin un atlet al vocabularului, al sinonimiei. Sunt întrebat adesea nu doar «când aţi citit atâta ?»  dar şi «de unde vă vin cuvintele ?» Păi să ştiţi că-mi vin tocmai din efortul mental de a găsi pe loc un echivalent pentru cuvântul la care ştiu dinainte că mă voi poticni. Exact cum i se dezvoltă orbului auzul.
Deficitul îşi produce propriul exces benefic“, se destăinuie Mihăilescu.

Declaraţie de sinucidere

Cel mai mult, mărturiseşte scriitorul, a suferit la ceasul primei declaraţii de dragoste, pe când avea 16 ani. „I-am luat fetei mâna şi n-am reuşit să spun decât «te iu..iu..iu...», fără «...besc»! M-am ridicat dement de pe bancă şi am luat-o la fugă până acasă, unde am plâns bestial“, rememorează Mihăilescu scena.

O altă întâmplare care l-a dus „la un pas de sinucidere“ l-a avut în prim plan pe profesorul său, Alexandru Piru (celebrul critic şi istoric literar, n.r.), care a spus la un moment dat că „au ajuns toţi gângavii să ne dea lecţii de purtare“.

De-a lungul vremii, a fost purtat de mama lui şi de câţiva profesori pe la tot soiul de logopezi care l-au sfătuit să bată ritmul cu talpa când vorbeşte, să ia lecţii de respiraţie yoga şi de dicţie actoricească, să facă psihanaliză cu doctorul Dan Mirahorian (utilizator al impulsurilor magnetice terapeutice - n.r.), să se imagineze orator la tribună, inclusiv să se ducă la bordel pentru a scăpa de „afluxul dat bâlbâielii de anxietatea şi tulburările fecioriei“.

Întâlnirea cu Adrian Sârbu

Înainte ca Gabriel Liiceanu să-l „înfigă“ în biroul lui Adrian Sârbu în toamna lui 1999, Mihăilescu mai apăruse pe ecran ca invitat în emisiunea „Profesiunea mea, cultura“, moderată de Nicolae Manolescu. „Băi, eu te-am adus aici să te bâlbâi cât vrei. Totul e să faci treabă bună“, i-ar fi zis Sârbu lui Mihăilescu. „După ce l-am agasat cu îndoielile mele văicăreţe, Adrian Sârbu mi-a spus devastator: «Mie mi s-a zis că eşti cel mai bun în chestia asta. Aşa că apucă-te de ea!». 

image
image

Orice handicap nu este decât o încercare, o probă de iniţiere. Nu ţi se ia ceva decât pentru a ţi se dărui altceva.

image


Dan C. Mihăilescu
scriitor

Băieţii, mai predispuşi decât fetele

image

În clasele primare, toţi elevii beneficiază de ajutorul unui logoped



Balbismul se manifestă cel mai adesea în copilărie, când circa 5% din cei mici suferă de tulburări de vorbire, arată logopezii şi psihologii. Deficienţa este întâlnită mai des la copiii de sex masculin, proporţia fiind de o fată la trei băieţi, potrivit statisticilor.

„În literatura de specialitate nu există o explicaţie pentru care incidenţa balbismului este mai mare în rândul băieţilor. Din punct de vedere neonatal însă, fetele vorbesc mai repede şi mai corect decât băieţii. Ei, de-aici şi diferenţele“, explică Margareta Tomescu, doctor în psihologie şi preşedinte de onoare al Asociaţiei Logopezilor din România.

Patru cauze care duc la mutilarea vorbirii

Perturbarea fluenţei normale a vorbirii afectează 1% din populaţia lumii, indiferent de naţionalitate, apartenenţă culturală şi socială, explică psihologul Aniela Minu. Logopezii şi psihoterapeuţii pun balbismul pe seama a patru factori generatori de tulburări.

Astfel, unii copii repetă sunetele sau silabele, prelungesc sunetele, întrerup cuvintele, folosesc interjecţii sau blocaje sonore din cauza unor factori funcţionali, cum ar fi problemele de respiraţie. Alţii moştenesc aceste defecte de vorbire de la unul dintre părinţi.

Cei mici mai pot căpăta dificultăţi de exprimare şi în urma unor traume suferite în copilăria timpurie ori din pricina unor trăsături de personalitate precum perfecţionismul, emotivitatea sau hiperactivitatea.

Totodată, mediul în care trăiesc joacă un rol crucial în apariţia şi menţinerea balbismului, explică specialiştii. „Reproşurile, admonestările sau semnele de nemulţumire şi de enervare ale părinţilor, atunci când un copil greşeşte accidental, tind să fixeze tulburarea“, sesizează psihologul Aniela Minu. Urmarea: cel mic începe să se învinovăţească şi va ajunge, treptat, să-i fie frică să mai comunice, dezvoltă o anxietate inhibatoare şi conduite de evitare. Toate aceste eforturi vor conduce la apariţia tensiunilor fizice în momentul vorbirii şi vor întreţine balbismul, mai arată Minu.

Potrivit cercetărilor din domeniu, procentul de vindecare a acestei tulburări este plasat între de 20 şi 80%. Specialiştii insistă însă că şansele sunt considerabil mai mari atunci când se începe un tratament la vârste fragede. Unele persoane, mai norocoase, se recuperează spontan, de regulă înainte de a împlini 16 ani. 

21.500  de copii români ar suferi de tulburări de vorbire, potrivit statisticilor citate de specialişti.

Logopezii, îngrijoraţi de numărul copiilor cu probleme

În ciuda scăderii populaţiei infantile la nivel naţional, numărul copiilor cu tulburări de vorbire a crescut simţitor în ultimii ani, avertizează Iulia Gerendy, preşedinta Asociaţiei Logopezilor din România. Nu există logopezi pentru câte cazuri sunt de corectat.„În Bucureşti avem 33 de posturi, însă există judeţe în care sunt «arondaţi» doar unul-doi logopezi“, arată Gerendy.

Specialista adaugă că „până acum câţiva ani, fiecare logoped trebuia să vadă anual 1.000 de copii instituţionalizaţi în grădiniţe sau în şcoli primare pentru a depista tulburările de vorbire.

Acum, norma este de peste 600 de copii, din care pot beneficia de terapie numai 40 - câţi beneficiau şi anterior“. În realitate, logopedului Gerendy i s-a întâmplat să examineze luna trecută 867 de copii, dintre care a depistat că 199 aveau nevoie de ajutor. Cum norma îi permite să se îngrijească doar de 40, restul celor cu probleme ajung să fie ignoraţi de „părinţii care nu-şi permit să plătească terapia într-un cabinet particular“ sau de „cei snobi care dacă au bani consideră că ţâncii lor nu pot avea astfel de probleme“.

„Atunci când părinţii nu se ocupă de copiii lor, iar profesorii nu se apleacă asupra problemelor punctuale ale elevilor, cei mici se dezvoltă slab emoţional, au rezultate proaste la învăţătură şi ajung uneori chiar delincvenţi“, mai arată Gerendy.

La cine pot apela părinţii?

Medicul de familie este primul care observă, de regulă, tulburările de vorbire ale celor mici şi-i poate direcţiona către un specialist. Apoi, există câte un logoped care va examina copiii din şcoli ori din grădiniţe.

Tot acesta se va ocupa şi de terapia cu titlu gratuit a celor care suferă de balbism.

În cazul celor care au lipsit de la vizita specialistului, părintele poate cere informaţii despre numele şi cabinetul acestuia de la directorul instituţiei de învăţământ, de la educator sau învăţător, ori poate afla datele lui de contact de pe site-ul www.cmbrae.ro. 

Stil de viață



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite