Gianina Corondan prezentatoare tv: „Mă mai necăjesc, dar nu mă ţine foarte mult“

Vedeta, în vârstă de 40 de ani, vorbeşte despre viaţa ei prezentă, dar îşi aminteşte şi frânturi din copilăria petrecută la ţară. Este colorată, specială, nonconformistă, paro-listă, delicată, timidă, îndrăzneaţă. Toate în acelaşi timp, într-o formulă unică uşor de recunoscut şi musai de iubit: Gianina Corondan.

„Tango": Îţi văd tot mai mult, tot mai des, numele legat de scris. Când ai început să scrii?

Gianina Corondan: Texte mi-am făcut de când mă ştiu, de când eram la Meteo, dar pentru alţii am început din nevoie, nu din dorinţa de a etala talente artistice.

Tu scrii şi versuri pentru melodii. Cum faci asta, îţi trebuie talent?

Nu mă consider un talent în domeniu, am făcut şi de nevoie, unele mi-au reuşit mai bine decât am crezut, poate şi dintr-o întâmplare, poate aşa a fost concursul de împrejurări, poate m-am trezit eu mai bine dispusă, nu ştiu din ce cauză. De exemplu, am fost inspirată şi de lucrări literare - am mai scris cândva că m-a inspirat Hortensia Papadat Bengescu, prin povestirea „Duminici fericite", şi aşa am scris textul unui cântec. Dar orice poate să mă inspire, fără să am pretenţia că aş putea să concurez în lumea asta, a scriitorilor.

Scrii şi pentru tine, ţii un jurnal, scrii o carte?

Da, mă joc. Însă cred că, în scris, sunt la nivelul zdrăngănelii la chitară, adică ştiu acorduri, mai ştiu câte ceva, dar n-am făcut încă ceva coerent, ceva bine conturat; mă gândesc şi mă instruiesc în zona scriptului, a scenariului TV, pentru teatru sau film. Asta mă gândesc că aş scrie,  dar, deocamdată, mă joc.

Ce facultate ai terminat?

ASE

Deci nu are nicio legătură cu partea asta artistică, cu scrisul.

Nu. Scrisul e o bucurie pe care mi-am descoperit-o în şcoala generală. Aveam o profesoară foarte bună de limba română şi foarte aprigă, era dintr-o bucată şi ţi le zicea dacă greşeai, de îţi era foarte ruşine; datorită ei am mers foarte bine şi mai departe. Mariana Papuc o cheamă. Vorbim în continuare de ziua ei, de sărbători, şi tot plănuim să ne vedem. Datorită ei am luat la treapta I nota 10. Ăsta a fost un lucru de care ea a fost foarte mândră.

Tu eşti mereu foarte tonică şi colorată şi nonconformistă. Dar tristă când eşti, ce te supără, când plângi şi când eşti nervoasă, când eşti tu altfel decât te ştie toată lumea?

Sunt un om normal, tristă în momente diverse. Mă necăjesc, dar nu mă ţine foarte mult. De exemplu, săptămâna trecută am fost necăjită că a scris cineva ceva într-un ziar, fără să mă întrebe.

Te mai supără lucrurile astea şi după atâţia ani?

Da, mai ales că, în acest caz, cunoşteam persoana respectivă. Dar mă mai supără, da, mă supără când se scrie ceva despre mine şi nu sunt întrebată. Oricum, m-a ţinut 10 minute. M-am gândit, i-am scris pe Facebook şi am terminat. Nu a fost ceva să mă ţină mult, în timp m-am mai antrenat, m-am tăbăcit. Ce mă supără? Nu prea mă opresc asupra lucrurilor care mă supără, mă întâlnesc cu oameni, cu prieteni, cu apropiaţi, şi le disecăm, le luăm la puricat, iar apoi le arunc la o parte şi nu mă mai afectează foarte mult. Fireşte că sunt o mulţime de lucruri din cauza cărora plâng sau mă întristez uneori. Dar, de exemplu, nu mă mai întristez că locuiesc în România, deşi am avut o perioadă în care mă deranja totul, observam totul, privirile neigienice, mizeria etc.

Deci îţi făcuseşi planuri să pleci?

Da, îmi făcusem, la începuturile mele în televiziune, voiam să plec, să aplic pentru o bursă Fulbright. Eram un grup de trei prietene care am promis că plecăm, ele au plecat şi rămăsesem eu, dar în perioada aceea, când am început cu Pro TV, m-a prins munca în domeniul ăsta, m-a şi fascinat, m-a cucerit, la un moment dat îmi lua tot timpul, stăteam numai în televiziune, şi de unde să mai stai să aplici, să scrii eseuri...

Eşti singură, ai un iubit? Cum eşti pe partea personală?

Am un prieten, dar este plecat din ţară şi este un fel de relaţie mai complicată.

Păi, nu ar fi asta o ocazie bună să pleci şi tu din ţară?

Nu ştiu, nu pot să mă gândesc la asta numai eu.

Aaa, deci eşti ca în statutul de pe Facebook: It's complicated.

Da. Oricum, acum nu mai sunt aşa convinsă că vreau să plec din ţară. Dintotdeauna, de fapt, mi-a plăcut ca experienţă trecerea peste graniţă, mi se părea că e util în formarea ta, în devenirea ta, să vezi ce poţi să dovedeşti lumii întregi, dar apoi să te întorci acasă. Până la urmă trebuie să pui capul pe perna ta. Acum sunt în perioada în care nu aş vrea să plec pentru că aici, acum, mă încântă mai multe lucruri decât m-ar încânta dincolo - civilizaţia şi lucrurile în regulă, după care tânjim noi aici.

Cum trebuie să fie o iubire, ca să reziste mai mult? Cum deosebim o poveste de iubire serioasă de una care nu are şanse în timp?

Păi ştii cum e, depinde de la caz la caz, depinde de har, de ceea ce ţi se dă. Nu prea poţi tu să faci asta singur, cum nu poţi să faci casa visurilor decât dacă ai meşteri buni, bani, toate lucrurile de care depinde construcţia, nu prea poţi să stabileşti că socoteala ta va ieşi ca în momentul în care era planificată. Nu am o reţetă pentru asta.

Nu vorbim de reţete, dar privind la tine şi în jur ai identificat unele elemente care pe unii îi fac să reziste mai bine şi pe unii nu?

Dacă mă uit în jur, eu cred că e important să îl consideri pe celălalt ca fiind tu, adică eu cred că rezistă relaţiile unde abia în ultimul rând te gândeşti la tine, celălalt e pe locul 1, nu ca o obsesie sau într-un mod apăsător, dar cu respect şi cu dragoste.

Dar e foarte greu să fim atât de generoşi, până la urmă.

Păi de aici şi problemele. Eu sunt prima care nu corespund, cred, dar mă străduiesc. Iar dacă nu pot şi nu pot, nu încurc pe nimeni.

Crezi că ne influenţează familia în care am crescut felul în care ne alegem ulterior iubirile? Cum e familia ta?

Am crescut aşa, într-un fel de libertate îngrădită. Într-un spaţiu îngrădit aveam toată libertatea din lume, respectiv în zona şcoală-casă, sau în faţa blocului, şi în ultimă instanţă în apartament sau camera mea, sau la bunici, unde era altă lume miraculoasă.

Unde erau bunicii?

A rămas doar casa părintească, în Lompirt, judeţul Sălaj, lângă Zalău; acolo mă duceam, stăteam câte trei luni în vacanţa mare, mă întorceam cu accent ardelenesc şi câteva vorbe în maghiară şi după aia mă minunam de felul ciudat în care vorbesc oamenii pe aici. Spun de copilăria mea că era îngrădită pentru că aşa erau vremurile acolo, ai mei sunt nişte oameni decenţi, crescuţi şi ei în familie numeroasă (maică-mea) sau la ţară (tata), fără nimic, numai învăţătura le-a fost averea. Tata e inginer, mama a făcut liceul de coregrafie, o vreme a fost coregraf şi, după ce m-a născut, s-a angajat la centrul de calcul la ASE, un fel de dactilografă, şi tatăl inginer de calculatoare în cadrul armatei.

Ei au fost un cuplu model pentru tine?

Da, dar erau oameni foarte ocupaţi. Am fost la grădiniţa săptămânală. De obicei, mă luau sâmbăta, iar dacă veneau vineri să mă ia le ziceam: De ce veniţi vineri? Copiii se iau sâmbăta! Îmi plăcea în colectivitate, cu copiii, şi asta mi-a rămas şi acum, îmi place enorm între oameni.

" Nu prea mă opresc asupra lucrurilor care mă supără, mă întâlnesc cu prieteni şi le disecăm, le luăm la puricat, iar apoi le arunc la o parte."

"Acum sunt în perioada în care nu aş vrea să plec pentru că aici, acum, mă încântă mai multe lucruri decât m-ar încânta dincolo."

Concediu şi compromis plăcut!
Simona Catrina
editor coordonator Tango

Avem un concediu. Cum procedăm? Se dă următoarea operaţie aritmetică pe cord deschis: tu, mamă de familie, vrei într-un oraş romantic, să-ţi consolidezi mariajul. El, tată de familie, vrea un voucher all-inclusive la mare, să lase mariajul aşa cum e. Copilul mai mare vrea într-un loc cu alţi copii mari, dar şi cu computere. Copilul mai mic vrea la Disneyland, ce-o fi ăla, el crede că e tot un joc pe calculator. Întrebare: cine abdică de la visuri? Cel puţin trei vor face un compromis, de dragul celui de-al patrulea, care e mai şantajist sentimental.

Tu ai grijă de clan tot anul, deci e şti îndreptăţită să alegi destinaţia. Bărbatul tău face mai mulţi bani ca tine, deci e îndreptăţit să aleagă destinaţia. Fiul cel mare are o colecţie de alergii bizare, deci e îndreptăţit să aleagă destinaţia. Fiul cel mic a luat premiul întâi, deci e îndreptăţit să aleagă destinaţia. Eziţi, aşadar, între avantajul sacrificiului, al eficienţei, al compasiunii şi al recompensei.

La plăcerea ta renunţi imediat, e mai simplu să te tai pe tine însăţi de pe listă. Soţul nu vrea să fie tată dictator, deci renunţă şi el, cu pufnituri. Odrasla alergică va fi manipulată şi i se va promite legătură permanentă la internet. Odrasla mai mică va obţine ce vrea, ca să aibă ce povesti la grădi. Vă transmitem calde salutări de pe însoritul litoral al visurilor spulberate!