Femeie româncă în Bahia
0
Aţi putea spune că Laura Câmpean s-a metamorfozat, adaptându-se Braziliei şi maternităţii. Dar dacă, totuşi, e o schimbare pe care orice femeie din orice colţ de lume trebuie să o trăiască? 8 Martie, azi. Ziua noastră, a femeilor, în România. Nu şi în Brazilia. Şi îmi dă prin cap să scriu despre a fi femeie în Bahia.
Sunt mamă în Bahia. Femeie-mamă. Mă văd mereu cu spatele aplecat, ţinând în braţe dulcea povară a unui Sasha de 6 kilograme, privind mereu în jos, la el, sau către picioare, să nu mă împiedic în nisipul afânat.
Hainele mele trebuie să aibă acum o calitate principală: să-mi lase acces rapid la sursa de alimentare a copilului, aşa că din valizele de rochiţe, bluziţe şi maiouri pe care le-am cărat cu noi din România (numai 80 de kilograme!) folosesc maximum trei maiouri şi două rochii, restul fiind fie prea „fashionable" pentru Piracanga, fie prea greu de ajuns la lapte prin ele.
Machiajul şi hainele te fac femeie?
În România, femeia din mine avea grijă să fie mereu gătită, cu unghiile făcute şi machiajul impecabil. Iar acum îmi dau seama că nu-mi lipsesc deloc pantofii cu toc. De machiaj nu mai vorbesc.
Mă văd în pozele din România, cu ochii pictaţi şi buzele date cu ruj, şi parcă nu sunt eu... parcă e altă persoană. A dispărut total nevoia de a-mi face o altă faţă, diferită măcar un pic de cea naturală, a mea. Nu mă mai deranjează cearcănele, nici pielea cu pistrui şi nici dinţii mei uriaşi, care par şi mai mari acum, de când mi-am tuns părul scurt de tot. Doar unghiile mi le mai pictez din când în când: îmi place să le văd roşii.
Superbele mele cizme Sepala dorm de opt luni în valiză, sub pat, la fel şi pantofii roşii cu toc făcuţi de aceeaşi iubită Mihaela Glăvan. În schimb, am două perechi de şlapi Havaiana: unii bleu cu fluturaşi, alţii verzi cu floricele colorate. O minune, ce mai! Iar când merg la oraş, e o adevărată artă să îmbin accesul rapid la sâni cu o textură în care să nu mor de cald şi o croială care să-mi ţină totuşi hainele pe mine, în timp ce copilul mi se foieşte în braţe.
Legănatul şoldurilor?
Şi totuşi, ce e Femeia aici, în Bahia? Cine este ea? Cine sunt eu, ca femeie faţă-palidă în atâta culoare care mă înconjoară peste tot? Hainele definesc femeia? Machiajul şi pantofii, coafura şi silueta - dau toate astea definiţia femeii?
Păi, dacă mă uit în jur, la fetele şi femeile braziliene, rar văd vreuna machiată, cu părul coafat sau îmbrăcată după ultima modă. Majoritatea au fundurile mari-mari şi sânii imenşi, un pic de burtă şi întotdeauna şlapi în picioare. Şi cu toate astea, întorci capul după ele. Privirea mândră, capul sus, mersul legănat din şolduri şi pieptul în faţă, pielea măslinie şi florile din păr - categoric e o chestiune de atitudine, acea atitudine ce te face să zici „Uau, ce femei!"
Şi nu zic eu, ci zic bărbaţii din jurul lor, care mai apoi adaugă, privind cu dispreţ către braţele mele subţiri şi la pomeţii mei proeminenţi: „Femeia trebuie să aibă carne pe ea! Voi, europencele astea, sunteţi mult prea sfrijite pentru gustul nostru!"
În Bucureşti, Laura nu concepea să iasă din casă fără machiaj şi fără hainele perfecte
OK, dar mie tot îmi dă cu virgulă. Pentru că, dincolo de „uau, ce femei!" , în Bahia femeia e tratată ca un accesoriu al bărbatului macho. E bună de sex şi de făcut copii, pe care apoi îi creşte singură. Nici în Bahia femeia nu dă doi bani pe iubirea, gingăşia, frumuseţea, curajul, bunătatea, creativitatea, blândeţea, răbdarea, încrederea şi intuiţia ei. Şi dacă ea nu vede în ea toate astea, bărbatul de ce le-ar vedea?
Ştii să dăruieşti - eşti femeie!
Şi uite aşa, din aproape în aproape, ajung la „a fi femeie". Nu în Bahia, nu în România, nu în Asia de Sud-Est sau în Australia, ci la a fi femeie şi gata. Şi-mi dau seama că a fi femeie nu are absolut nimic de-a face cu felul în care arăţi, cum te îmbraci, ce brand porţi şi cum te machiezi. Nici cu felul în care mergi şi-ţi legeni şoldurile.
A fi femeie înseamnă, pentru mine, a-ţi dărui ţie, celor din jurul tău şi lumii întregi Iubire. Asta suntem noi, de asta suntem aici. Ca să dăruim Iubire. Ca să fim Iubire. Ca să îmbrăţişăm lumea cu frumuseţea, gingăşia, bunătatea, intuiţia, înţelepciunea şi Iubirea noastră. Şi cred că nu e femeie pe lumea asta, indiferent de cultură şi de continent, care să nu fi aflat pe propria ei piele că gingăşia, frumuseţea, curajul, bunătatea, creativitatea, blândeţea, răbdarea, încrederea, Iubirea şi intuiţia ei rezolvă orice problemă şi deschid orice uşă mai repede şi mai uşor decât orice pumn bărbătesc izbit cu furie în tăblia mesei.
Aşa că, de 8 Martie, spun „La mulţi ani, Femeilor!" Vă doresc şi-mi doresc să umplem Lumea de Iubire, fără să conteze în ce parte de Lume am trăi!
Se încarcă comentariile...
