Femei care s-au „vindecat“ de serviciu

Unora „boala“ le-a trecut temporar, altele spun categoric că nu s-ar mai întoarce niciodată la viaţa cu program de birou, cu şedinţe interminabile şi şefi. Au până în 35 de ani şi, totuşi, s-au săturat de muncă. Cel puţin de un anume tip de muncă, plin de constrângeri şi cu prea puţine satisfacţii.

Pe Laura Câmpean (33 de ani) o ştiţi deja din paginile ziarului. Scrie la „Viaţa" despre viaţa ei altfel din Piracanga, Brazilia. Cum s-a decis, însă, în urmă cu mai bine de un an, să lase în urmă un serviciu în PR, bine plătit, şi o poziţie socială respectabilă?

Citiţi şi:

Neveste dezbrăcate pentru caritate
Serviciul striveşte femeia

„Pur şi simplu, nu mai eram fericită. Pe măsură ce compania creştea, creşteam şi eu cu ea, în funcţie şi în salariu, dar dispărea timpul de calitate petrecut cu mine, cu oamenii, cu familia, cu natura, cu pisica - cu ceea ce conta de fapt pentru mine. Viaţa mea ajunsese să se reducă la casă - serviciu - casă, cu patru ore pe zi petrecute în trafic, cu capul plin de şedinţe, termene, campanii promoţionale şi «trebuie să fim mai buni ca ceilalţi!»", povesteşte Laura. Ajungea acasă epuizată, treceau trei zile până să-şi sune înapoi mama, la ale cărei apeluri dădea constant „ignore" pe mobil. „Mă uitam în oglindă şi lumina din ochi nu mai era acolo. Şi, atunci, m-am întrebat ce naiba fac cu viaţa mea, pentru ce atâta alergătură, pentru cine, cui îi servea şi cui îi serveam? Eram nefericită."

Într-o primă încercare de evadare a plecat două săptămâni singură în Tanzania, într-o tabără de voluntari. „Mi‑a schimbat viaţa. Mi-a dat curajul să fac ceea ce visasem mereu - să fiu liberă!" Atunci s-a activat declicul ce a făcut-o pe Laura să redescopere valorile pe care nu le mai regăsea deloc într-o viaţă pusă în slujba carierei.

S-a „desprins" treptat

Laurei Câmpean i-au trebuit patru ani să găsească resorturile şi curajul ce aveau să o scape de un stil de viaţă ce nu o mai satisfăcea - „muncă, mâncare, somn, shopping, sex şi iar muncă".

Decizia a fost cu atât mai grea cu cât nimeni dintre oamenii din jurul ei nu părea să-şi ducă viaţa după alt scenariu decât cel pe care-l trăia ea. Pentru început, ca să aibă mai mult timp, Laura s-a hotărât să lucreze de acasă. „Şi văd eu după aia ce-o mai fi", gândea atunci. „E amuzant acum, dar în acelaşi moment în care luam decizia asta, am primit o ofertă «grasă» de job de la o agenţie de publicitate: să înfiinţez şi să conduc un departament întreg. Am fost tentată. În prima fază, chiar am spus da. Apoi am spus nu. Săream din lac în puţ."

După ce şi-a anunţat şefii că vrea să plece, a mai lucrat încă un an pentru companie, de data asta de acasă. „Lucram cam trei ore pe zi, restul le petreceam plimbându-mă, citind, meditând, căutând să mă cunosc, să aflu cine sunt", îşi aminteşte Laura. Nu i-a fost uşor: renunţa la o identitate construită cu migală timp de 12 ani - femeia de carieră, cu toate uşile deschise. „Mă cunoştea multă lume, aveam o grămadă de relaţii, o grămadă de bani". Au apărut îndoiala, incertitudinea şi teama. Au urmat şcoala de voluntari din Norvegia şi deja celebra mutare în Brazilia.

Leacul e greu de găsit

La început i-a lipsit rău de tot serviciul. „Chiar am mers câteva luni la biroul prietenei mele, să lucrez de acolo, doar ca să nu stau acasă - mă simţeam pierdută! După vreo trei luni de bătut drumul casă - «noul birou» la ora 8.00 dimineaţa, am zis că am luat-o razna. Tot ce aveam la birou aveam şi acasă. De ce cheltuiam timp, benzină şi mă trezeam tot la 7.00 dimineaţa, când puteam să nu cheltuiesc nimic şi să mă trezesc la 9.00, făcându-mi treaba confortabil de pe canapeaua din sufragerie?"

I-au lipsit colegii, pauza de prânz petrecută cu ei, momentele „mişto" de la birou. „Dar era aşa de bine să nu mai merg la şedinţe!"

Golul lăsat în urmă de serviciu a fost umplut de cărţi, de kilometrii făcuţi în parc, de zilele întregi petrecute pe iarbă, de scris, meditaţie, pictură, de tot felul de cursuri de dezvoltare personală de care înainte nu avea timp. Şi, mai apoi, de un copil pe care şi l-a dorit întodeauna. „Cât timp lucram, mă întrebam cu groază cum o să fac? Cum o să pot să-mi cresc copilul şi să-mi păstrez şi jobul, şi poziţia, şi cariera? Acum ştiu doar că e tare bine să nu-mi fac niciun fel de griji legate de trezitul dimineaţa, de găsit bonă, de ajuns mai repede acasă."

Laura e una dintre puţinele femei care au plecat din colivia carierei şi pe care nu ar mai accepta-o niciodată. Nu regretă nici măcar pentru o secundă alegerea, iar în momentul ăsta, „cu mintea şi simţirea de acum", nu s-ar mai întoarce de unde a plecat. În Piracanga, satul eco din Brazilia în care locuieşte cu fiul şi cu soţul ei, trăieşte din scris, concretizat într-o colaborare la un ziar şi din ce câştigă prin câteva proiecte de familie pe care a putut să le dezvolte local.

A doua studenţie

Alexandra Tămăşan (24 de ani) plănuia de ceva timp să plece la un master în afară. S-a întâmplat anul trecut, când a fost acceptată la un program de studii în Olanda. „A fost un proiect personal, ca să zic aşa şi, deşi mi-a fost greu să renunţ la jobul bun pe care‑l aveam, am simţit că trebuie să fac asta ca să nu regret mai încolo."

Când a decis să plece

lucra deja de trei ani, terminase ASE-ul cu note bune, conducea un departament la un cotidian central. Şi-a pus de bună voie cariera între paranteze, cel puţin pentru câţiva ani.

„Iniţial mi-a fost greu să renunţ la ce construisem şi am avut regrete la început. Dar după ce materiile au devenit din ce în ce mai interesante, iar informaţiile pe care le primeam tot mai pertinente, mi-am dat seama că am făcut alegerea corectă", spune Alexandra.

Întoarcerea la viaţa frumoasă din studenţie are un preţ, pe care Alexandra îl plăteşte bucuroasă. „Financiar, e foarte greu, pentru că sunt din nou pe banii părinţilor, iar asta e puţin frustrant când ai aproape 25 de ani. Am revenit la stilul de viaţă din perioada studenţiei: cumpăr totul de la Lidl (hipermarket cu preţuri mici, n.r.), nu iau autobuzul niciodată - merg cu bicicleta - şi nu ies des în oraş." A plecat în Olanda cu banii din ultimul salariu şi se descurcă aşa cum o fac toţi românii aflaţi la studii afară: încearcă să profite de posibilităţile de finanţare oferite de guvernele ţărilor în care se află.

„Pe termen scurt, nu plănuiesc să mă întorc la viaţa mea de dinainte. Mai ales că aici învăţ lucrurile pe care le-am visat mult timp. Am renunţat la slujbă pentru o a doua studenţie pentru că simţeam că am multe lacune, pentru că nu sunt suficient de bine pregătită pentru o cariera viitoare ca analist economic (fie în presă, fie într-o companie). Chiar dacă mi-am întrerupt cariera, nu văd asta ca un impediment şi nu am crezut că asta va fi o piedică atunci când m-am decis să plec", recunoaşte Alexandra.

„Sunt propriul meu şef"

Gabriela a devenit mamă la aproape 35 de ani, chiar înainte de criza economică. S-a simţit pedepsită în noua ei postură de femeie obligată să stea acasă cu copilul.

„Mă mâncau îngrozitor degetele. Voiam din nou la firmă, voiam din nou să stau zile în şir pe cifre, să fac rapoarte", spune femeia, specialistă în audit financiar. În plus, banii luaţi ca proaspătă mamă erau mult mai puţini decât cei câştigaţi înainte. Dar, după câteva luni, a început să-şi dea seama că există şi o altfel de viaţă. „Între timp, firma la care lucram a trecut prin momente grele, deci pot să spun că am avut noroc cu sarcina asta pe care iniţial o priveam ca pe o povară. De câteva luni am început să lucrez la un proiect personal şi acum fac ceea ce visează tot omul: sunt propriul meu şef".

Recompensele vin prea greu

Sunt cazurile acestor femei nişte excepţii sau fiecăreia dintre noi i se întâmplă într‑o dimineaţă să nu mai vrea să meargă la serviciu? Britanica Kasey Edwards (foto), autoarea cărţii „Peste 30 de ani - Ce se întâmplă când te trezeşti într-o dimineaţă şi nu mai vrei să munceşti... niciodată", a fost şi ea o femeie pe care societatea actuală ar numi-o „de succes". La 30 de ani, Kasey era un consultant renumit, cu un salariu uriaş şi locuia cu iubitul ei, un tânăr de succes, într-un apartament de lux. Până într-o zi, când a realizat că, în ciuda nenumăratelor lucruri bune pe care le avea, şi-a pierdut vitalitatea, scrie cotidianul britanic „The Daily Mail".

A vorbit apoi cu prietenele ei de vârste apropiate şi a observat că nu era nicidecum singura care simţea dimineaţa că nu vrea să se mai dea jos din pat şi să plece la serviciu. În Marea Britanie, aproximativ 26% din femeile care se află în poziţii de top management nu‑şi doresc să ajungă mai sus. De asemenea, una din 15 femei sub 35 de ani a renunţat la o slujbă cu program fix pentru a se dezvolta pe plan personal, în timp ce jumătate dintre ele plănuiesc asta.

Preţuite prea târziu

„Până pe la 30 de ani munceşti mult, dar ştii că, undeva acolo, te aşteaptă o răsplată. «Învăţ din greu ca să intru la facultate, apoi învăţ în facultate ca să îmi iau o slujbă, muncesc mult ca să ajung într-o poziţie mai bună». Când ajungi la 30, te opreşti şi te întrebi «Unde e răsplata?». Fie gratificaţia asta pe care o aştepţi de ani de zile nu vine, fie e mult mai puţin decât sperai, fie vine prea greu", explică Kasey Edwards. Şi pare să ştie ce spune: a trăit‑o pe pielea ei, visând de la primul job la statutul de partener într-o firmă.

Spre deosebire de ţările din vest, în România accesul femeilor la poziţii de top este şi mai limitat. Conform unei cercetări Manpower din 2008, 34% din românii intervievaţi consideră că bărbaţii sunt mai buni manageri şi doar 15% sunt de părere că femeile deţin supremaţia.

Puse pe fugă de criză

Specialiştii în resurse umane recunosc că, în ultima perioadă, au întâlnit foarte multe femei care ar vrea să scape de serviciu, dar să-şi conserve cumva măcar o parte din venituri. „Foarte multe angajate doresc să rămână gravide în această perioadă deoarece preferă să se dedice familiei timp de doi ani şi să primească 85% din salariu. În condiţiile în care ar lucra, ar fi nevoite să direcţioneze o sumă semnificativă de bani către serviciile unei bone", ne-a declarat Daniela Necefor, Managing Partner la compania de consultanţă în resurse umane Total Business Solutions.

Criza a amplificat şi mai mult această dorinţă, femeile care lucrează în anumite domenii fiind cele mai bune „candidate" pentru evadarea dintr-un loc de muncă. „Cele mai vulnerabile poziţii ocupate de femei în companii sunt cele de vânzări, care solicită un efort enorm în acest context economic", spune Necefor.

În contextul actual, femeile care lucrează sunt lipsite de motivaţie, în primul rând din cauza prelungirii programului de lucru. Dar mai sunt şi alte aspecte, deloc de neglijat, care alimentează nemulţumirea generală a angajatelor, susţin specialiştii în HR. „După program, la fel de demotivante sunt stagnarea pachetului salarial, presiunea foarte mare din partea persoanelor cărora le raportează direct, distanţa mare dintre locuinţă şi serviciu, dar şi relaţiile tensionate între colegi, din cauza planului de restructurări impus de unele companii", explică Daniela Necefor.