După ce reţetă se pot obţine geniile?

Înzestrare de la natură sau muncă până la epuizare? Cel mai probabil o combinaţie a acestor ingrediente. Geniul se obţine în peste 10.000 de ore de exerciţiu susţinut, spun cunoscătorii.Anual se discută despre aurul şi argintul medaliilor olimpicilor, despre aspiraţiile lor către centrele universitare ale lumii, dar şi despre geniul şi munca lor susţinută.

Puţini ştiu că România a dat unul dintre cei mai buni performeri din toate timpurile la Olimpiada Internaţională de Matematică (OIM) - piteşteanul Ciprian Manolescu (născut în 1978 la Alexandria, în prezent profesor asociat la Universitatea statului California din Los Angeles), singurul elev român care a obţinut, între 1995 şi 1998, trei medalii de aur la această competiţie, toate trei cu scorul maxim, de 42 de puncte.

Chiar dacă performanţa lui Manolescu nu este şi recordul mondial în materie, acesta aparţinându-i americanului Reid Barton - patru medalii de aur la OIM la sfârşitul anilor ’90 (în cadrul lotului naţional al SUA, pregătit la acea dată de profesorul timişorean Titu Andreescu) şi două medalii de aur la Olimpiada Internaţională de Informatică -, cu siguranţă românul este un candidat serios la titlul neoficial de cel mai bun produs al şcolii noastre de matematicieni.

Însă cum se ajunge la asemenea performanţe? Ce face dintr-un elev adolescent un mic geniu - inteligenţa nativă, educaţia timpurie într-un anumit domeniu, anturajul unor prieteni sau colegi cu preocupări similare, pasiunea sau pur şi simplu munca susţinută?

Exerciţiu susţinut

Răspunsul pare previzibil: inteligenţa în sine nu e nici pe departe singurul factor - şi nici măcar cel determinant! În realitate, există numeroase exemple de persoane cu un IQ mult peste medie, performeri încă de timpuriu, care nu au reuşit în cele din urmă nimic în viaţă. Americanul Chris Langan, de exemplu, care are unul dintre cei mai mari coeficienţi de inteligenţă (IQ) din lume (210, după unele modalităţi de testare), în ciuda calităţilor sale native, trăieşte şi acum la ferma sa din statul Missouri, fără să-şi fi pus vreodată cu adevărat în valoare formidabila sa înzestrare.

Psihologul suedez K. Anders Ericsson, autorul unor studii clasice în domeniul proceselor cognitive şi al modurilor în care experţii ajung... experţi, a formulat probabil cel mai sigur răspuns dat până acum la întrebarea „te naşti sau devii geniu?“ E vorba de muncă, de exerciţiu.

Pare un răspuns banal, însă în realitate e puţin mai complicat. Performerii de tipul lui Ciprian Manolescu ajung să atingă vârful domeniului în care activează muncind nu doar mai mult decât alţii, ci mult, mult mai mult. Ericsson a formulat, în studiile sale, aşa-numita regulă a celor 10.000 de ore: în medie, succesul poate fi atins după circa 10.000 de ore de exerciţiu susţinut într-un anumit domeniu.

Veţi spune însă că, în cele din urmă, majoritatea oamenilor ajung să facă acelaşi lucru, cumulat, timp de 10.000 de ore (aproximativ cinci ani, la o zi de muncă de opt ore, cu weekenduri libere şi vacanţe). Diferenţa, în cazul performerilor, e dată de calitatea procesului de învăţare: exerciţiul trebuie să fie constant şi deliberat.

Talentul e supraevaluat

Jurnalistul american Geoff Colvin, senior editor la revista „Fortune“, explică: „Exerciţiul deliberat este o activitate gândită expres pentru a îmbunătăţi performanţa, adesea cu ajutorul unui profesor; aceasta poate fi repetată intensiv; rezultatele ei sunt continuu monitorizate; provocările mentale sunt mari. Nu e o treabă prea distractivă.”

Din fragedă pruncie

Un alt factor care explică succesul în viaţă al geniilor este precocitatea. Miliardarul Warren Buffett (cu o avere personală evaluată de revista Forbes la 37 de miliarde de dolari) a cumpărat primele acţiuni la bursă în jurul vârstei de zece ani. Mozart, autorul a 41 de simfonii, compunea de la cinci ani. Bill Gates a început să programeze încă din liceu, pe vremea când calculatoarele personale nici măcar nu existau. Jucătorul american de golf Tiger Woods, câştigătorul celor mai multe turnee profesioniste din istorie, avea doi ani când tatăl său i-a pus în mână crosa.

Carl Friedrich Gauss, rămas în istorie drept autorul curbei statistice în formă de clopot care îi poartă numele, făcea deja calcule aritmetice la trei ani; Leonhard Euler a ajuns doctor în matematică la 19 ani, iar matematicianul Bernhard Riemann îşi depăşea frecvent, în şcoală, profesorii.

Dotare de la natură şi progres tehnologic

Potrivit studiilor realizate până acum de experţii în neuroanatomie, creierul unui geniu are o serie de trăsături specifice. Deşi se pare că nu există un centru nervos responsabil de inteligenţă, totuşi cercetătorii au ajuns la câteva concluzii parţiale.În primul rând, oamenii cu o inteligenţă superioară au un cortex cerebral („scoarţa“ exterioară a creierului, unde se află materia cenuşie) mai gros decât media.

În cazul creierului lui Einstein, unele dintre zonele cortexului, din zona lobului parietal, erau ceva mai late decât la un om obişnuit. Zona parietală inferioară a emisferei cerebrale stângi este aşa-numitul „cortex asociativ”, unde sunt încorporate şi sintetizate informaţii provenite din mai multe alte regiuni ale creierului.

În plus, lui Einstein îi lipsea aproape complet „fisura silviană“, un pliu care separă loburile frontal şi parietal de cel temporal, în ambele emisfere ale creierului.Acest factor este considerat de specialişti drept o posibilă explicaţie a capacităţii sale complet ieşite din comun de a realiza asociaţii mentale inedite.

Creşte inteligenţa planetei

De câţiva ani, cercetătorii au remarcat că inteligenţa oamenilor creşte de la o generaţie la alta, acest fenomen social fiind denumit „efectul Flynn“.Ei nu pot da însă un răspuns categoric la întrebarea: din ce cauză suntem mai deştepţi decât strămoşii noştri? Să fie „de vină” educaţia, nutriţia, medicina sau evoluţia societăţii în general.

Pornind de la teoria neozeelandezului James R. Flynn, se poate afirma că un copil de 10 ani are un IQ egal cu al unuia care avea 12-13 ani acum un deceniu, iar cercetătorii se întreabă ce se va întâmpla când, conform „efectului Flynn”, coeficientul de inteligenţă al geniilor, va fi atins de tot mai multe persoane.

Nu aleg niciodată calea bătătorită

Geniul presupune precocitate şi bucuria descoperirii de noi conexiuni între concepte

Definiţia „geniului“ a fost discutată şi, în aproape egală măsură, contestată. Principala problemă este că e vorba de o noţiune subiectivă şi de ordin general. Nu există ceva care să măsoare genialitatea; coeficientul de inteligenţă nu indică întotdeauna un geniu, chiar dacă un IQ înalt este de obicei (nu întotdeauna!) corelat cu performanţa într-un anumit domeniu.

O posibilă definiţie a geniului nu are legătură cu IQ-ul; se consideră că un geniu este o persoană care realizează descoperiri importante, invenţii sau opere de artă, cu impact pe termen lung.De obicei - aceasta fiind o generalizare foarte largă - geniul este asociat cu imaginaţia şi creativitatea.

Geniile nu excelează pur şi simplu în ceea ce priveşte executarea anumitor sarcini mentale elementare; altfel unii bolnavi de autism ar putea fi consideraţi genii „cu acte în regulă”, deoarece pot adesea să facă mental calcule aritmetice cu numere de patru, cinci sau chiar mai multe cifre ori să memoreze, la propriu, biblioteci întregi de cărţi.

Legături neaşteptate

Pe de altă parte, geniile autentice au o trăsătură în comun: sunt capabili să realizeze conexiuni la distanţă, între concepte sau domenii aparent fără mare legătură între ele. Pe scurt, geniile gândesc de obicei „divergent“. Asociaţiile lor mentale sunt deseori complet imprevizibile.

Pentru a rezolva o problemă, un geniu se poate folosi de cele mai neaşteptate legături logice. De exemplu, orbitele planetelor în jurul Soarelui sunt curbe (eliptice, de fapt). Problema e că în cadrul mecanicii clasice a lui Newton (teorie valabilă până la Einstein) forţa gravitaţională, care ar trebui să explice cum arată orbitele planetelor, depinde de masa acestora.

Prin urmare, comportamentul planetelor în timpul revoluţiei lor în jurul Soarelui ar trebui să depindă de masa acestor corpuri cereşti. Însă în realitate orbitele planetelor nu depind de masa lor. Acest aparent paradox a fost rezolvat în teoria generală a relativităţii formulată de Einstein prin postularea faptului că spaţiul este curbat de gravitaţie.

Soluţia lui Einstein a fost să abandoneze complet cadrul clasic al fizicii newtoniene şi să privească spaţiul nu ca pe ceva rigid, ci ca pe o formă „elastică“ (şi în patru dimensiuni, nu trei, cum îl văzuseră toţi fizicienii de la Newton până la el).