Doliul, durerea care se topeşte în haine cernite

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Doliul, durerea care se topeşte în haine cernite
Doliul, durerea care se topeşte în haine cernite

Cei dragi care au trecut dincolo sunt pomeniţi prin hainele negre pe care le purtăm, dar şi prin parastasele şi mai ales prin rugăciunile în care îi aminti. Ofrande Cei dragi care au trecut dincolo sunt pomeniţi prin hainele negre pe care le purtăm, dar şi prin parastasele şi mai ales prin rugăciunile în care îi amintimIndiferent de hainele pe care le îmbracă la exterior, doliul e respectul pentru cei plecaţi dincolo de moarte.

„Mama mea, Dumnezeu s-o ierte, mereu îmi spunea că, dacă va muri, să nu purtăm doliu, să nu ne lăsăm barbă, să n-o plângem prea mult. S-a dus la Domnul într-o zi de toamnă. Mi-am lăsat barba să crească, iar mai târziu Luminiţa mea îmi spunea, privind fotografiile de atunci, că nu-i era la îndemână să mă vadă aşa, ba chiar o treceau fiorii.

După doi ani, Maica Domnului a chemat-o şi pe Luminiţa. Iar am lăsat barba să crească, dar, după 40 de zile, am dat-o jos. Mă săturasem de atâta compătimire şi de şoapte în urma mea. În cele trei zile de priveghi n-am închis un ochi şi nu mai ştiam de mine. Era în Ajunul Bobotezei, iar o mătuşă de-a mea mi-a atras atenţia că sunt îmbrăcat cu o geacă roşie şi că trebuie să-mi iau ceva negru... M-am uitat cu privirea rătăcită la ea, mi-au dat lacrimile şi i-am spus printre dinţi, apăsat, că negru este în inima mea. Şi că mai negru decât atât nu poate fi. Apoi, după ce m-am liniştit, m-am conformat. A trebuit să-mi cumpăr haine negre“, povesteşte un anonim pe un forum având ca temă de dezbatere doliul.

„Acesta este doliul meu“

„Nu ştiu, credeţi că n-aş vrea să port doliu 40 de zile, şase luni, un an?“, continuă bărbatul.„Dar oare există vreo limită pentru aşa ceva? Nu cred că semnifică ceva cuvântul «doliu» decât simbolistic. Să se vadă că ai pierdut pe cineva. Adevăratul doliu înseamnă respect pentru cei plecaţi. Şi acesta se manifestă la biserică, la mormânt, la pomeniri şi în toate amintirile noastre“.

După aceste frământări absolut normale, anonimul de pe forum încearcă, la fel ca fiecare dintre noi atunci când pierdem pe cineva drag, să afle cum îi poate uşura trecerea. „Nu pot decât să sper şi să-mi doresc din tot sufletul ca ei să fie mântuiţi. Iar eu, nevrednicul, să pot ajunge măcar undeva, prin apropiere, cât să văd că ei sunt bine. În altă ordine de idei, am înţeles că lumea nu stă în loc pentru mine şi că viaţa merge înainte. Sunt trei ani de când Luminiţa mea e acolo şi nu există seară sau dimineaţă în care să nu-mi termin rugăciunea cu «iartă-mă, mămică şi Dumnezeu să te ierte!». Nu ştiu alţii cum sunt, dar acesta este doliul meu“.

O perioadă de pocăinţă

Chiar dacă nu există un canon bisericesc pentru perioada de doliu, preoţii Bisericii Ortodoxe susţin că acesta se ţine în funcţie de perioadele la care se fac pomenirile celor adormiţi.„Doliul poate fi de 40 de zile, de jumătate de an sau de un an, în funcţie de gradul de rudenie şi de nevoia pe care o simt cei rămaşi în urmă. Sunt părinţi care şi-au pierdut copiii şi care ţin doliu toată viaţa. Prin tradiţie, 40 de zile ţin toţi cei apropiaţi defunctului, fie că sunt rude sau prieteni. Rudele mai apropiate şi familia ţin şase luni, iar părinţii, copii şi soţii poartă doliu un an“, explică părintele Vasile Gavrilă, preot la „biserica studenţilor“ din Bucureşti.

Părintele Gavrilă mai spune că „doliul spre exterior“ este, de fapt, o anumită stare pe care o afişăm faţă de cei din jur, o importanţă mare având doliul lăuntric. „E o perioadă de timp în care oamenii nu participă la petreceri, la evenimente mondene, distractive.“

Hainele negre înseamnă „amintirea morţii“, mai spune prelatul ortodox, şi reprezintă doliul exterior. „Bărbaţii îşi lasă barbă, aceasta fiind o tradiţie de origine iudaică, semiţii fiind cei care îşi rădeau părul şi-şi lăsau barba să crească în perioadele de durere, de cataclisme. „Înfăţişarea exterioară şi comportamentul ilustrează o perioadă de pocăinţă.“

De la pomana ostentativă la rugă

Indiferent de perspectiva din care este privit, ritualul doliului şi al pomenilor ar trebui să conţină câteva ingrediente obligatorii: conştiinţa celui care le ţine, respectarea unor reguli şi sfinţirea prin rugăciune.

Pomenirile sunt organizate pentru sufletul morţilor.
Aşa spune spune părintele Vasile Gavrilă şi explică: „e o rememorare a celui plecat dincolo, dar e şi o înţelegere a faptului că moartea nu reprezintă sfârşitul, ci naşterea la o viaţă superioară“. Pomenirile organizate tradiţional de români lasă în umbră adevărata menire a doliului. Participarea la liturghia săvârşită în biserică, mai ales în zilele de sâmbătă, destinate celor morţi, dar şi prezenţa acestora în rugăciunile pe care le rosteşte fiecare dintre noi sunt mai puternice decât bucata de pâine dată sărmanului.

Obiceiurile stau prea aproape de lumesc. Etnologii au comparat ritualurile româneşti, creştin-ortodoxe, cu cele protestante sau evreieşti şi au constatat că pomenile noastre sunt extrem de costisitoare“, explică Şerban Anghlescu, etnolog la Muzeul Ţăranului Român. Ca şi întregul ritual al îmormântării, pomana exprimă rangul social, prestigiul celui viu care dă pomana şi al celui pentru care se organizează funeraliile şi parastasul. „Înmormântările grandioase sunt făcute de oamenii care ţin enorm la spectacol - ţigani bogaţi, muzicanţi.Sunt celebre înmormântările de acum câteva decenii organizate de familiile mafioţilor italieni din Statele Unite“, adaugă Şerban Anghelescu.

Pomana ar trebui să împace pe toată lumea. „Un lucru care mi-a plăcut foarte tare, care este în acelaşi timp înspăimântător, ţine de mulţumirea fiecăruia dintre «pomanagii». În urmă cu 20-30 de ani în urmă, un preot din Gorj mi-a spus că în satul Runcu se crede că «pomana se împute dacă pleacă cineva nemulţumit», dacă cineva protestează. Ceea ce ar însemna că ofrada nu e primită, că nu ajunge pe lumea cealaltă“, povesteşte etnologul.

Cea mai frumoasă poveste despre pomeniri a aflat-o de la studentă, iar întâmplarea e de prin anii ’90. „Bunicul îi apărea în vis fostei lui soţii, adică bunicii. Şi i-ar fi spus că nu mai suportă să primească pomană mâncare de varză, pentru că s-a stricat la burtă. Bunica nu i-a mai dat şi visele au încetat“. 

Suferinţa, trăită gradual

„Doliul este în mod strict destinat celor vii“, crede pe de altă parte etnologul Şerban Anghelescu. Poate fi altfel doar dacă-ţi închipui că morţii ar putea vedea suferinţa celor vii şi s-ar împăca în acest fel cu dispariţia, ştiind că sunt plânşi, mai spune el.

„Doliul e impus pentru că îi ritmează existenţa celui viu, îi dă anumite prescripţii şi îi fixează un anumit timp. Pentru că suferinţa trebuie organizată şi chiar asta face doliul, nu lasă suferinţa aşa, să se descătuşeze anarhic, ci o dirijează, o prescrie şi, în felul ăsta, e un serviciu evident pe care îl aduce existenţei, ca toate ritualurile, de altfel“, explică Anghelescu. Sigur că există comunicări, spune etnologul, că poţi să afli în vis dacă mortul e sărman pe lumea cealaltă, dacă îi lipsesc anumite lucruri. Odată ce i le dai, el se împacă.

Cuvinte ritualice

Pentru mulţi rămâne o enegimă drumul pe care îl face pomana, transferul de materie între cele două lumi, între mâncarea mâncată pe lumea asta şi aceeaşi mâncare care ajunge de-l satură pe cel de pe lumea cealaltă.

„Practic, această pomană nu ajunge materie. Mântuitorul spune clar, în Împărăţia cerurilor nu se mănâncă şi nu se bea“, explică părintele Gavrilă.

Darul se transformă însă în pomană doar dacă cei care dăruiesc şi cei care primesc rostesc cuvintele ritualice. „Bogdaproste - mulţumire lui Dumnezeu, sau «Dumnezeu să-l ierte» dar şi alte cuvinte implică mai multe persoane în rugăciunea pentru cel mort“, arată preotul Vasile Gavrilă.

Stil de viață



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite