Divorţul, punct şi de la capăt
0
Când sentimentele pentru celălalt s-au transformat în frustrări sau regrete, căsnicia ajunge la punctul final. Se întâmplă în tot mai multe cupluri. Anual, la fiecare o mie de români, aproximativ şapte se căsătoresc iar doi divorţează. Firul unora dintre poveştile de dragoste se rupe de cele mai mult ori brusc şi nemilos.
Câteodată, povestea îşi pierde din savoare după câţiva ani, iar încercarea de a-i reda gustul poate fi fatală pentru relaţie.
Vladimir s-a căsătorit în 2004, pe când avea 23 de ani, cu o femeie de 25 de ani pe care o cunoscuse într-un bar, cu trei ani în urmă. Nu a fost o pasiune nebună, ci una care a crescut, dar s-a pierdut undeva pe drum până în al şaptelea an petrecut împreună.
„Ca în orice relaţie, ajungi să te saturi de omul de lângă tine şi vrei ceva nou”. Soluţia pe care a găsit-o el a fost să încerce fiecare să caute pe altcineva. Şi a funcţionat o perioadă, credea Vladimir, când o vedea pe soţia lui mai expansivă şi mai stăpână pe ea decât oricând. De fapt, ea găsise pe altul.
„A fost prostia mea”
„Mi-o asum. A fost ideea mea, a fost prostia mea. Nu mi-aş fi închipuit niciodată că-i dai omului un cuţit şi-i zici să facă o şmecherie cu el şi îl bagă aşa în tine”, spune Vladimir strângând pumnul la piept, în dreptul inimii.
Divorţul lor s-a încheiat în aprilie, după o singură vizită la tribunal, fără avocaţi. Au aşteptat patru ore să le vină rândul, dar odată ajunşi în faţa instanţei, „treaba s-a terminat în cinci minute”. A avut multe momente de cădere de atunci, momente în care s-a simţit indiferent oricui.
Nu s-a transformat dintr-un optimist într-un pesimist, dar a devenit mai taciturn, mai cinic, uneori mai nesimţit. „Treci printr-o experienţă la care indiferenţa şi nesimţirea ţi se pare răspunsuri fireşti”, spune el. Acum nu crede că s-ar recăsători, pentru că ar privi situaţia pe toate părţile „de vreo cincizeci de mii de ori”. „Înainte nu mă interesa. Aveam un fel de puritate, dar nu era reală.“
Alteori, căsătoria se naşte pur şi simplu din motive greşite, iar după ce adevărul iese la iveală, ameţit şi plin de vânătăi, viaţa nu mai poate fi niciodată la fel.
Marinela (43 de ani) s-a căsătorit la 18 ani cu un bărbat de 27 de ani care a cucerit-o pentru că i s-a părut matur, hotărât, iar înfăţişarea lui, ”înalt şi bine făcut”, a făcut-o să creadă că se va simţi protejată. La scurt timp însă, şi-a dat seama că el era ”violent şi egoist”, dar a acceptat să se căsătorească din comoditate – mariajul i-ar fi permis să nu mai facă naveta zilnic de la casa de la ţară până la locul de muncă din oraş.
„M-a abandonat”
A plâns şi înainte, şi în timpul, şi după nuntă. „Am rămas însărcinată după două luni de la nuntă, fără să vreau, după care el m-a abandonat. Nu s-a mai uitat la mine ca la o femeie. Iar eu mă uram pentru că eram grasă şi mă vedeam cea mai urâtă din lume”, povesteşte Marinela. Singura ei bucurie era fiul ei, şi s-a agăţat „cu toate forţele” de afecţiunea pentru el.
Când s-a hotărât să divorţeze i-a spus soţului că-l păreseşte pentru un altul, crezând că nu-i va păsa. S-a înşelat însă şi spune că a fost nevoită să mai suporte „violenţe şi umilinţe” până când a ajuns la tribunal. „Am rămas terorizată şi, după ani, când auzeam cheia în uşă tresăream.“
După divorţ, Marinela s-a despărţit de acel altul, pentru că l-a văzut deodată urât şi n-a mai vrut să aibă de-a face cu el. De atunci a tot încercat să-şi refacă viaţa. S-a mutat chiar într-o altă ţară. „M-am obişnuit să fiu independentă şi chiar dacă stau cu cineva am făcut în aşa fel încât, dacă lucrurile nu merg bine, să pot pleca fără să mai fiu nevoită să trec printr-un divorţ sau să împart ceva cu cineva.“
Există şi cazuri în care povestea începe cu o dragoste nebună şi năucitoare şi se termină cu următoarea dragoste, la fel de nebună şi parcă şi mai năucitoare.
La prima căsătorie, Marina avea 27 de ani. Cu aproximativ un an în urmă se îndrăgostise de un bărbat căsătorit, care şi-a dat viaţa peste cap pentru ea. ”Dar a fost marea dragoste, pentru mine cel puţin”, povesteşte ea. După ce el a terminat divorţul, s-au căsătorit şi s-au mutat împreună. Firul l-a rupt Marina după trei ani, atunci când s-a îndrăgostit de altcineva. Despărţirea a fost traumatizantă pentru amândoi. Deşi „el era foarte des violent şi se petreceau lucruri oribile câteodată în casă”, Marina s-a simţit mult timp vinovată.
„Există altcineva”
A doua căsătorie a pornit tot dintr-un „coup de foudre”. S-a terminat 16 ani mai târziu cu un şoc. „Despărţirea a fost foarte dură, nu eram deloc pregătită”, îşi aminteşte Marina. „Mi s-a spus că există altcineva şi că dacă vreau s-o duc aşa, n-are nimic împotrivă, dar că pentru el cealaltă era foarte importantă.“ Marina nu crezuse că soţul ei se simţea atât de „urgisit” în relaţie. Deşi nici pentru ea nu era ”raiul pe pământ”, era dispusă să meargă „până în pânzele albe” pentru tot ce aveau împreună şi mai ales pentru copil.
După despărţire, a fost nevoită să coabiteze cu fostul soţ aproximativ un an şi jumătate, timp în care „totul era neplăcut”, întâlnirile, conversaţiile reci şi forţate. „Am slăbit enorm. Aveam o suferinţă fizică, iraţională, pentru că eu pe omul ăsta nu-l mai iubeam.“
Despărţirea i-a rupt „toate punţile”, îşi aminteşte ea. „Social vorbind, nu mă mai vedeam în nicio parte, dintr-o lume mixtă am trecut într-o lume a femeilor care nu mi-a plăcut niciodată, nu mai vedeam nicio soluţie la problemele administrative.“ Ruptura a obligat-o s-o ia de la început, la 49 de ani, când se simţea uzată şi obosită. „Cel mai rău mi s-a părut sentimentul că nu mai ai niciun rost, că cineva îţi dă un şut imens în fund.“
Se detesta atunci, se gândea că numai aşa ceva îi era destinat. Au ajutat-o să nu cadă în depresie autoanaliza şi discuţiile cu prietenii. Iar copilul a rămas „raţiunea de a fi”.
Acum, la 60 de ani, s-a obişnuit cu singurătatea, se simte mai senină şi mai liberă să profite cum vrea de timpul ei. „E o greşeală să crezi că dacă ai o relaţie imediat, poţi să treci peste. Trebuie să treacă timp, asta e singura soluţie”, spune Marina.
Cel mai rău mi s-a părut sentimentul că nu mai ai niciun rost, că cineva îţi dă un şut imens în fund.
Marina, 60 de ani
33.500 de divorţuri s-au pronunţat în anul 2008, în scădere faţă de anul precedent, dar mai multe decât în 2006.
1,26 divorţuri la mia de locuitori s-au înregistrat în iulie anul acesta, în scădere faţă de luna precedentă. În total, 2.306 cupluri au cerut desfacerea căsătoriei.
10,2 căsătorii s-au înregistrat la 1.000 de locuitori în aceeaşi lună, adică 18.588 de cupluri au spus „da“ la starea civilă, mai multe decât în iunie 2009.
Tipologia despărţirilor
Psihologul Claudiu Ganciu, coordonatorul Centrului de Psihologie de Acţiune şi Psihoterapie, a realizat o tipologie a divorţurilor pe baza cazurilor pe care le-a întâlnit în practică. Suferinţa este la fel de mare în toate cazurile, explică specialistul. Diferenţa este că, în unele, partenerii şi-o exprimă prin certuri şi reproşuri, iar în altele, fiecare suferă în interior, uneori inconştient.
-Divorţul „terţei persoane“, în care în viaţa unuia dintre soţi intervine o a treia persoană, este tot mai frecvent întâlnit. În general, acest lucru se întâmplă în cuplurile care ajung să aibă probleme, dar nu le recunosc.
-Divorţul „copilului“ se referă la cuplurile în care unul dintre parteneri joacă rolul copilului, iar celălalt, pe cel al părintelor. Ruptura are loc când „copilul“ ajunge să crească şi îşi reorientează interesul spre alte persoane şi spre un alt tip de relaţie de cuplu.
-Divorţul „corectării“ apare într-un cuplu care nu a avut niciodată o relaţie. Se asociază cu ideea „nu l-am iubit niciodată, însă îmi este drag şi mă simt bine când sunt cu el“. Este un divorţ dificil, asociat cu suferinţă şi îndoieli.
-Divorţul „neconsumat“ este caracteristic unui cuplu cu probleme de comunicare, în care partenerii trăiesc, de fapt, în lumi paralele, dar păstrează aparenţele unei familii.
-Divorţul „real“ apare în relaţiile în care cei doi trăiesc efectiv la distanţă unul de celălalt. Se întâmplă mai ales atunci când în cuplu există şi altfel de probleme, iar distanţa este folosită doar ca pretext.
-Divorţul „compulsiv“ este urmat de un alt divorţ şi, eventual, de o nouă căsătorie. Poate deveni chiar amuzant pentru cei din jur, când multiplele divorţuri şi căsătorii se produc cu aceeaşi persoană.
-Divorţul „imposibil“, care funcţionează după principiul „dacă suntem împreună ne ucidem, dacă ne separăm, murim“, este o tipologie întâlnită în special în ultimii ani. Seamănă cu divorţul „compulsiv”, dar spre deosebire de acesta, cel „imposibil“ e însoţit de multă agresivitate, suferinţă şi de o tensiune permanentă între parteneri.
Ce simt copiii?
Cuplurile care au copii sunt mai prudente când vine vorba de divorţ, explică psihologul. Multe încearcă să-l izoleze de criză, ca şi când n-ar face parte din familie, altele îl implică în conflict. Niciuna nu e o soluţie. Cel mic are nevoie de o explicaţie, pentru a nu şi-o crea singur şi a se învinovăţi.
Cum se împart frigiderul, copiii, pisica
Un proces de divorţ poate dura de la câteva minute, cât au petrecut în instanţă Vladimir şi soţia lui, până la câţiva ani. Cel mai lung proces de divorţ în care a fost implicat avocatul Iancu Toader durează din 2006 şi încă nu s-a încheiat. În general însă, un divorţ durează maximum un an. Cele mai complicate şi costisitoare sunt cele care implică „cereri accesorii“, cum le spune avocatul, adică bunurile comune sau custodia copiilor minori.
La partaj intră „tot ce au agonosit cei doi în timpul căsătoriei“, cu mici excepţii, bunurile din donaţie, succesiune, de proprietate intelectuală. Chiar şi animalele de companie se împart. O legendă care circulă de câţiva ani spune povestea unei pisici pe care bărbatul care intentase divorţul nu a vrut-o. Magistratul sau avocatul reclamantului ar fi spus, mai în glumă, mai în serios, că se simte darnic şi consideră că pisica trebuie să revină fostei soţii, pe criterii de afinitate, povesteşte Iancu Toader.
Copilul ajunge rar la tată
Custodia copiilor minori revine de regulă mamei, pentru că, mai ales la vârste fragede, lângă ea le este locul, spune avocatul. „Nu este o regulă, nici o hibă a legii, este doar o cutumă.“ Au fost însă şi situaţii în care copiii au fost chemaţi în instanţă pentru că nu voiau să plece nici la mamă, nici la tată, ci la ambii. Iar în mai puţin de 10% din cazurile pe care le-a întâlnit avocatul, copiii au fost încredinţaţi tatălui.
Claudiu Ganciu spune că, dincolo de problema legală, partajul dintr-un divorţ poate lua forma unui adevărat război. „Frigiderul, câinele sau deseori copilul sunt folosite ca armă îndreptată împotriva partenerului“, explică psihologul. Dar acest război este şi o dovadă că cei doi nu vor, de fapt, să se despartă. „Şi dacă nu reuşesc să fie împreună în iubire, sunt împreună prin ură.“
În mai puţin din 10% din divorţuri, copilul este încredinţat tatălui.
Unii s-au grăbit, alţii cu călcat strâmb
Din ce în ce mai multe cupluri se hotărăsc să pună capăt căsniciei, iar o posibilă explicaţie ar fi o criză morală a românilor, care vine peste cea economică şi socială, spune avocatul Iancu Toader. În medie, cei care divorţează au în jur de 30 de ani. Se întâmplă însă şi în cazul oamenilor cu 15, 20 de ani de căsnicie, cu educaţie şi cu venituri peste medie.
De vină este pasul făcut de unii prea curând, înainte să fie pregătiţi emoţional şi financiar, iar de alţii, strâmb. Şi între cazurile avocatului predomină femeile care înşală şi chiar intentează divorţul. „Sunt sigur însă că, undeva, există un echilibru.“
Se încarcă comentariile...
