Dimineaţa preferată

Era dimineaţa în care voiam să mă trezesc. Dormisem prost, pentru că abia aşteptam să se lumineze. Aşteptam ziua asta, mă gândisem la ea şi făcusem chiar câteva planuri. Trebuia să ne pregătim ceva de mâncare pentru drum - ajungea invariabil la câini, dar nu puteam scăpa de bunica, nici eu, nici văru‑meu.

Era 4 dimineaţa şi noi eram pe scările casei, ne mâncau palmele, ne luceau ochii şi râdeam. Era noapte, se mai auzeau nişte greieri, şi noi porneam spre poartă, dincolo de ea, cu două ciomege şi o desagă. Era dimineaţa noastră preferată, singura când ne trezeam înaintea tuturor celor din casă: ne venise rândul la vaci. Urma să ducem cireada satului pe dealuri, la păscut, era o responsabilitate, îi simţeam greutatea, dar era în acelaşi timp ca-n „Aventurile lui Huckleberry Finn", ştiam că urmează să ni se întâmple tot felul de lucruri!

Aveam 12 ani, văru-meu 10 şi noi luam călătoria asta în dramatic, ne purtam de parcă nu ştiam deznodământul zilei: ne mai întoarcem sau nu acasă? Porneam. Înghiţeam tone de praf, ridicate în aerul umed de copitele vacilor, urlam din toţi rărunchii la animale, le struneam cu ciomegele şi alergam de ne ieşeau ochii din cap după alea mai răzleţe. După un timp, agitaţia animalelor scădea şi formau un pluton compact, ca atunci când eşti în clasa întâi şi înveţi pentru prima dată să mergi în formaţia de uniforme. Se îmblânzeau şi reveneau la natura lor docilă, şi soarele răsărea şi noi ne simţeam stăpânii lumii. Nu ne spuneam nimic, doar urcam şi coboram dealurile alea cu zeci de vaci înaintea noastră, pe care le duceam să le adăpăm la râu, apoi stăteam cu ele şi le priveam cum pasc.

Era pustiu, era linişte, ciocârliile ţâşniseră de mult din ogor şi noi plecam după iepuri de câmp şi după cuiburi de prepeliţă. Toată ziua alergam, bezmetici, şi ne întorceam acasă arşi de soare şi vlăguiţi.

Am rămas cu senzaţiile dimineţilor când făceam cu văru-meu de rând la vaci şi am făcut de multe ori greşeala de a merge după ani pe dealurile acelea pustii. Odată eram în maşină şi încercam să ne amintim pe unde am prins noi un iepure. Când am ajuns atunci acasă nu ne-a crezut nimeni şi unchiu-meu a râs sănătos de asta vreo jumătate de an. Nu mai ştiam locul, nu l-am găsit, şi oricum, totul părea pustiu, fără farmec. Începusem şi noi să ne îndoim c-am fi prins vreodată un iepure de câmp.

Roxana Lupu  este jurnalist şi editor "Weekend Adevărul".