De ce vorbim singuri
0
Multora li s-a întâmplat la un moment dat să se surprindă gândind cu voce tare. Când vedem un om vorbind singur, primul impuls e să-l etichetăm drept „nebun“. Medicii spun că aceste persoane suferă de solilocvie. Cât de gravă e această „boală“?
Amalia are 43 de ani şi un obicei pe care ceilalţi îl găsesc ciudat: vorbeşte din când în când singură. „Mai ales când sunt la volan. În drum spre serviciu îmi fac ordine în idei: «astăzi trebuie să ajung acolo, trebuie să-l sun pe cutare, apoi să-mi sun copilul, să mă întâlnesc cu Popescu etc. »", ne-a povestit bucureşteanca. Nu i se întâmplă zilnic. O dată la câteva zile, ţine să rememoreze cu voce tare ce sarcini trebuie să ducă la bun sfârşit în ziua respectivă.
Mai citiţi şi:
Din ce cauze se <<îngraşă>> ficatul
Cristina Nedescu salvează copiii cu autism
A scăzut numărul bolnavilor de ulcer
Amuzată, femeia îşi aduce aminte de o întâmplare în urma căreia s-a hotărât să fie mai atentă la „prostul obicei".
Bolborositul la volan şi poliţiştii zeloşi
„Eram la volan, zilele trecute, şi-mi repetam «ordinea de zi». Aveam o zi foarte aglomerată, cu şedinţe la serviciu şi multe telefoane de dat. În plus, a doua zi mai era şi aniversarea copilului meu şi trebuia să mă ocup de cadoul-surpriză pe care avea să-l primească la prima oră. Aşa că am început să recit cu voce tare tot ce trebuia să fac în ziua respectivă. Ghinionul a făcut ca, în momentul în care-mi spuneam „poezia", un poliţist din trafic să mă tragă pe dreapta. «Ştiţi ce se întâmplă dacă vorbiţi la telefon în timp ce conduceţi?», m-a luat el de sus", se amuză Amalia.
După ce i-a arătat poliţistului că telefonul ei mobil se afla în geantă, pe bancheta din spate, femeia a încercat să-i explice poliţistului că, de fapt, gândea cu voce tare.
„Contrariat, domnul de la Rutieră a ridicat din sprâncene şi, vizibil enervat, mi-a făcut semn să o iau din loc", continuă povestea Amalia. Femeia spune că de atunci i se întâmplă foarte rar să mai bolborosească în timp ce conduce. „Nu de alta, dar poate-l nimeresc o dată pe acelaşi poliţist şi-mi trage ăsta linie pe buletin", continuă să râdă cu poftă femeia.
Cel mai bun interlocutor
Adriana (24 de ani) spune că poartă discuţii cu sine numai în gând. „Nu mi s-a întâmplat niciodată să mă surprind vorbind singură. În schimb, la birou am o colegă care vorbeşte cu toate obiectele din jur. De la plante la dosare şi ceşti de cafea. O mai auzi din când în când spunând «vai, ceşcuţo, pe tine de când nu te-a mai spălat cineva?» sau «hai, măi plăntuţo, să-ţi punem şi ţie puţină apă că ia uite ce uscată eşti!»", povesteşte Adriana.
„Te dă afară! Ascultă aici la mine"
Tânăra găseşte obiceiul colegei extrem de enervant. „Se trezeşte vorbind când eşti concentrat asupra unui raport sau proiect. Şi, fără să vrei, te întrerupi, gândind că poate are ceva important de zis. La un moment dat, am întrebat-o de ce face asta, iar ea mi-a răspuns sec: «aşa mă asigur că am parte de cel mai inteligent interlocutor»", spune tânăra. Adriana crede că, spre deosebire de alţii, colega ei este inofensivă.
„Deunăzi, aşteptam tramvaiul 32 în Piaţa Unirii, când un domn a început să-mi strige, privindu-mă fix: «Te dă afară! Ascultă aici la mine». În primă instanţă mi s-au înmuiat genunchii. Nici acum nu-mi pot explica de ce. Avea o privire tăioasă, pătrunzătoare. Era îmbrăcat cu haine curate. La prima vedere nu ai fi zis că e «plecat». După ce mi-am revenit din năuceală, am luat distanţă, de frică să nu recurgă la alte gesturi", ne-a povestit Adriana, în timp ce din ochii ei străbătea încă o urmă de frică.
Frământaţi de grijile cotidiene, mulţi români îşi împărtăşesc gândurile cu vecinii de drum
Între normalitate şi boală
„Atunci când suntem foarte preocupaţi de ceva, putem intra într-o stare aşa-zis hipnotică, în care pierdem anumite instrumente de control. Devenind extrem de implicaţi într-o anumită activitate, se poate întâmpla să ne trezim vorbind singuri, adică să pierdem pentru o vreme contactul cu realitatea înconjurătoare. În măsura în care această stare este de scurtă durată şi nu se repetă în intervale scurte de timp, este perfect normală", explică psihologul Lena Rusti de la clinica Mentarex.
Rusti arată că diferenţa dintre normal şi patologic în ceea ce priveşte solilocvia - vorbitul de unul singur fără intenţie -, constă în cât de mult pierdem contactul cu realitatea, şi nu neapărat în coerenţa discursului cu sine. „Delirul paranoicului este un discurs cu o anumită logică, deci nu putem spune că toţi cei care vorbesc singuri şi rămân coerenţi nu prezintă şi simptome ale unor tulburări psihice. Important este să realizăm că vorbim singuri şi să analizăm motivele pentru care o facem. Dacă ajungem să vorbim singuri în fiecare zi din cauza unei anumite probleme, atunci trebuie să ne gândim ce putem face ca acea problemă să nu ne mai macine", propune psihologul.
Ruperea de realitate, periculoasă
Rusti crede că oamenii care se surprind la un moment dat spunând cu voce tare ceva nu trebuie să se ruşineze pentru că „ruşinea este un sentiment de care nu avem nevoie".
Spre deosebire de Rusti, psihiatrul şi medicul primar neurolog Ion Eugen Păunescu crede că „solilocvia nu este o manifestare normală" pentru că ea presupune ruperea de realitate pentru un anumit timp, iar asta poate avea consecinţe grave. Psihiatrul recunoaşte că în viaţa oricărei persoane sunt anumite momente în care se iveşte o astfel de discuţie cu un „alter ego".
„De cele mai multe ori, cei care se implică într-o discuţie cu sine sunt persoane hipersenzitive, care se simt depăşite de anumite situaţii", explică Păunescu. Medicul neurolog subliniază că „atunci când o persoană merge pe stradă şi începe să-şi pună întrebări la care răspunde singură suferă de halucinaţii auditive şi, în măsura în care vocile pe care le aude o îndeamnă, ea poate deveni extrem de violentă, ajungând până la crimă".
Discuţiile cu sine apar din nevoia de a ne cunoaşte
În filmele vechi, dacă regizorul voia să se înţeleagă că un personaj este nebun, îl arăta vorbind de unul singur. Chiar şi atunci când personajul era ilustrat discutând cu sine, în gând, publicul îl percepea ca pe un lunatic, observă psihologul american Tony Schirtzinger. „Este ciudat cum această percepţie a rămas în minţile oamenilor cu toate că, astăzi, vorbitul de unul singur este un semn că am devenit mai conştienţi asupra sinelui şi ne analizăm mai mult acţiunile, sentimentele", scrie Schirtzinger pe site-ul helpyourselftherapy.com.
Mai mult, psihologul crede că discuţiile interioare pe care le purtăm ne definesc şi ne deosebesc ca specie superioară. Totuşi, problema nu e dacă vorbim singuri, ci cum o facem. „Putem să ne măsurăm nivelul suferinţei psihologice prin analizarea tipului de discurs pe care-l avem cu noi înşine", propune Schirtzinger. Psihologul american crede că, atât timp cât folosim vorbitul cu sinele pentru a ne încuraja, nu riscăm să cădem în patologic.
Tonul pozitiv, cheia succesului
Totodată, psihologul Lena Rusti spune că simplul simptom al solilocviei nu poate fi îndeajuns pentru fixarea unui diagnostic referitor la o tulburare mintală. „Atunci când cel care vorbeşte singur se exprimă dezlânat, se poartă neîngrijit şi dă semne că nu-i observă pe cei din jur ne putem gândi la o tulburare gravă", precizează Rusti.
Pro
Memorie şi încurajare
„Vorbitul de unul singur te ajută să-ţi fixezi în minte anumite informaţii. În plus, atunci când te afli în faţa unor situaţii dificile, o autoîncurajare cu voce tare te poate ajuta la fel de bine ca una rostită de o altă persoană", consideră Anca T. (24 de ani).
Contra
Ai luat-o razna
„Dacă ajungi să vorbeşti singur înseamnă că ai luat-o razna. Dacă faci asta pe stradă ai toate şansele ca ceilalţi oameni să te evite ca pe un nespălat. În final, vei rămâne complet izolat", crede Andrei Dumitrescu
(34 de ani).
Se încarcă comentariile...
