Dansul, leac pentru sedentarism şi stres

Mişcările pe ring sunt benefice fizicului, pentru cei care vor să ardă calorii, dar şi psihicului celor stresaţi. Sedentarismul, lipsa încrederii în sine, boala celor “două picioare stângi” sau chiar unele tulburări neurologice îşi găsesc leacul în dans, spun cei care practică acest sport şi psihologii.

Andreea Gherguş are 26 de ani, este rezident în anul I la radiologie, la Institutul Clinic Fundeni, dar de două ori pe săptămână, după ora 20.00, este instructor de dans la clubul Impetus din Capitală.

”Îmi place foarte tare dansul. Şi mă binedispune. După o zi la spital de-abia aştept să vin aici să mă destind”, spune ea. S-a apucat de dans sportiv în urmă cu patru ani, când era în anul trei de facultate, a fost la competiţii, dar a fost nevoită să facă pauză doi ani, pentru licenţă şi examenul de rezidenţiat, iar acum a rămas să predea.

Dacă şi-ar găsi partener, s-ar întoarce în competiţii, dar „e destul de greu să găseşti băieţi care fac dans sportiv, majoritatea vin cu soţiile, cu prietenele, nu din proprie iniţiativă”.

Antrenorul Dorel Bâgiu de la clubul Impetus, unul dintre cele mai vechi din ţară, din anii ‘90, spune că s-a schimbat mult structura grupurilor care vin să înveţe să danseze:„Statistic vorbind, la început publicul-ţintă îl reprezenta studenţii”.

Până în 2000, predominau cursanţii între 16 şi 20, 24 de ani, spune şi antrenorul Mircea Gavrilă, de la cel mai vechi club de dans din Braşov, Fan Dance Club. Apoi au început să vină mai mult adulţii, inclusiv „persoane pe la 40, 50 de ani”, iar  la copii numărul a rămas constant.

De plăcere sau de nevoie

Majoritatea adulţilor care se apucă de cursuri de dans nu vor să facă performanţă, ci practică dansul ca hobby­ sau pentru că trebuie să meargă la petreceri, recepţii sau nunţi şi au „două picioare stângi”, spune Gavrilă.

Este şi cazul Mihaelei Creţu, un economist de 26 de ani, care s-a apucat de ­cursuri de dans de aproape două luni. „Trebuie să mă duc la unele evenimente şi nu mă descurc deloc. Aşa că am apelat la profesionişti, să nu mă fac de râs”, explică ea.La început i s-a părut uşor solicitant, coregrafia greu de reţinut, mai ales după o zi de muncă, dar cu timpul a început să-i placă şi s-o relaxeze.

 „Vin şi pentru condiţie fizică. Înainte mergeam la aerobic, dar mă plictiseam. Dansul e mult mai complex.”

Obsesiile începătorilor

Federaţia Română de Dans Sportiv a adunat o serie de întrebări de la începători şi le-a oferit, pe site, răspunsuri de la „cei mai experimentaţi în lumea dansului”. Din ele rezultă că nimeni nu este prea bătrân pentru a se apuca de dans, dacă fizicul permite, şi nu este nevoie să vii cu partenerul de acasă.

Vlad (26 de ani) lucrează în marketing-vânzări şi vine la dans de aproape un an, cu întreruperi. Spune că a venit singur, însă a găsit la club cu cine să danseze. „Având în vedere că nu te pregăteşti pentru competiţie, nu cred că ai nevoie de o parteneră. E mai bine să dansezi cu mai multă lume, pentru că devii mai adaptabil.

Asta fac şi antrenorii, mai rotesc partenerii”, explică el.Bâgiu spune că nu sunt necesare abilităţi deosebite pentru a deprinde noţiunile de bază în dans. Poate doar dorinţa de a învăţa şi abilitatea de a trece peste teama de greşeli, inevitabile la început.

Printre efectele benefice ale acestui sport sunt creşterea încrederii în sine, dezvoltarea abilităţilor sociale, de comunicare, stimularea creativităţii sau externalizarea unor conflicte sau sentimente, potrivit psihologului Cristina Muntean.

„Puţine experienţe includ persoana în totalitatea ei atât de complet precum o face dansul: corpul, emoţiile şi intelectul”, explică ea.

Puţini fac dans de performanţă

Alina Radu (13 ani) face dans de performanţă de cinci ani, alături de partenerul ei, Florin Pascalache, 14 ani. Se antrenează cam trei ore pe zi, cinci zile pe săptămână. Tocmai s-au întors de la campionatul naţional pe clase de la Târgu Mureş, unde au luat locul doi. 

„S-a schimbat foarte mult performanţa în dans”, spune Alina Radu. „Ce făceam noi la început era mult mai uşor, acum a devenit din ce în ce mai greu pentru că au devenit profesorii mai buni, mai experimentaţi”, adaugă aceasta.

Adulţii au ocupat ringul

Potrivit antrenorului Mircea Gavrilă, până în urmă cu patru ani, mulţi tineri şi adulţi din România ajungeau să facă performanţă în dans. Lucrurile s-au schimbat însă, în principal pentru că se ajunge mai greu în top decât în anii ’90, când, „chiar dacă te apucai la 16, 17 ani, puteai ajunge în finala naţională”.

Cei mai mulţi­ dintre cei care ajung în competiţii sunt copiii, 70, 80 la sută din cei înscrişi la cursuri de dans ajung să facă şi performanţă, potrivit lui Bâgiu. La adulţi, procentul este mult mai mic. „Cel mai mare handicap este că au început mai târziu şi, la un moment dat, vor intra în competiţie cu perechi care dansează de 15 ani”, spune antrenorul.

După acelaşi algoritm se şi renunţă la cursurile de dans. Copiii mai puţin, pentru că părinţii percep dansul ca pe o activitate în care cei mici au un program controlat, sunt incluşi într-o comunitate, ­într-un loc în care se îmbină mişcarea cu muzica, potrivit lui Bâgiu. La adulţi însă, mulţi vin în jur de trei luni, învaţă „un vals, un tangou”, după care ajung la concluzia că se pot descurca şi merg singuri mai departe.

Psihologii folosesc dansul ca terapie

Mişcarea în acelaşi ritm cu alţii ajută la formarea relaţiilor, iar datorită comunicării prin mişcare persoanele devin mai conştiente de sine şi mai capabile să interacţioneze.

De aceea, dansul este folosit şi ca tehnică terapeutică  „cu rezultate excelente în cazul persoanelor cu paralizie cerebrală, autism, tulburări emoţionale (la copii), diverse tulburări neurologice, persoane cu dizabilitate mintală, precum şi la cei cu hipoacuzie sau cecitate”, spune psihologul Cristina Muntean, colaborator al Reţelei Naţionale de Arte pentru Comunitate.

Elementele terapeutice ale dansului se manifestă în primul rând asupra relaţiei cu corpul propriu, apoi asupra relaţiei cu ceilalţi şi corpurile lor, explică şi psihologul Simina Munteanu. „La început, mişcarea este ghidată de terapeut, după care este încurajată mişcarea liberă, acompaniată sau nu de muzică, ajungându-se în final la construirea unui dans specific fiecărei persoane, în acord cu ceea ce resimte în acel moment.”

Dans-terapia se practică însă izolat în România şi „nu are tocmai o imagine pozitivă în rândul specialiştilor din domeniu”, mai ales din cauza „nerespectării limitelor acestei tehnici şi practicării ei în mod sporadic, nesusţinut de studii aprofundate”, spune psihologul clinician.

Dansăm mai mult ca vesticii

Potrivit datelor de la Institutul Naţional de Statistică, în 2007 existau 5.766 de dansatori legitimaţi la federaţia de profil. Cei care practică dansul de plăcere nu pot fi însă contorizaţi, spune Mircea Gavrilă. La clubul din Braşov pe care-l reprezintă, numărul cursanţilor a rămas relativ constant, 2.500 pe an.

Comparativ cu Occidentul, avem mai mulţi înscrişi la cursuri de dans. “Din punctul ăsta de vedere, România este mult mai dezvoltată decât ţările vestice. Dacă vorbim de Rusia, acolo sunt mai mulţi copii care fac dans şi mai puţini adulţi, în Vest este invers”, explică antrenorul.