Cuplul la distanţă, o relaţie „aerisită”

Coabitarea la distanţă, fiecare la casa lui, pare să fie noua formă de celibat a românilor. Numeroase cupluri nu vor să împartă nici măcar patul în care au făcut dragoste, această alegere lăsându-le o libertate aproape totală.

Monica are 42 de ani, dar chiar şi un ochi extrem de critic nu i-ar da mai mult de 35. E medic veterinar de formaţie şi ocupă o poziţie executivă într-o instituţie. Dacă ar fi să-şi caracterizeze viaţa, ar spune că e lipsită de monotonie. Dar, mai mult decât atât, e una reală şi fără compromisuri.

Locuieşte singură şi asta pentru că ea crede că merită să încerci şi alt mod de viaţă decât cel clasic, al cuplului tradiţional. Are un iubit, dar, dimineaţa, fiecare îşi bea cafeaua la el acasă.

„Pe mine m-a învăţat un evreu: în orice situaţie faci o listă, împărţită în două: avantaje şi dezavantaje. Şi dacă ai doar o singură linie în plus într-o coloană, ştii deja ce să alegi”, spune Monica. Cum arată lista ei? „Cele mai importante criterii sunt confortul psihic şi fizic. Adică să aleg dacă şi când mănânc sau mă trezesc, sau când spăl vasele sau când plec la o petrecere, cât stau şi când mă întorc. Să nu fac complezenţe”.

Monica a fost „ca şi căsătorită”. Adică a avut o relaţie de nouă ani, din care trei şi ceva a locuit în aceeaşi casă cu iubitul ei. „Crede-mă, ştiu despre ce vorbesc. Călcat, spălat, făcut mâncare, activităţi «casnicoide». Suportat neamuri proaste, snoabe etc.”

Ce spune mama, dar mătuşile, familia? „Neamurile au păreri împărţite, cu accent pe «e păcat, fată bună, frumoasă, deş­teaptă, dar fără noroc».” Râde. „Mama mă susţine. Bunică-mea a încercat să mă cupleze cu un popă, acum vreo zece ani.”

Bătrâneţea - la un azil „dichisit”

Ce ar putea s-o facă să se răzgândească, cum ar trebui să fie el ca s-o poate rupe de viaţa ei de acum? „Nu e vorba despre răzgândit, nu am jurat la vreo icoană că eu n-o să mă mărit în veci. Nimic de genul ăsta. Şi nici nu am un tipar, un ideal masculin. Dar el trebuie să-mi spună ceva.

E ca atunci când o pereche de pantofi te îmbie să o iei de pe raft. Ce vrei, pantofii sunt termenul meu favorit de comparaţie!”. Monica mai spune că nu e măritată cu meseria: „Jobul e pentru bani; trebuie să-mi iau pantofi din ceva, nu?”

Are un plan şi pentru bătrâneţe. „Vreau să merg la un azil dichisit şi scump, cum am văzut în Austria. De la anu’, încep să strâng bani… Dacă ai fi văzut cum arăta azilul ăla! Staţiune cu activităţi, excursii, seri de dans, piscină, gimnastică. Aşa vreau şi eu la bătrâneţe. Să bârfesc cu băbăciuni de vârsta mea şi să ascult ABBA.”

O fată chiar trebuie să se mărite?

Crissa a făcut 23 de ani şi nici măcar nu visează la măritiş. „Tipii peste care am dat nu mi-au inspirat mai nimic. În plus, deocamdată nu am răbdarea de a mă plia după o altă persoană. Sunt mai mult orientată către propria persoană.”

Şi Crissa ar sta ceva pe gânduri, aşa, vreo câţiva ani, înainte să se mute cu iubitul, dacă el ar apărea. „Dacă m-aş cupla cu cineva acum?! Da, sigur că da, dacă mi-ar trezi interesul. Dar de mutat cu el, nu, mulţumesc. Mai încolo, după vreo doi ani, om mai vedea.”

Tânăra spune că şi familia ei, deşi tradiţionalistă, e în pas cu vremurile când vine vorba de relaţiile cu băieţii. Doar bunica o mai întreabă când se mărită, dar ceilalţi sunt destul de calmi în privinţa asta.

O ultimă întrebare: „Crissa,la câţi ani crezi că ar trebui să se mărite o fată în ziua de azi?” „Chiar trebuie să se mărite?! Cât mai târziu, să fie sigură că nu regretă amarnic după. Asta, dacă e neapărat nevoie să se mărite.”

„Te căsătoreşti anul ăsta?”

Cezar Heltianu are 25 de ani şi spune că nu vrea să se căsătorească curând pentru că ţine foarte mult la tabieturile sale. „Îmi place să-mi arunc hainele prin toată casa când vin de la muncă. E un soi de manifestare de eliberare. Apoi, mie îmi place maldărul meu de haine pentru că în dezordinea mea sunt un tip destul de ordonat, iar până acum nicio tipă nu a înţeles asta.

Mă disperă întrebările tipic femeieşti care răzbat din telefon când ţi-e lumea mai dragă: «Unde eşti?», «Cu cine eşti?», «De ce eşti?», «Ce faci?», «Unde te duci?», «Când ajungi acasă?» etc. Chestiile astea te termină psihic”.

Crede că se descurcă şi singur cu treburile femeieşti. Nu calcă. De spălat, spală maşina. Ce-i drept, s-au mai întâmplat şi accidente când a setat maşina la 60 de grade şi au ieşit mai toate monocolore. Iar la gătit, nu e deloc pretenţios, mănâncă orice pentru că aşa s-a obişnuit.

Şi, oricum, unde s-o găseşti şi p-aia de e şi frumoasă, şi ştie să şi gătească? „Deşi nu au încercat să mă «lipească», ai mei mă întreabă mereu, când ajung pe acasă, dacă mă căsătoresc. Tata e cel mai perseverent - înainte să facă vinul, toamna, îşi face calcule şi mă întreabă de câţiva ani încoace

«Te căsătoreşti anul ăsta?», iar eu sunt băiat finuţ şi-i spun că-i las lui mai mult”, povesteşte Cezar. Crede că vârsta maximă la care ar trebui  „s-o facă şi pe asta” e 35 de ani. „Şi dacă nu-mi iese la 35, iese la 40 sau la 45. Nu există o limită.”

Căsătorie sau celibat?

În Roma Antică, cetăţenii liberi erau îndreptăţiţi să recurgă la căsătorie, aceasta fiind o instituţie civilă, conform „Istoriei vieţii private”, lucrare coordonată de Paul Veyne. Nu exista o hârtie oficială care să ateste asta, ci doar martori. De ce se căsătoreau romanii?

„Pentru a lua în căsătorie o zestre (unul dintre mijloacele onorabile de a se îmbogăţi) şi pentru a avea copii legitimi, îndreptăţiţi să moştenească. Aceştia vor perpetua corpul civic, nucleul cetăţenilor”. Chiar din anul 100 î.e.n. căsnicia era privită ca o îndatorire.

E adevărat că, încă de pe atunci, se spunea că „deşi căsnicia este un izvor de griji, o ştim cu toţii, totuşi civismul cere să ne căsătorim”. În Antichitatea târzie, Biserica este cea care avea să pună stăpânire pe morală. Celibatul devine mai degrabă apanajul bărbaţilor care o slujesc, dar îmbracă şi forma abstinenţei sexuale la oamenii căsătoriţi.

Trăind împreună şi totuşi separat

„Coabitarea la distanţă” sau “relaţiile separate” (relaţii de non-coabitare sau “living apart together”, LAT, cum le spun englezii) denumesc cupluri în care, deşi ataşaţi unul de celălalt, partenerii decid să trăiască în locuinţe separate, în loc să împartă acelaşi acoperiş. În 2007, în Marea Britanie, existau la fel de multe cupluri de acest gen ca şi cele care locuiau împreună, scrie „The Times”.

Sasha Roseneil, profesor de sociologie şi studii de gen la Universitatea din Leads, autor al cărţii „Despre cum e să nu locuieşti cu partenerul”, împarte cuplurile LAT în mai multe categorii: “bucuroşi despărţiţi” - cei care au ales de bună voie să locuiască astfel, „din păcate despărţiţi” - cei care menţin relaţii la distanţă din cauza job-urilor şi preocupărilor profesionale, şi „nehotărâţi despărţiţi” - parteneri care, deşi ataşaţi unul de celălalt, nu au decis încă să se mute împreună.

Cercetătorul John Haskey, de la Universitatea Oxford, estima în 2005 că aproape două milioane de cupluri britanice trăiesc în acest fel. În Suedia au fost înregistrate tendinţe similare, iar numărul cuplurilor de tip LAT a crescut de la şase procente în 1993 la 14% în 2002. 

Libertate în decizii

Deşi studiile asupra acestui gen de coabitare sunt abia la început, cuplurile LAT au indicat, în cele mai multe cazuri, o serie de beneficii de care se bucură: relaţiile rămân înflăcărate, în timp ce furnizează şi mediul ideal pentru naşterea copiilor, plăcerea de a avea relaţii intime coexistă cu cea a spaţiului intim pentru fiecare, iar timpul petrecut este cu adevărat special.

Nu-ţi dispare libertatea de a lua decizii fără a te consulta în prealabil cu partenerul şi poţi face modificări în locuinţă după bunul tău plac. În plus, ca urmare a independenţei financiare şi locative, este exclus să apară divergenţe care ar putea să pună în pericol relaţia. 

Printre starurile care au ales acest stil de viaţă se numără regizorul Woody ­Allen şi actriţa Mia Farrow, care au locuit în New York, dar în case diferite, romanciera Margaret Drabble şi biograful Michael Holroyd, căsătoriţi timp de 24 de ani, dar locatari în case separate în Londra, sau actriţa ­Helena Bonham Carter şi regizorul Tim Burton, care au un copil, dar au locuit în case apropiate în Hampstead, Nordul Londrei.