Cum trăieşti cu părţi din corpul altuia

Venit atunci când ai mai multă nevoie de el, organul oferit de un donator te face să te naşti a doua oară. Acceptarea faptului că ai nevoie de un rinichi, de un ficat sau de o inimă, aşa cum schimbi o piesă uzată la o maşină, e cel mai greu moment al unui transplant.

Avea 46 de ani când a aflat că rinichii lui nu-l mai ajută. A trecut prin dializă şi a ascultat poveştile de viaţă şi de moarte ale colegilor de salon. L-au îngrozit, dar tot din ele şi-a luat puterea de a accepta, prin transplant, rinichiul unui văr. Atunci s-a născut a doua oară, spune bărbatul din povestea noastră.

A aşteptat o minune

Gheorghe Tache are astăzi 56 de ani. „De prin 1995, oboseala profundă şi starea de somnolenţă mă chinuiau zilnic. Nu mi-am dat seama că acestea sunt primele semne ale bolii. Am pus totul pe seama muncii de la serviciu. Mi-am făcut analizele, iar verdictul medicului a fost fără echivoc: în corpul meu se instala insuficienţa renală.

Atunci m-am internat pentru prima dată", povesteşte bărbatul. Gheorge Tache a trecut pe regim alimentar - mai multe legume, mai fără carne, mai cu un ceai -, a eliminat din viaţa lui definitiv alcoolul, tutunul sau cafeaua. Stilul de viaţă „drastic" pe care şi l-a autoimpus timp de opt ani i-a uimit pe medici, iar pe el l-a făcut să spere într-o minune, într-o vindecare miraculoasă.

Boala a avansat lent, iar în 2003 medicul specialist i-a recomandat să facă dializă de două ori pe săptămână. Mai mult, i-a spus că nu ar fi rău să ia în calcul varianta unui transplant de rinichi şi să caute un donator. „Nu m-am gândit niciodată că sunt în faţa unui drum cu sens unic, al cărui sfârşit este uşor de intuit", spune acum Gheorghe Tache.

„După primele ore petrecute într-un centru de dializă mi-am dat seama, de fapt, în ce stare mă aflu. Discuţiile cu ceilalţi pacienţi - colegi de salon -, care făceau de ceva timp dializă, lucrurile pe care le vedeam cu ochii mei acolo, toate astea mă făceau să mă tem teribil de hemodializă", povesteşte el. Avea 46 de ani şi a decis, fără mari speranţe, să se treacă pe listă, în aşteptarea unui rinichi compatibil. „Părinţii mei erau deja bătrâni, aveau diverse boli, aşa că nu am putut apela la ei. Nu speram să găsesc nici vreun alt donator compatibil în familie."

Cum câştigi chiar şi atunci când pierzi

După un an petrecut pe listele de aşteptare, Gheorghe Tache a fost chemat într-o zi, de urgenţă, la spital. Se ivise un rinichi de la un donator aflat în moarte cerebrală.

Nevoia de organe pentru transplant era imensă, iar pentru fiecare grefă prelevată erau chemaţi la spital doi pacienţi de pe listele de aşteptare. Pe rinichiul pe care-l aştepta Gheorghe Tache „candida" şi un alt bărbat cu insuficienţă renală, la rândul lui dializat.

Cum se întâmplă adesea în viaţă, rinichiul s-a dovedit mai compatibil cu celălalt pacient, iar Gheorghe Tache a rămas să aştepte pe listă.

Oricum, medicii nu trec la realizarea transplantului fără ca pacientul să fie compatibil în proporţie de cel puţin 50% cu organul.

„Întâlnirea cu «contracandidatul» meu mi-a schimbat atitudinea faţă de transplant. Când medicii au făcut anunţul, am văzut în holul acela de spital cum un om căzut, aproape terminat, sărea în sus de bucurie, deşi cu câteva minute în urmă abia se mai târa. S-a transformat dintr-un bărbat fără vlagă, aproape mort, în cel mai fericit om din lume.

Atunci a devenit transplantul cu adevărat important pentru mine", explică Gheorghe Tache. Din acel moment nu a mai acceptat niciodată ideea că soarta îi era pecetluită.

Dependenţa de dializă l-a făcut pe Gheorghe Tache să realizeze că viaţa lui începe să se „degradeze". La ceva timp a renunţat şi la serviciu. La doi ani de zile de la începerea dializei, bărbatul şi-a strâns din nou toate rudele şi a repus în discuţie posibilitatea unui transplant.

„Am o parte din viaţa lui în mine"

„Norocul meu a fost un verişor bun, care s-a dovedit şi compatibil într-un procentaj foarte mare. Şi el, şi eu avem în noi o doză de nebunie, pentru că am decis să facem operaţia fără să stăm prea mult pe gânduri, fără să citim mai ştiu eu ce despre asta. Practic, nici măcar nu am vrut să aflu ce mi se va întâmpla pe masa de operaţie.

Când m-am internat şi i-am văzut pe unii că reveneau chiar şi după grefă pentru a fi din nou monitorizaţi, am început să mă gândesc numai la lucruri sumbre."

Vărului trebuie să-i mulţumească pentru rinichi, dar şi pentru atitudinea fermă de care a dat dovadă. Mai că l-a dus de mână la operaţie! Lui Tache îi era frică de ac, de bisturiu şi spera să o ducă mult şi bine aşa, fără să trebuiască să facă cu adevărat operaţia.

„Practic, acum am o parte din viaţa lui în mine. E mai mult decât o legătură de sânge. Datorită lui am trăit pe propria-mi piele trecerea de la o zi întunecată la una plină de lumină şi de zâmbet. După operaţie, deşi eram plin de ace, simţeam că sunt OM cu litere mari", mai povesteşte Gheorghe Tache.

Traiul de după transplant

Viaţa posttransplant nu e nici ea una lipsită de griji. „Trebuie să iei totdeauna medicamentele imunosupresoare (care inhibă reactivitatea imunitară, oprind organismul să respingă grefa) şi să fii atent şi la un amărât de supozitor pe care ţi-l administrezi. O banalitate poate să-ţi dea peste cap toţi parametrii organismului", povesteşte Gheorghe Tache.

Experienţa prin care a trecut l-a transformat. Azi nu mai lucrează pe bani, ci voluntar pentru o asociaţie a celor care au trecut prin ce a trecut şi el.

O viaţă mai bună decât înainte de operaţie

Regimul de viaţă posttransplant diferă de la un pacient la altul, dar şi de la un tip de transplant la altul. Pacienţii fie rămân pensionari, fie se pot întoarce la locul de muncă anterior transplantului sau la un altul, în funcţie de indicaţiile personalului medical.

„Cert este faptul că viaţa lor posttransplant este mult mai bună decât cea pretransplant. Şi costurile efective achitate pentru îngrijirea lor scad (este mult mai ieftin tratamentul imunosupresor posttransplant decât tratamentul pretransplant, indiferent care ar fi acesta: dializa, insulina, alte medicamente aferente insuficienţelor hepatice, cardiace etc.)", a explicat pentru „Adevărul" Dan Luscalov, directorul executiv al Agenţiei Naţionale de Transplant.

Gheorghe Tache, de această dată din postura de prim-vicepreşedinte al Asociaţiei Transplantaţilor din România, spune că pacienţii care au beneficiat de un transplant se confruntă cu trei mari probleme: plata medicamentelor imunosupresoare, monitorizarea medicală şi protecţia socială.

„În fiecare an este o adevărată dezbatere asupra cui şi în ce fel plăteşte medicamentele de care noi avem nevoie.

S-a ajuns chiar la iniţiativa ca acestea să nu poată fi eliberate decât de farmaciile cu circuit închis din centrele de transplant, amplasate în câteva oraşe mari din ţară. Monitorizarea se face, de asemenea, în salturi. Uneori nu sunt reactivi, alteori stai la cozi imense", arată Gheorghe Tache.

Cât priveşte protecţia socială, nu de puţine ori transplantaţii încadraţi la un anume grad de handicap se trezesc că primesc alte încadrări din partea comisiilor de specialitate, care trebuie să-i evalueze periodic. „Asta deşi rinchiul sau pancreasul lor nu mai creşte la loc", spune Gheorghe Tache.

Prea puţini donatori

Conform datelor statistice ale Agenţiei Naţionale de Transplant (ANT), în 2008, au fost prelevate organe destinate transplantului doar de la 60 de donatori cadavru, 36 dintre aceştia (60%) fiind donatori multiorgan. Proporţia este foarte mică, de doar 2,9 la un milion de locuitori.

Aproape jumătate dintre transplanturile de rinichi - 112 la număr-, de pildă, s-au realizat cu organe prelevate de la donatori vii. Această situaţie se datorează legislaţiei deficitare privind donarea de organe şi lipsei de educaţie a românilor în acest domeniu.

„Iniţiativa legislativă privind acordul prezumat (presupus, n.r.) pentru prelevarea de organe de la persoane aflate în moarte cerebrală este blocată la nivelul Parlamentului", spune doctorul Dan Luscalov de la ANT.

La momentul în care a fost iniţiat, proiectul a iscat aprige dispute. Şi asta pentru că oamenii trebuie informaţi, trebuie să cunoască legile juridice, etice şi medicale privind prelevarea şi donarea de organe. Rata refuzului de prelevare în România este de 20%.

2.085 de pacienţi erau înscrişi la sfârşitul lui 2008 pe listele de aşteptare ale centrelor în care se efectuează transplant de rinichi.

736 de pacienţi români s-au înscris numai în cursul anului trecut pe listele de aşteptare pentru transplant de rinichi, ficat, cord, plămâni sau pancreas.

100 de pacienţi români înscrişi pe listele de aşteptare au decedat în cursul anului trecut.

227 de transplanturi de rinichi s-au efectuat în 2008 în România, 43 de ficat şi alte 6 de cord.

Ajutoare materiale

Un pacient care a suferit un transplant primeşte, conform legii, o sumă lunară din partea statului, care se adaugă la veniturile lui. Această sumă variază între 250 şi 350 de lei, indiferent de veniturile proprii realizate. În plus, statul decontează costurile medicamentelor imunosupresoare.