Clătitele "Suzette" – "teatrale" sau "regale"

Acest desert se pare că a fost preparat încă din secolul al IV-lea î.Hr., în China. Apoi s-a răspândit în Orientul Apropiat, iar în secolele XVI-XVII a devenit "o vedetă" în Europa. Din

Acest desert se pare că a fost preparat încă din secolul al IV-lea î.Hr., în China. Apoi s-a răspândit în Orientul Apropiat, iar în secolele XVI-XVII a devenit "o vedetă" în Europa. Din marea varietate de feluri, clătitele "Suzette" sunt cele mai cunoscute şi mai apreciate. Povestea lor a început în secolul al XIX-lea, iar originea a fost disputată de cei doi bucătari: "monsieur" Joseph şi Henri Charpantier.

Povestea lui "monsieur" Joseph este legată de actriţa franceză de origine germană Suzanne Reichenburg (1853-1924). Se spune că la vestita Comedie Franceză se juca o piesă în care cunoscuta actriţă trebuia să mânânce clătite.

Dar, după câteva spectacole, Suzanne Reichenburg nu mai putea să savureze clătitele aşa cum îi cerea rolul. Salvarea a venit din partea unui admirator, adică a bucătarului Joseph, care era prezent zilnic la acest spectacol. El a creat pentru favorita sa o specialitate de clătite gustoase, uşoare, pufoase, ce se topeau în gură. Astfel, corvoada s-a transformat în plăcere.

Iar drept mulţumire, actriţa i-a permis iscusitului bucătar să-i dea numele său deliciosului desert. O altă versiune a faimosului desert aparţine cunoscutului bucătar francez Henri Charpantier. În memoriile sale, apărute în anul 1934, gastronomul Henri povesteşte cum, datorită unei "greşeli", au apărut clătitele "Suzette". S-a întâmplat la 31 ianuarie 1896, la Cafe de Paris din Monte-Carlo, unde în acea zi a venit prinţul de Wales, viitorul rege Edward al VII-lea al Marii Britanii, însoţit de nişte prieteni, printre care se afla şi tânăra "lady" Suzette. Onoarea de a-i servi i-a revenit lui Henri Charpantier. La desert - clătite.

Charpantier trebuia, înainte de a le servi, să le încălzească în sos de portocale, zahăr şi un amestec de băuturi spirtoase. Întâmplarea a făcut ca sosul să ia foc, iar clătitele să se flambeze. Rezultatul: prinţul a rămas atât de încântat de clătitele flambate, încât s-a interesat cum i se spune acestui desert. Charpantier, nedumerit, a răspuns: "Principesa". Uimit, descendentul familiei regale a întrebat dacă nu s-ar putea numi în cinstea frumoasei "lady" Suzette. Zis şi făcut!

Astfel a apărut savurosul desert, care se prepară simplu. Amestecăm făina cu zahărul, coaja rasă de portocală, ouăle şi laptele. Apoi adăugăm untul topit şi le coacem. Separat pregătim sosul din suc de portocală şi lămâie, coajă rasă de lămâie şi lichior. Toate ingredientele le punem într-o tigaie, adăugăm zahărul şi lăsăm tigaia la foc mic până se caramelizează zahărul. Apoi punem untul şi câteva fâşii de coajă de portocală, aşezăm clătitele împăturite şi le lăsăm un minut. Turnăm o lingură de brandy şi le flambăm. Le servim cu sos şi cu zahăr pudră.

Ingrediente:

200 g făină

50 g zahăr pudră coajă rasă de portocală

două ouă

600 ml lapte

50 g unt topit

Pentru sos: o portocală, o lămâie, 3 linguri de lichior "Cointreau" sau "Grand Marnier", 75 g zahăr pudră, 100 g unt, o lingură de brandy

Licoarea potrivită

Licoarea potrivită. Scriitorul Mihail Sadoveanu, un adevărat gurmand, aprecia că la o "mâncare bună se cere şi o băutură potrivită". Astfel, pentru un desert regal, "Lacrima lui Ovidiu" este cea mai bună alegere. Vinul licoros, de culoare galben-aurie, cu o personalitate aparte, este produs după o reţetă tradiţională, inspirată din tehnologia renumitelor vinuri de Porto, Malaga, Madeira sau Xerex.

Obţinut din strugurii recoltaţi din podgoriile Murfatlar, este ţinut în butoaie de stejar timp de cinci ani, ceea ce-i conferă un buchet bogat şi o aromă fină. Specialiştii recomandă ca vinul licoros să fie servit frapat, la 4-6 grade Celsius, în pahare mici de 100 ml.

Un alt vin alb, dulce este "Rai de Murfatlar, Grand Reserve 2001". Întâmplător sau nu, ambele vinuri au obţinut medalii de aur, în anul 2005, la Concursul Mondial al Vinurilor de la Bruxelles.

După două vinuri dulci, recomandăm şi unul demisec, cu caracter nobil: un Sauvignon Blanc, Domeniul Coroanei, Segarcea. Un vin prestigios, de calitate superioară, care se distinge prin aroma suavă de floare de viţă de vie, gust fin şi catifelat.

Ca să-i simţi cu adevărat nobleţea, se recomandă a fi consumat la temperatura de 10-15 grade C, însoţit de mâncăruri şi comeseni aleşi.

Şi încheiem cu o vorba înţeleaptă chinezească: "Un vin se bea cu paharul cel mic, învăţătura cea bună cu paharul cel mare!"