Ce ascund românii

Ce ascund românii

Specialişti în psihologie, sociologie şi teologie explică faptul că nu suntem cu nimic inferiori occidentalilor, însă vindecarea „rănilor“ din mentalul colectiv necesită timp. Răbdarea, hărnicia şi ospitalitatea în opoziţie cu egoismul, superficialitatea şi lipsa de iniţiativă conturează spiritul românesc.

Indiferent de categoria socială din care fac parte, conaţionalii noştri sunt nemulţumiţi de mediul în care învaţă, muncesc sau se relaxează.

Cu toate acestea, majoritatea nemulţumiţilor pare incapabilă să ia atitudine sau să încerce să genereze schimbarea în bine de la propriul nivel. Sentimentul este că toţi aşteptăm un personaj providenţial, care să aducă România „acolo unde îi este locul”.

Adică mult mai sus decât poziţia pe care ne plasăm ţara noi înşine, atunci când rămânem blocaţi în trafic ore în şir sau când suntem prost trataţi la magazin, la restaurant sau la hotel.

Ce spun bătrânii

Tendinţa multora este de a se raporta idilic la perioada de dinainte de 1947, adică la aceea premergătoare instaurării comunismului în România. Tinerii care au privilegiul de a mai avea bunici în viaţă povestesc fascinaţi de „lumea de altădată”, de chelnerii „de modă veche” şi de filosofii interbelici (orice asemănare cu recentele alegaţii ale preşedintelui Traian Băsescu pe tema produselor şcolii româneşti de azi este pur întâmplătoare).

Oricum, chiar şi aceia care s-au format înainte de 1989 resimt negativ schimbările produse în ultimii 20 de ani.De pildă, nu sunt puţini românii trecuţi bine de prima tinereţe care acuză lipsa reperelor culturale pentru noile generaţii, nerespectarea cuvântului dat sau amatorismul în rezolvarea unor probleme cotidiene – de la renovarea corespunzătoare a unui apartament până la pregătirea profesională a absolvenţilor de facultate.

„Greaua moştenire“ şi „ţapul ispăşitor“

Românii sunt în criză de peste 300 de ani, de când le-a fost adusă pe cap administraţia fanariotă, spune etnologul Marian Munteanu, fost lider al studenţilor în anii `90, actualmente profesor universitar. El susţine, însă, că la scala istoriei această criză nu înseamnă mare lucru, dat fiind faptul că poporul şi-a urmat propriul drum întotdeauna, supravieţuind vremurilor tulburi prin care a trecut.

Oarecum pe aceeaşi linie, sociologul Dan Dungaciu afirmă că este riscant şi neproductiv să-i judecăm pe români în cheia aşa-zisei „psihologii a popoarelor”, respectiv a unor şabloane comportamentale. El oferă dovada precarităţii unui asemenea raţionament, aducând în discuţie elemente ale matricei identitare a germanilor – cine este mai reprezentativ pentru aceştia, Goethe sau Hitler? Şi psihologii Daniel David şi Victor Badea au explicat cititorilor „Adevărului” motivele pentru care românii sunt angoasaţi de transformările produse după 1989 în structura socială.

Primul dintre specialişti afirmă că ethos-ul poporului căruia îi aparţinem este în concordanţă cu acela al naţiunilor conectate la civilizaţia europeană. Perturbările comportamentale intervenite în evoluţia noastră sunt efectul unor factori externi, care au dispărut de fiecare dată şi nu au lăsat urme foarte adânci. O contribuţie decisivă în acest sens a avut şi setul de valori creştine, păstrat în familiile românilor de la o generaţie la alta.

Psihologia românilor a suscitat o suită de studii filosofico-antropologice, semnate de mari gânditori români, ale căror observaţii sunt cât se poate de actuale: individualismul, tradiţionalismul, lipsa spiritului comercial, neperseverenţa, indisciplina, munca în salturi, dar şi răbdarea, ospitalitatea şi spiritualitatea.

De ce nu suntem perseverenţi

Potrivit filosofului Constantin Rădulescu-Motru, neperseverenţa în muncă a început să-i caracterizeze pe români odată cu schimbările instituţionale din secolul al XIX-lea. Au apărut meserii uşoare: politician şi slujbaş la stat. Era începutul improvizaţiei, făcută în lipsa selecţiei de candidaţi.

„Unde profesiunile se ocupă fără selecţie, avem neperserverenţă la lucru“, observa Rădulescu-Motru. Totuşi, concluzia sa este că această însuşire nu ne caracterizează pe deplin. Suntem şi perseverenţi, şi răbdători, şi harnici. Doar că ne-am luat prost după modele străine. Practic, românul a devenit o victimă a instituţiilor statului.

Cauzele individualismului

Aproape că nu găseşti casă nou construită care să nu aibă gard de doi metri, să nu se vadă nimic în curte.

Recăpătându-şi proprietatea privată după atâţia ani de comunism, fiecare român îşi face o enclavă în cadrul comunităţii de care aparţine. Nu ţine cont că acţiunile lui, chiar cele desfăşurate în spaţiul privat, îi deranjează pe ceilalţi. La fel se întâmplă şi în spaţiul public.

În propria casă, românul acceptă reguli, iar pe stradă aruncă gunoaie, face gălăgie, nu-şi respectă semenii. Marea agricultură românească se face cu mici fâşii de pământ. Fiecare are „cureaua“ lui, unde îşi cultivă ce-i trece prin cap. De ce să se asocieze, să depindă de alţii?! Dacă îl păcălesc?!

Teoria rădăcinilor

În „Dimensiunea românească a existenţei“, filosoful Mircea Vulcănescu are o concluzie proprie: „Sufletul românesc e un lucru complex, produs al unei serii întregi de influenţe“. Teza sa se bazează pe „indestructibilitatea structurilor fundamentale ale vieţii etnice şi culturale“.

Filosoful credea cu tărie că înţelepciunea populară este un izvor nesecat de idei, detaşându-se astfel de influenţele occidentale, fără a le denigra. Gândim şi singuri, nu avem nevoie de ajutorul nimănui – pare a spune Vulcănescu.

Teoria vocaţiei

Constantin Rădulescu-Motru pune accent pe vocaţie în analiza unui popor, ­„văzută ca o canalizare şi valorificare a energiei poporului“. Marele filosof nota că „nu toate populaţiile sunt capabile de cultură naţională“ şi că „spiritualitatea nu este un produs al timpului“. Prin urmare, studiul unui popor nu are sens dacă acesta nu reflectă o finalitate spirituală, un ideal. Rădulescu-Motru enumeră în lucrarea sa „Psihologia poporului român“ o serie de caracteristici ale sufletului românesc, pe care le consideră definitorii şi care sunt ştiute de mulţi dintre noi. ( A colaborat Doina Băluşescu)

Noi întotdeauna aşteptăm schimbări la nivel de sistem. Aici zic eu că nu facem demersul adecvat. Schimbarea trebuie făcută din interior, de la fiecare individ. Noi tot aşteptăm ca sistemul să se schimbe.

Ioan Gyuri Pascu
artist

De prea multe ori, situaţia României este prezentată la grămadă: «Poporul român nu poate, nu ştie...» Eu nu sunt de acord cu această abordare. Cred că responsabilă pentru această situaţie este tocmai elita.

Marian Munteanu
etnolog

Muncitorul român pune şi faianţă, este şi instalator. Asta înseamnă să improvizezi în permanenţă. Nu, nu te poţi pricepe la 40 de lucruri la fel de bine. Dar la două te poţi pricepe!

Radu Paraschivescu
scriitor

„Reţeta“ formării unui popor

Psihologia unui popor este o consecinţă a întrepătrunderii factorilor fizici cu cei istorico-sociali, spun specialiştii în psihologie socială. Poziţia geografică, relieful, clima alcătuiesc cadrul natural în care se dezvoltă un popor.

Componentele politice, sociale, demografice şi etnice îşi lasă amprenta asupra psihologiei unui neam. Cu cât consistenţa unui factor este mai puternică, cu atât acesta va ieşi mai mult în relief. După această reţetă s-a format şi poporul român.

Comentariu

Să nu gândim fatalist!

Dan Dungaciu sociolog

A încerca să stabileşti psihologia unui popor este o întreprindere riscantă. Comportă un soi de esenţializare a respectivei populaţii care, în cazul unui verdict negativ despre propria-i constituţie psihologică, nu mai are multe şanse de evoluţie pozitivă pe scena istoriei. Cum să te lupţi cu „ereditatea”?

Cazul cel mai faimos este cel al germanilor. Dacă nazismul şi/sau holocaustul sunt ceva „genetic” sau parte fatală a „psihologiei germane”, cum să mai speri că se poate aştepta ceva bun de la cei care au fost numiţi, nu demult, şi cu scandalul de rigoare, „Hitler’s Willing Executioners”? Cine e germanul cel reprezentativ? Hitler sau Goethe? Grea dilemă! Şi culmea ironiei este că „psihologia popoarelor” este tot invenţie nemţească, datând de pe la finele secolului al XIX-lea...

Nu e întâmplător că sociologii, inclusiv cei români, au deconstruit sintagma încă din perioada interbelică, descifrându-i riscurile şi poncifurile metodologice (Gusti, Herseni etc.). A gândi în termeni de „psihologia popoarelor”, respectiv descifrarea acelor caracteristici psihologice eterne care fac ca, întotdeauna şi oriunde s-ar afla ei, românii să fie români, nemţii, nemţi, ungurii, unguri şi polonezii, polonezi înseamnă a desfiinţa sociologia. Adică istoria, contextul, conjuncturile, regimurile politice, educaţia, instituţiile care creează sau perpetuează mentalităţi etc., etc.

În locul prăfuitei şi chiar periculoasei psihologii a popoarelor, opţiunea pentru contextualizare şi sociologie este cel puţin mai onestă. Nu aspiră la rezultatele „grandioase” ale „psihologiei popoarelor”, dar îşi asumă, smerit şi precaut, rezultate cu nivel mai redus de generalizare.

Să nu exultăm gratuit calităţile românilor, dar nici să nu le condamnăm iremediabil! Nici unele, nici altele nu sunt fatale. Pentru că, dacă vom gândi aşa, adică fatalist, nimic din schimbarea cea bună nu se va putea produce cu noi.
Nu ne putem permite aşa ceva!

Comentariu

Ne lipseşte organizatorul

Vasile Gavrilă preot

Poporul român este sătul de minciună, de ipocrizie, de mediocritate. Este un popor care ar vrea altceva, însă parcă este incapabil să zvâcnească din propria cenuşă, parcă este neputincios în a rupe zăgazurile şi a lua frâiele în mâini. Dar poporul român are un potenţial extraordinar.

Am sentimentul că nu e cineva care să folosească şi să dirijeze acest potenţial, un organizator. Din păcate, lipsesc, mi se pare, oamenii charismatici în prea multe domenii. Sau sunt, dar stau deoparte. Încă se resimte acea temere pe care am moştenit-o de dinainte de 1990.

După această dată s-au deşteptat „monştrii sacri” ai perioadei trecute, iar pe lângă ei se formează oportuniştii. Îmi este teamă că oamenii de valoare şi charismatici, care stau deoparte, se vor pierde dacă nu ştim să-i găsim şi să-i propulsăm. Cred că societatea trebuie să investească urgent atunci când descoperă un om valoros, chiar dacă este timid. Societatea trebuie să-l formeze pe acest om şi să-l pună acolo unde trebuie. Avem nevoie de astfel de oameni.

Mi-am dat seama că românii nu vor numai pâine şi circ. Vor unii să ne inoculeze această idee... Foarte mulţi dintre români doresc ceva autentic, duhovnicesc, cultural, spiritual, istoric, ceva care să-i zidească, care să-i formeze. Este foarte necesară prezenţa unor personalităţi care să dea glas unor valori şi să dea o mărturie. Nu toţi avem această harismă.
În plus, cred că românul a pierdut ceea ce se numeşte „frica Lui Dumnezeu“. Cred că a pierdut contactul cu această dimensiune, care îl umanizează.

Comentariu

Pervertiţi de vremuri

Daniel David psiholog

Atunci când caracterizezi un popor evident că faci o generalizare excesivă; aşadar, trebuie spus explicit că această caracterizare surprinde prototipul unui popor. Referitor la psihologia poporului român aş spune că există un profil psihologic de suprafaţă şi unul de adâncime.

Dacă profilul de adâncime reprezintă „ethosul” (spiritul) poporului, profilul de suprafaţă arată cum se exprimă „ethosul” într-un context istoric dat.Aşadar, iată cum se manifestă trăsăturile psihologice cardinale ale poporului român, atât de adâncime cât şi de suprafaţă:

1. Individualismul. La nivel de adâncime, aşa cum arăta şi Rădulescu-Motru, se  manifestă în iniţiativă economică şi socială, creator de valori şi instituţii, ca la populaţiile apusene. La nivel de suprafaţă, în context românesc, apare însă ca un egocentrism dăunător, care uneori stimulează anarhia.
2. Conservatorismul/tradiţionalismul. La nivel de adâncime, cum observa şi Rădulescu-Motru, se manifestă în perseverenţă şi seriozitate. La nivel de suprafaţă, însă, s-au transformat în perseverenţă, adesea, lucruri neserioase şi superficiale. Asta ne duce la improvizaţii şi duplicitate, mai degrabă decât la lucruri durabile şi trainice.
3. Respectul pentru om. La nivel de adâncime se exprimă în toleranţă şi un caracter prietenos, nonconflictual. La nivel de suprafaţă s-a pervertit în bârfă şi cârcoteală, care, în forma lor ciudată, ţin totuşi oamenii împreună.
„Ethosul” acestui popor este unul pozitiv; el a fost însă pervertit în exprimare de vremurile prin care a trecut. Existenţa acestui popor, în acest spaţiu, este într-un fel un miracol al istoriei. Acest miracol a avut însă costuri, profilul de adâncime transformându-se în unul de suprafaţă care a creat un gol şi o discrepanţă existenţială în noi. Asta nu ne ajută în timpurile moderne. Schimbând condiţiile socio-culturale, elementul de adâncime pozitiv se poate exprima cu forţă. Noua generaţie de intelectuali români poate, aşadar, ajuta acest popor creându-i un context socio-cultural prin care profilul de adâncime să se exprime liber.

Comentariu

Ne adaptăm

Victor Badea psiholog

Aspectul care defineşte şi exprimă plenar spiritualitatea şi psihologia poporului român este credinţa în nemurirea sufletului. Această moştenire dacică s-a constituit într-o predispoziţie spirituală pentru întâlnirea cu creştinismul, care devine astfel esenţa identităţii noastre naţionale.

Mentalitatea şi caracterul unui popor constituie expresia modului în care acesta a făcut faţă provocărilor istoriei, provocări întâlnite în drumul devenirii sale. Or, în cazul poporului nostru, spiritualitatea creştină este cea care a oferit şi continuă să susţină determinantele vieţii psihologice şi sociale a membrilor săi.

Prin atitudinea sa, „ciobănaşul mioritic” poate provoca frustrare. Unii se grăbesc să eticheteze fiinţa noastră naţională cu tendinţa de a renunţa fără luptă, de a cădea rapid într-o resemnare înrudită cu laşitatea. Însă numai cineva pătruns de sentimentul nemuririi înţelege că smerenia creştină este condiţie a evoluţiei spirituale. Doar o asemenea persoană îşi poate permite libertatea de a valorifica orice provocare a vieţii ca pe o oportunitate pentru creaţie.

Fără a face o suprapunere între conceptul de popor şi cel de populaţie, cred că românul contemporan continuă să manifeste echilibru între viaţa interioară, reflexivă şi cea exprimată în afară, are o bună capacitate de a acţiona atât individual, cât şi în grup, valorifică inteligent oportunităţile şi îşi construieşte strategii de adaptare flexibile. Este adevărat însă că, sub presiunea pragmatismului acestui început de mileniu, inteligenţa poporului român se manifestă pe o plajă largă, de pildă între obţinerea de medalii la olimpiade şi pirateria informatică.