Aştept, aştept şi iar aştept

E vineri, 13 noiembrie, când scriu textul ăsta. Am uşoare contracţii dureroase, uşoare dureri de spate şi beau ceai de frunze de zmeură, pentru stimularea uterului, ceai adus de Georgia din Africa de Sud, special pentru perioada asta de dinainte de naştere.

În curtea casei pe care am închiriat-o în Olinda tronează piscina gonflabilă pentru naştere, în care Hughie şi Ollie, copiii Georgiei, se joacă în fiecare zi, chiar dacă nu am pus încă apă. În living, pe un dulap, sunt aranjate frumos toate cele ce-mi trebuie pentru naştere, de la mănuşi, pansamente şi seringă până la uleiuri esenţiale, lumânări şi aromoterapie.

Hăinuţele lui Sasha aşteaptă în dormitor, împreună cu Raţa şi Leul Cântăcios. Florian se trezeşte la 5 jumate dimineaţa, că nu mai are somn de emoţie, şi mă întreabă din cinci în cinci minute cum mă simt şi dacă am vreun semn serios că vine copilul. Swely aşteaptă la ea acasă telefonul meu, iar Georgia şi Mike se organizează pentru umplutul piscinei cu apă şi făcut umbră în curte, pentru „ce gătim pentru Laura, când intră în travaliu?“ şi „dacă am totul la îndemână“.

Din Piracanga primim sms în fiecare zi – „vă iubim, ne gândim la voi, cum sunteţi, ce veşti aveţi?“ şi la fel ne curg şi e-mailurile din România, pe toate adresele posibile. Şi eu? Eu ce fac? Eu vreau să merg la plaja cu delfini, care e la 250 km de aici, şi mă cert cu Florian, care nu vrea să mă ducă, de frică să nu nasc pe drum. La naiba cu frica asta, ce s-a întâmplat cu intuiţia?

Eu vreau în Porto de Galinhas, să vizitez ce e pe acolo. Eu vreau încă să mă plimb şi să vizitez locuri noi, însă la două ore după ce mă trezesc dimineaţa mi se face iar somn şi mă pleoştesc precum o legumă încălzită de soare.

Şi aştept, şi aştept, şi uit să trăiesc clipa şi abia acum înţeleg de ce toate gravidele din Univers spun că ultima lună e cea mai grea… Nevoia de a mă simţi din nou uşoară (la naiba, vreau să am 52 de kile iar!), dorul ăsta de a vedea şi de a strânge în braţe fiinţa care a crescut în mine nouă luni, curiozitatea noilor descoperiri, pe acelea ale femeii care devine şi mamă.

Aşa că aştept, aştept şi aştept… şi atât. Şi dacă răbdarea este cu adevărat o virtute, se cheamă că mă pregătesc să devin aproape o sfântă, aşa de virtuoasă mă simt în ultima vreme!

*Alte poveşti din Brazilia puteţi citi şi pe blogul Laurei şi al lui Florian Câmpean, viataprinbalonulroz.blogspot.com.