Alin Totorean: Cel mai tare mi-e frică să nu-mi rup picioarele

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Un om plin de energie, un povestior plin de căldură, un curios plin de curaj, cam în acest fel l-ai putea descrie pe Alin Totorean, un explorator care şi-a consacrat existenţa expediţiilor în locuri greu accesibile şi în general ocolite de pasul omenesc. Dacă într-o bună zi ar avea posibilitatea de a părăsi Terra probabil că s-ar aventura în univers doar pentru plăcerea de a dărui, la întoarcea acasă, ceea ce descoperă. Asta

De curând Alin Totorean s-a întors din Etiopia. "Ce pericole şi ce comori i-au rezervat Africa?", "Ce a reuşit să îl impresioneze?", "Cum s-a pregătit? sau "Ce a mâncat?", au fost doar câteva dintre întrebările la care Alin Tororean a răspuns senin, aşa cum îi este şi vorba. 

Adevărul: Expediţia în Etiopia este încă o filă pe care ai scris-o în jurnalul tău de călătorie. A câta expediţie a fost?

Alin Totorean: Etiopia 2010 a fost a IX-a etapă a proiectului personal „Descoperă-ţi Semenii”. L-am început în 2003, odată cu expediţia din Mongolia. Au urmat: Turcia, India, Maroc, Chile, Bolivia şi Australia. La acestea se adaugă o călătorie în Italia, pe care am abordat-o altfel şi am avut alte obiective, decât într-un circuit turistic obişnuit.

Care a fost obiectivul pe care ţi l-ai fixat la începutul acestei aventuri?


Am ales trei zone complet diferite ale Etiopiei, în care mi-am propus să fac un studiu comparativ al vieţii comunităţilor întâlnite. Pe de altă parte mă interesau şi detalii ale naturii diferite ale acestor locuri. În completarea celor de mai sus, am avut în plan şi atingerea principalelor locuri de importanţă istorică şi religioasă din partea nordică a Etiopiei.

Care a fost durata expediţiei, cum a fost ea împărţită?


Expediţia a durat două luni. Am plecat din ţară în 17 februarie şi am revenit acasă în 20 aprilie. Cel mai mult într-un singur loc am stat în zona munţilor Abune Yosef  - 15 zile. Iar circuitul pe ruta istorică nordică a durat 17 zile. În rest, timpul mi l-am petrecut în craterul vulcanului Wenchi şi în zona Kafa.

În Etiopia se pierde mult timp pentru a ajunge dintr-un loc în altul. Când mergi cu autobuzele locale, alături de localnici, viteza medie de deplasare este de 35-40 km/oră. Astfel, zile întregi mi le-am petrecut pe drum spre următorul obiectiv.

Socoteala de acasă s-a potrivit cu cea din Africa?

Da, destinaţiile pe care mi le-am prevăzut în proiect le-am şi atins, pe teren.

Foto Alin Totorean: Grup de colibe pe înălţimile munţilor

image

Care a fost timpul rezervat sentimentelor, când ai ajuns pe vârf, în munţii Abune Ysoef şi cât ai consacrat fotografiilor, filmelor şi "comorilor" pe care de ficare dată le strângi în călătoriile tale pentru cei de acasă?

Am stat două zile chiar lângă vârful muntelui şi vreo două ore chiar pe vârf. Era o mare de nori sub mine, spre nord, şi mă încurca la fotografiat. A trebuit să aştept ferestre în nori, pentru a realiza imaginile pe care mi le-am dorit. În general, sentimentelor le acord tot timpul de peste zi – ajung în locuri cu totul inedite şi nu pot rămâne insensibil la ceea ce mi se întâmplă şi la ceea ce văd în jurul meu. Iar strângerea informaţiilor şi realizarea de imagini mi-e ocupaţie permanentă. Urmăresc tot ceea ce am în jur – fie că sunt oameni sau doar natură – şi mă străduiesc să nu-mi scape mai nimic.

În expediţiile mele, eu sunt la muncă şi nu în concediu. Am de acasă stabilite o serie de obiective pe care e obligatoriu să le duc la bun sfârşit. Nu mă pot întoarce din expediţii fără rezultatele scontate.

Visul tău,  proiectul „Descoperă-ţi Semenii”, aflat iată, după această expediţie, la a noua etapă, presupune ca pe lângă explorarea unor ţinuturi de-a dreptul neprietenoase pentru muritorii de rând să şi trăieşti printre oamenii locului pentru scurt timp. În Africa te-ai oprit din drumul tău pentru a fi fermier pe platoul suspendat Abune Yosef, agricultor în craterul vulcanului Wenchi sau crescător de cafea în Kafa. Au mai fost şi alte opriri?

image

Foto Alin Totorean: Prăjirea cafelei, în locul ei de origine , zona Kafa

În circuitul istoric pe care l-am făcut în partea nordică a Etiopiei, am ajuns la mănăstiririle de pe trei insuliţe ale lacului Tana iar apoi la Gonder, cu palatul său regal. Au urmat bisericile săpate în piatră de la Lalibela – considerate  „a opta minune a lumii” – şi obeliscurile de la Aksum. Am ajuns şi la situl antropologic de la Melka Kunture şi la pietrele funerare de la Tiya.

Povesteşte-ne despre fiecare din aceste experienţe.

A fost o surpriză să întâlnesc locuitori pe înălţimile neospitaliere ale munţilor Abune Yosef. Aceştia îşi duc traiul cu mare greutate, izolaţi, mulţi trăind sub limita de subzistenţă. M-a marcat viaţa copiilor. Nu au nici o bucurie... şi mă gândesc cu părere de rău la faptul că nici viitorul nu le va aduce acestora nicio schimbare în mai bine. Aceste imagini primează în mintea mea, faţă de cele ale naturii pe care am gasit-o acolo, pe înălţimi.

"Mă vizualizez de zeci de ori prin locurile în care urmează să ajung. Vizualizez pericolele care pot apărea şi mental le caut soluţii. Îmi obişnuiesc mintea cu condiţiile de mediu viitoare"

În craterul vulcanului Wenchi am găsit un loc tihnit – oameni ce nu m-au agasat cu curiozitatea lor, ca în alte părţi. E o linişte adâncă şi un peisaj odihnitor. Pantele înverzite de pâlcurile de eucalipţi şi de culturile de enset – o plantă asemănătoare bananierului - ale craterului se sfârşesc într-un mare lac. Pe margini, peste 800 de oameni îşi duc traiul într-un loc restrâns. Am ajuns în ajun de Paşte şi am stat câteva zile, umblând şi prin împrejurimi.

Zona Kafa este considerată locul de origine al cafelei, aşa că am căutat să-i aflu povestea de la sursă. Am început cu o incursiune pe una dintre plantaţiile zonei şi am terminat cu ceremonia cafelei. Oricât de săraci sunt oamenii locului, cafeaua le e nelipsită. Consumul ei nu este un moft, ci face parte din viaţa lor, având-o pe plante chiar în faţa colibei.

Cu toate că este produsul cel mai exportat al Etiopiei, iar mulţi din oamenii zonei sunt implicaţi în munca cu preţioasele boabe, nu am văzut vreun semn de prosperitate prin aşezările locului. Profiturile le iau alţii, care sunt la alt nivel pe acest lanţ al cafelei.

"Am scăpat cu bine de fiecare dată, chiar dacă am depăşit anumite limite şi am forţat în unele momente"

Prin locurile istorice ce mi-au completat expediţia etiopiană, nu am putut să nu admir şi să nu apreciez munca meşterilor – nişte anonimi.
Aceştia, cu unelte rudimentare şi fără o experienţă sau o tradiţie anterioară, au fost în stare să ridice impunătoarea curte regală de la Gonder, dar mai ales au creat minunăţiile de la Lalibela. Doar cu dalta şi ciocanul au săpat în bazalt 11 biserici unice în lume.

Fineţea execuţiei este surprinzătoare, iar dimensiunile te copleşesc. Dacă ai sufletul deschis, eşti pătruns spiritual până în adâncuri, de atmosfera aproape biblică pe care o întâlneşti...


Foto Alin Totorean: Biserica Bet Maryam, Lalibela. Are cele mai frumoase şi bogate decoraţiuni interioare, picturi murale şi basoreliefuri, dintre cele 11 biserici existente



Viaţa ţi-a purat paşii prin locuri care mai de care mai neumblate şi mai interesante aşa că poţi spune, după câte ai văzut, că nu mai eşti aşa uşor de impresionat. Şi totuşi, ce te-a impresionat în mod deosebit în expediţia din Africa?

Mi s-a reconfirmat un lucru văzut şi pe alte meleaguri – cu cât este mai sărac, omul este mai bun. Oameni care abia au avut ce pune pe masă, au împărţit cu mine din puţinul lor. Şi asta necondiţionat. M-au  găzduit alături de ei, iar la plecare m-au întrebat dacă vreau să-mi dea ceva merinde, pentru mai departe.

Precizez totuşi, pentru eventualii cârcotaşi, că din suflet, peste tot pe unde am stat, am lăsat bani. Pentru noi nu sunt mulţi, dar au valoare semnificativă pentru gazde. Adunate însă aceste sume, au reprezentat cheltuiala cea mai mare a expediţiei.

Mai am în minte imaginile celor mulţi, îmbrăcaţi doar în nişte bucăţi de cârpe cusute sub forma unor haine şi care nu au nici măcar contravaloarea a doi lei, pentru a-şi cumpăra o pereche de încălţări de gumă. Iar noi avem de toate cele acasă şi nu ştim să apreciem. În plus, ne schimbăm diagonala plasmei cât mai des şi ne luăm cele mai noi telefoane de fiţe. Să ne gândim totuşi şi la ceilalţi, cei precum etiopienii, când aruncăm cu banii fără rost.

image

Foto Alin Totorean: Traiul de zi cu zi, în interiorul unei colibe



După peripeţiile de pe continentul australian, care a fost meniul pe care l-ai avut în Africa?

Nici în Etiopia nu am scăpat de arahide. În timpul petrecut în sălbăticie am avut ca alimente principale arahidele, mierea şi biscuiţii. Când ajungeam pe la localnici, mâncam alături de aceştia – de obicei o injera cu o mâncare de linte sau fasole. După postul Paştelui – etiopienii sunt majoritari ortodocşi şi ţin sărbătorile ca şi noi – am ajuns la familii care mai aveau câte un miel sau ied tăiat şi am consumat şi carne. De asemenea, brânză şi lapte.

În orăşelele în care am schimbat mijloacele de transport, măncam aceeaşi injera, doar că în câte un local şi nu în coliba familiilor.

Injera este alimentul nelipsit de la masa etiopienilor

Seminţele unei plante ierboase numită teff, ce se cultivă, sunt măcinate. Făina rezultată este amestecată cu apă şi lăsată la fermentat timp de trei zile. Din amestecul asemănător celui de clătite, folosit la noi, se toarnă pe o plită încinsă câte o porţie, ce se întinde, şi după câteva minute de copt rezultă un fel de lipie moale şi poroasă. Are un diametru de vreo 50 cm iar gustul îi este acrişor.

image

Foto Alin Totorean: Viaţa grea de pe platourile înalte ale munţilor Abune Yosef



Cum şi cât te-ai pregătit pentru această expediţie, de la echipamente, la documentare, acte şi pregătire fizică?

Încep cu pregătirea fizică, care mi-e permanentă. Sar coarda şi prefer să fac exerciţii în care îmi folosesc greutatea proprie. Echipamentul nu a fost unul foarte special, ci doar acela uzual de munte – nişte bocanci buni, un cort uşor, îmbrăcăminte adecvată şi lucruri de strictă necesitate. Mi-am luat filtrul de apă, pentru a-l folosi când sursă mi-au fost doar râurile.

image

Rucsacii – că am avut doi – mi-au fost îngreunaţi de notebook, de încărcătoarele pentru tot felul de acumulatori, la care se adaugă echipamentul foto – două aparate cu obiective şi un trepied. Puse cap la cap, toate au cântărit 24 kg la care pe teren, s-au adăugat mâncarea şi apa necesară pentru mai multe zile de sălbăticie.

Pe partea de documentare, am citit despre Etiopia, stabilindu-mi obiectivele. Acasă nu m-a interesat să intru în amănunt cu studiul locurilor incluse în expediţie, pentru că asta era munca mea de teren pe care urma să o desfăşor la faţa locului.

Pregătirea a durat vreo 2-3 luni, mergând deja în paralel şi cu pregătirea următoarei expediţii, ce se va derula cu începere din noiembrie anul acesta. La toamna pregătesc o expediţie mult mai grea ca cea din Atacama-Chile sau din Australia. Voi merge din nou singur, pe jos, de data asta timp de trei luni, printr-o zonă cu locuri complet necunoscute.

Cât contează psihicul într-o expediţie, cât de importantă este pregătirea mentală?

Foto Alin Totorean: La multe dintre lucrurile uzuale pentru noi, micuţii etiopieni nici măcar nu visează

image

Psihicul are unul dintre cele mai importante roluri. La câte greutăţi şi probleme apar în timpul unei expediţii, cu un psihic slab ai ceda foarte uşor. De cele mai multe ori trebuie să faci faţă unor condiţii de mediu extreme, naturii nu tocmai primitoare, având parte de o igienă aproape inexistentă, cu o alimentaţie precară. Nu ai cu cine schimba o vorbă...

Se întâmplă să treacă multe zile până să mai întâlneşti un om. Hărţuit de toate acestea, non-stop, poţi claca foarte uşor.Dacă nu ai tăria psihică de a rezista, nu ai ce căuta în astfel de locuri, gen deşertul Atacama sau pustiurile australiene, în condiţiile în care am fost eu – pe jos şi de unul singur.

De când am început să merg singur, fie vară sau iarnă, pe crestele munţilor de la noi, am văzut că psihic rezist, iar acum, înaintea fiecărei plecări prin pustiurile lumii, îmi fac o nouă pregătire mentală. Mă vizualizez de zeci de ori prin locurile în care urmează să ajung. Vizualizez pericolele care pot apărea şi mental le caut soluţii. În acest fel îmi obişnuiesc mintea cu eventualele viitoare condiţii de mediu.

În Australia a fost cel mai greu. A fost foarte dificil să nu cedez dorinţei de a bea apă prea multă, când duceam sticla la gură – îmi permiteam doar două înghiţituri de apă la câte jumătate de oră, din necesarul de 9-10 litri cât ar fi fost un consum normal zilnic. Eu aveam la dispoziţie doar trei litri. Tot timpul am fost deshidratat...

De ce ţi-e fică cel mai tare într-o expediţie şi cum depăşeşti această nelinişte?

Cel mai tare mi-e frică să nu-mi rup picioarele. Ajung de cele mai multe ori prin locuri extrem de accidentate şi orice pas greşit mă poate scoate din circuit. Pe de o parte, orice fractură ar însemna luni de recuperare şi nu-mi permit să stau atâta timp locului. Aflat chiar pe teren, eventual căzut într-un loc neumblat şi fără posibilitatea de a cere sprijin, ar putea însemna chiar imposibilitatea de a mai ajunge la civilizaţie, pe undeva. Întotdeauna merg singur în expediţii şi în caz de un eventual accident, nu are cine să mă ajute.

Totul e să îmi port singur de grijă. Am scăpat cu bine de fiecare dată, chiar dacă am depăşit anumite limite şi am forţat în unele momente.

Dacă pe continentul Indian muşcătura unui şarpe şi ameninţarea malariei nu te-au ocolit, dacă în deşertul Atacama nu căldura, ci relieful te-au neliniştit şi dacă în Australia nu scorpionii şi tarantulele, ori crocodilii sau şerpii ţi-au fost cei mai mari inamici, ci tufişurile de deşert şi clima au fost cele care te-au dat peste cap, în Africa ce pericole ţi-au dat târcoale?

Pe lângă anumite pericole naturale, ce m-au pândit pe abrupturile munţilor Abune Yosef, cred că posibilele boli au fost un alt pericol.
Am stat zile întregi printre localnici, am mâncat şi am dormit alături de ei şi toate acestea în condiţii de igienă mult mai mult decât precare.

Şi statisticile spun că procentul etiopienilor afectaţi de diferite boli este unul ridicat. Oricare dintre gazdele mele putea fi bolnav şi ar fi putut să mă afecteze şi pe mine. Dar, cel puţin până acum, nu am nici un semn al vreunei afecţiuni contractate pe acolo.

Eşti un speolog cu experienţă, un explorator darnic cu semenii săi, jurnalist, fotograf şi mare povestitor. Mai ştiu că ai multe proiecte pe care care îţi doreşti să le pui în practică. Nu oboseşti niciodată?

Se întâmplă să mai şi obosesc, dar merg mai departe. Am iniţiat acest proiect cu expediţiile şi este dorinţa-mi proprie de a-l continua cât mai mult timp. Nimeni nu mă obligă să pornesc la drum, oricând mă pot opri. Dar dorinţa de a spune ceva pe lumea asta primează. Fac totul din pasiune şi atunci mi-e mai uşor să trec peste toate greutăţile ce-mi ies în cale, de orice natură ar fi ele.

Foto Alin Totorean: Colibe şi plantaţii de enset în craterul vulcanului Wenchi



Este o perioadă încă dificilă din punct de vedere economic şi ştim că sponsorii, nici în perioade mai bune, nu sunt generoşi cu astfel de proiecte. Cum te-ai descurcat?

Cea mai neplăcută parte în pregătirea expediţiilor este tocmai căutarea fondurilor necesare. Statul aruncă aiurea cu bani, în destule direcţii...  Alţii cu dare de mână cheltuie într-un weekend, pe distracţii, cât jumătate din bugetul unei expediţii de ale mele, iar când le arăţi un proiect şi beneficiile pe cale le-ar aduce, cu toţii se plâng că nu te pot sprijini.

Pe lângă cheltuielile cu deplasările efective şi drumul de întoarcere acasă, am nevoie de fonduri pentru deplasările prin ţară. Întotdeauna fac un periplu prin toată ţara, susţinând prezentări şi expoziţii de fotografie. Şi toate acestea costă...

S-a întâmplat, nu de puţine ori, să nu strâng din sponsorizări întreaga sumă necesară şi în aceste cazuri am investit eu bani pentru a merge mai departe. Şi n-au fost puţini.

Ţin să le mulţumesc celor care mi-au înţeles demersurile şi care mi-au fost alături financiar. Puţini, dar totuşi mai există şi oameni generoşi.

image

"Fac totul din pasiune şi atunci mi-e mai uşor să trec peste toate greutăţile ce-mi ies în cale, de orice natură ar fi el"

Care a fost cea mai mare bucurie pe care ai tăit-o pănă acum ca explorator?

Ca explorator, cea mai mare bucurie a fost finalizarea traversării deşertului Atacama. Am reuşit acest lucru mergând singur, pe jos, traversând cel mai arid loc de pe glob în porţiunea lui cea mai lată – 375 km – şi cea mai accidentată.

Dar ca om?

Ca om bucuria mi-e acasă, când simt şi aflu că sunt oameni pe care i-am influenţat în bine, prin rezulatele cu care am revenit de pe teren şi prin mesajele implicite pe care le-am transmis celor din jur.

Foto Alin Totorean: Craterul vulcanului Wenchi cu marele său lac



Obinuieşti ca după fiecare dintre expediţiile pe care le faci să pui odihna pe ultimul plan, aşa că participi la foarte multe evenimente şi conferinte, răspunzi afirmativ inclusiv solicitărilor de a fi prezent în şcoli şi de a răspunde întrebărilor celor mici. Care sunt planurile tale în viitorul apropiat?

Şi de acestă dată voi începe un periplu prin ţară, prezentând publicului larg informaţiile şi imaginile aduse de pe tărâmul etiopian. Acesta este şi scopul general al expediţiilor mele – întors acasă, să fac cunoscute celor interesaţi lucruri inedite, care pe alte căi sunt mai greu de găsit.

image

Voi merge cu preponderenţă prin şcoli, pentru că cei tineri sunt la vârsta la care orice informaţie le este benefică pentru cultura lor ulterioară. Aceştia află despre o ţară mai puţin cunoscută la noi, dar mesajul pe care îl transmit la final este că dacă faci ceva cu multă pasiune în viaţă, treci mai uşor peste greutăţile care îţi ies în cale, iar rezultatele finale sunt de valoare.

Stil de viață



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite