FOTO /VIDEO Zoia Alecu: Am donat sânge ca să îmi plătesc prima chitară

0
Publicat:
Ultima actualizare:

A început cu folk, a continuat cu rock şi s-a întors la folk. Are vocea albastră şi cu ochii cântă folk. Anul acesta se împlinesc 38 de ani de când cu onoare stă pe scenă, dar are oroare de participarea la festivaluri. A fost numită des Joan Baez a României, însă deşi consideră onorantă comparaţia, de mică şi-a propus să fie Zoia Alecu a României şi i-a reuşit. Secretul ei este munca "asiduă" şi spiritul tânăr.

"Sunt oameni care se adaptează foarte greu la lucruri noi, nu fac parte dintre ei", mărturişeşte Zoia Alecu. Este "un artist profesionist care munceşte foarte mult pentru fiecare apariţie, pentru absolut tot ceea ce scoate în afara gândului ei, pentru ceea ce dăruieşte publicului. E o muncă asiduă şi perpetuă.

Nu m-am culcat niciodată pe o ureche, niciodată nu mi-am zis 'gata, eu ştiu tot ce trebuie, sunt perfectă'. Încă mă mai redefinesc, mă reinventez, chiar dacă am nişte lucruri care ţin de personalitatea mea vocală şi artistică, însă întodeauna caut să cizelez aceste lucuri.

Caut sonorităţi noi. Sunetele trebuie să fie în pas cu vremea, pentru că de la un an la altul sunt sonorităţi noi, linii noi, tendinţe noi. În clipa în care nu ţii pasul cu vremea te plafonezi, lumea începe să te uite sau rămâi cu un public foarte restrâns care te place aşa cum erai tu pe vremuri şi care nu e interesat de ceva nou", aşa se descrie Zoia Alecu în câteva cuvinte.



Adevărul: Care a fost drumul  de la "clovnul" peltic şi sâsâit la Zoia pe care o ştim acum?

Zoia Alecu: Încă de la vârsta de 3-4 ani aveam o elasticitate nebănuită, fără să fi făcut vreo pregătire. La vârsta de cinci ani jumate chiar am fost cooptată să mă duc la o sală de sport. Din cauză că eram foarte elastică, puteam să fac spagat, puteam să fac cauciuc înainte, înapoi, aveam ureche muzicală, cântam şi aveam un volum ceva mai mare decât unul obişnuit la un copil de vârsta mea.

Era foarte la modă piesa aia cu Raskapur. Versurile au fost făcute aşa mai de marginea Bucureştiului, nu ştiu de către cine, dar le-am învăţat şi probabil că lumea se amuza când mă auzea, iar în timpul acesta mai făceam şi ceva mişcare. Într-adevăr eram sâsâită, uşor peltică pentru că până la vârsta de şapte ani, frenul lingual, acea legătură de sub limbă, a fost aproape de vârful limbii. Mi-au tăit puţin, apoi n-am mai avut nicio problemă.



Când ai decis ca muzica să fie viaţa ta?

Când aveam nouă ani. De fapt, m-am gândit eu că aş vrea să cânt. Bine, am fost la liceul de muzică, am făcut vioară vreo patru ani, dar în clasa a V-a m-am mutat la o şcoală normală pentru că nu făceam faţă.

image

Mama chiar era îngrijorată pentru că eram foarte sclifosită la mâncare şi eram foarte slabă. După ce studiam câte şase ore pe zi la vioară, mă duceam şi la şcoala de gimnastică, aşa că până la urmă am hotărât să renunţ la vioară. De fapt mi-am dorit foarte mult să fac pian, nu vioară. Până la urmă iată că mi-a folosit vioara pentru că mi-a format foarte bine auzul.

La vioară mai cânţi?

N-am mai pus mâna pe vioară de foarte mulţi ani. Acum n-am în casă decât viorile mele de început care sunt mici, de un sfert. Am o singură vioară jumătate, dar care e fără corzi, fără căluş, e un obiect decorativ. Ambele viori sunt împodobite cu trandafiri uscaţi, la fel şi arcuşul. Arată într-un fel artistic.

De chitară când te-ai apropiat?

Când aveam 16 ani. Atunci am prins drag de chitară, bine, era şi foarte la modă. Deja ajunseseră şi la noi piese cu Donovan, cu Joan Baez.

Tu chiar poţi spune că ţi-ai plătit cu sânge prima chitară.

Da. Am aflat întâmplător că a dona sânge înseamnă şi nişte bani. Pentru că îmi doream foarte mult o chitară m-am dus şi am donat sânge. După şedinţe am reuşit să-mi iau o chitară cu 800 lei. La vremea aceea era bani mulţi. Eu eram o puştoaică de 16 ani jumătate şi n-am îndrăznit să merg la tata să-i cer bani pentru o tâfnă. La mama nici atât. Atunci aceasta a fost soluţia.



Ai debutat în Club A, apoi în Cenaclul Flacăra. Hai să vorbim de fiecare în parte.

În '73 am mers în Club A, aveam doar 17 ani. Un prieten, care mai târziu mi-a devenit şi soţ, m-a dus la Doru Stănculescu. Duă ce m-a ascultat a el spus "este într-adevăr o voce aparte". Nu mai punem la socoteală că eram considerată şi frumoasă, aşa că  au fost două lucruri care au cântărit destul de mult.

image

În plus aveam deja patru compoziţii considerate bune şi de necântat de către altcineva. Şi asta a fost în favoarea mea. Aveam un abitus vocal înspăimântător de mare, de cinci octave şi jumătate, ceea ce e foarte mult. Aşadar, la început am cântat în Club A, după care am mai mers pe ici pe colo.



În '74, Doru Stănculescu m-a dus la Cenaclu Flacăra. M-am lansat în aceeşi zi cu Nicu Alifantis. El a fost cooptat în Cenaclu, eu nu. Aşa a fost să fie, Păunescu nu mi-a acordat foarte mare atenţie deşi publicul m-a votat.

image

Nu se punea problema unei competiţii între mine şi Alifantis, ci pur şi simplu l-am nimerit într-o zi mai ciudată pe Adrian Păunescu. De altfel, după un an şi jumătate, m-a căutat când cântam la Costineşti, mi-a cerut iertare şi m-a rugat să vin la Cenaclu. Scuzele au fost acceptate şi am avut o relaţie fair-play de-a lungul timpului.

Nu de puţine ori ai fost numită "puştoaica rebelă a folk-ului românesc". De ce?

Pentru că aveam "topor". Nu eram genul de fată care stă cu capul plecat, ştiam foarte clar care îmi este valoarea. Dacă era ceva care nu-mi convenea spuneam ce aveam de zis. Eram mai revoluţionară, mai răzvrătită.

Ştii că ai fost nuimită şi Joan Baez a României. Ce părere ai despre această comparaţie?

Comparaţia este foarte onorantă, numai că eu de foarte mică mi-am dorit să fiu Zoia Alecu a României, nu Joan Baez a României. Există şi o diferenţă de voce care mă desparte de Joan. Am un timbru de altistă, Joan Baez e mai mult soprană decât altistă.

Eu chiar dacă pot urca foarte sus cu vocea, timbrul în sine este de altistă, adică de voce joasă. Acolo îmi sună mie foarte bine îmbrăcată vocea. Dacă la începuturile mele se puteau face asemănări, pentru că atunci cântam foarte mult pe voce de cap, peste zece ani de la lansare deja cântam bine de tot pe voce de piept.

Să vobim despre "Primâvara baladelor", un festival foarte important la vremea lui şi despre premiile pe care le-ai câştigat.

Am câştigat două premii, nu am luat premiul întâi niciodată. Participarea la acest festival a fost pur şi simplu încă un pas pe care l-am făcut în drumul către public.

image

Nu am pus niciodată preţ pe festivaluri. De altfel, şi atunci, ca şi acum, am oroare de participarea la festivaluri pentru că, în general, festivalurile aşa cum sunt ele făcute şi jurizate îţi pot aduce foarte multă tristeţe.

De multe ori sunt nedrepte, de cele mai multe ori fără voie. Noi oamenii nu putem să avem aceleaşi gusturi, un festival de artă nu e disciplină sportivă, să vezi clar cine unde a greşit cu o sutime. Arta nu este atât de exactă. Sunt lucruri care pur şi simplu nu pot fi notate, au valoare prin ele însele. Iar în artă, har Domnului, e loc pentru toate gusturile.

Ai compus şi interpretat muzica pentru spectacole de muzică şi poezie la Teatrul Nottara.

Pentru două spectacole am compus muzica la Teatrul Nottara şi am mai compus muzică pentru Circul de stat chiar în anul 1985, înainte chiar cu şase luni de a pleca în turneu cu Sfinxul.

Că ai compus muzica pentru spectacolele de la Nottara e de înţeles, dar cu circul ce-ai avut?

Maestrul Iozefini, care conducea Circul de stat, a vrut să facă un spectacol cu un fond muzical. Ne-am întâlnit şi mi-a dat absolut toate numerele care intrau în acel spectacol.

image

La vremea respectivă, muzica folk era într-un mare con de umbră,  avem o prietenă care era la acrobaţie şi ea mi-a dat ideea. Circul urma să plece în turneu, în Emiratele Arabe, pentru şase luni.

După ce mi-a dat programul, maestrul Iozefini mi-a spus că vrea câte o strofă şi un refren înainte de fiecare număr din spectacol. Eu ar fi urmat să cobor din cupola circului şi să cânt la chitară.

N-am mai plecat cu circul. Între timp am primit propunerea de a cânta cu Sfinx-ul. M-am dus la maerstrul Iozefini şi i-am spus, iar el m-a înţeles, ne-am despărţit în termeni amiabili.

Eu am lăsat toată muzica, nu am luat nici un ban. La o lună distanţă eram în turneu cu Sfinx-ul în Scandinavia, Danemarca, Finlanda, Norvegia. 

Cât a durat etapa Sfinx şi ce ţi-a adus ea?

În Sfinx am intrat în '86, iar în '91 Cornel "Bibi" Ionescu, unul dintre membrii fondatori, a hotărât să se despartă de trupă şi a păstrat numele de Sfinx pentru firma lui. Atunci Mişu Cernea a decis ca formaţia să se numească Sfinx Experience.

Sfinx-ul pentru mine a însemnat o doză mare de profesionalism. Atunci am învăţat să fiu bun coechipier şi, cum îmi place mie să spun, să cânt şi sub apă. Era pe viaţă şi pe moarte, fiecare membru era foarte important pentru trupă. Nu încăpea nicio scuză.

Dacă nu erai deplasabil se găsea o soluţie, însă nu îmi amintesc să fi tras măcar o zi chiulul de la cântare. Indiferent dacă eram răcită, gripată, răguşită, mergeam, dădeam din picioare, cântam pe unde puteam, renunţam la piesele solistice.

Cântaţi piesele voastre?

Foarte rar, de regulă cântam Top 40, Top 100.

Orice sfârşit poate avea şi o continuare, aşa a fost în cazul tău. Ce te-a făcut să te întorci la folk?

Folk-ul este prima mea dragoste şi în 2004 când s-au oprit motoarele de la Sfinx, eu n-am simţit că în ceea ce mă priveşte s-a oprit vreun motor. Am simţit că mai am multe de spus.

Faptul că, în sfârşit, aveam timp pentru proiectele mele personale, m-a făcut să îmi scot primul meu album de autor. Târziu, dar am scos în 2007 albumul "Vino aici". La doi ani distanţă a venit şi al doilea album, "Cărări de maci", în 2009.



Textele tale sunt cântate de multe voci. Ai idee pentru câte melodii ale altora ai scris versurile?

Cam pentru vreo 260, înafară de cele de la Sfinx. Eu am făcut toate textele pentru tot ce a înseamnat muzică în Sfinx Experience.

Cum faci cu textele altora, primeşti melodia sau le dai tu versurile şi apoi se compune melodia?

Acum mai nou primesc meloda pe mail, dar înainte îmi aduceau o casetă înregistrată cu linia melodică. Îi întrebam dacă doresc o temă anume, dar de regulă îmi spuneau să fac textul în funcţie de inspiraţie.

Când am lucrat pentru alţii aşa a fost, pentru că nu puteam să îi dau omului un text şi să îl oblig să compună în metrica pe care am simţit-o eu.



Cu piesele tale cum faci?

Cu piesele mele fac în toate felurile posibile. Dacă am inspiraţie şi scriu un text care mi se pare foarte bun atunci adaptez muzica la textul respectiv. Dacă se întâmplă invers, sigur că adaptez textul. Dacă n-aş fi fost compozitoare sau textieră aş fi avut poate o problemă.

"Vino aici", care de altfel dă şi numele primului tău album, este una din piesele de o senisbilitate ce nu poate lăsa pe nimeni indiferent.

A şi fost premiată, la Premiile Radio România, în 2008, am luat pemiul pentru cea mai bună piesă folk din 2007 şi tot atunci am mai luat un premiu, pentru cea mai bună voce folk.

Care este povestea cântecui? Eşti o persoană care, la nevoie, sare în ajutorul prietenilor?

Mai toţi oamenii care sunt în preajma mea vor spune că sunt o persoană care chiar oferă urmărul, altfel n-aş fi scris textul acesta. E o pledoarie pentru cea mai frumoasă relaţie care poate exista între oameni: prietenia.

image



Ai spus, într-un interviu, că fără un partener poţi trăi, dar fără prieteni nu. Şi acum ai aceeaşi părere?

Da, absolut. Eu în prezent nu am un partener de viaţă şi nu îl am nu pentru că probabil sunt destul de pretenţioasă, nu în sensul că sunt un om greu de suportat, chiar nu atentez la libertatea partenerului meu pentru că la rândul meu nu mi-ar plăcea să atenteze cineva la libertatea mea.

Eu am nevoie de 4-5 ore de singurătate pe zi, ca să pot crea, să pot fi cu gândurile mele, să pot studia, să-mi fac treburile.

Dacă nu îmi găsesc un partener care să accepte aceste lucruri, nu este nicio problemă. Dar prietenii pentru mine sunt foarte importanţi, pentru că de fiecare dată când au avut nevoie de mine am fost acolo şi de fiecare dată când eu am avut nevoie de prietenii mei, au fost lângă mine.

Să vorbim şi despre o altă realizare importantă din viaţa ta, fiul tău Ioan.

Am şi o nepoţică de 10 luni, Meda Ioana. E nume dacic, pentru că fiul meu, chiar dacă trăieşte în Olanda de 17 ani, este un mare iubitor al istoriei românilor.

image

Despre fiul meu pot să spun că este cea mai mare relizare pe care am avut-o în viaţă şi aşa va rămâne. Nimic nu poate să depăşească dragostea mea pentru el sau împlinirea pe care am simţit-o atunci când a venit pe lume.

El cântă?

Nu, îi place foarte mult muzica, dar nu a cântat niciodată. În urmă cu vreo zece ani îmi reproşa că nu l-am trimis cu forţa să facă un instrument. I-am spus "cum să te trimit când tu mi-ai distrus prima chitară pentru că din cauza ei plecam de acasă, iar tu rămâneai singur". 

I-am spus că ceea ce va alege el să facă va fi alegerea lui, iar eu nu îi voi impune să facă un lucru anume. A ales să fie în trupele de comando. Înainte de asta a ales culturismul, a fost campion naţional în Olanda. Asta s-a întâmplat când avea 19 ani.

Deşi eşti bunică, pari la fel de tânără ca la 20 de ani. Care este secretul tău?

Secretul este interiorul meu. Felul meu de a vedea oamenii, felul meu de a gândi, felul meu de a fi.

image

Sunt o fire destul de pozitivă, îmi place să cred despre mine că sunt o fiinţă puternică pentru că oricât de mari au fost greutăţile de-a lungul vieţii mele am trecut peste ele. Poate că mi-a ajutat şi Dumnezeu să pot să trec peste toate necazurile din viaţa mea şi am găsit forţa necesară să uit de lucrurile mai puţin frumoase.

Vârsta este o stare de spirit. Dacă spiritul îţi rămâne tânăr, atunci poţi să fii pentru todeauna aşa. Trebuie să găseşti în tine puterea de a ierta, câtă vreme nu poţi să ierţi nu ai pace interioară. Şi câtă vreme nu ai pace interioară, totul se răsfânge în înfăţişarea ta. Răzbate dincolo de tine şi, din păcate, toate lucrurile acestea te urâţesc.

Eşti un om care ştie să se bucure? Că linişte ai demonstrat că şti să dăruieşti prin cântecele tale.

Chiar ştiu să mă bucur şi ştiu să-i bucur şi pe alţii. Mă bucur pentru fiecare zi pe care o primesc, pentru fiecare zi pe care o trăiesc. Poate că nu întodeauna conştientizez că e un miracol fiecare zi pe care o primeşti de la Dumnezeu. Acum o să repet ce au zis şi alţii înaintea mea: fiecare zi trebuie trăită ca şi cum ar fi ultima.

Vedete



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite