Maia Morgenster: „Nimeni nu deţine adevărul absolut!“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
În rolul Marietei, Maia îi dă replica debutantului Radu Vâlcan în „Iubire şi Onoare“
În rolul Marietei, Maia îi dă replica debutantului Radu Vâlcan în „Iubire şi Onoare“

După ce s-a transformat din „răţuşca urâtă în lebădă“, Maia Morgenstern a cunoscut şi succesul internaţional. Acum ea face totul pentru a rămâne „cu capul în nori, dar cu picioarele pe pământ“. Actriţa spune astăzi „adio Marietei“, personajul pe care-l interpretează din toamna lui 2010 în telenovela „Iubire şi Onoare“, difuzată de la ora 20.30, pe Acasă TV.

„Adevărul": Aţi acceptat să jucaţi în telenovele după ce aţi refuzat mult timp, cu înverşunare chiar, ideea. Ce v-a convins să intraţi într-o astfel de producţie?

Maia Morgenstern: Până la propunerea celor de la Acasă, nu a fost ceva care să mă preocupe, să-mi placă, să mi se pară interesant. În principiu nu refuz nimic aşa, fără să judec, fără să cântăresc, să evaluez, ceva ce are legătură cu spusul unei poveşti, cu interpretarea unui personaj, cu creionarea lui. E adevărat că există foarte multe telenovele de o calitate înspăimântător de proastă, asta e o realitate perfect adevărată. Ideea de telenovelă se compromite uneori, şi nu de puţine ori, prin superficialitatea cu care este tratat subiectul. Sigur, se poate întâmpla să nu mă bântuie harul în fiecare zi, dar pe platourile din Buftea de la „Iubire şi onoare" se fac exerciţii de improvizaţie, de implicare, iar asta ar trebui să existe în permanenţă. Am avut şansa să lucrez aici cu actori foarte buni, cu regizori foarte bine pregătiţi, cu producători dedicaţi, cu o echipă tehnică profesionistă. Pentru mine, a lucra aici a fost extrem de incitant şi foarte provocator, iar eu sunt un om care mai greu se îmbată cu apă rece.

Astăzi se difuzează ultimul episod din „Iubire şi Onoare". De ce anume vă va fi cel mai dor din ceea ce se întâmpla pe platourile de filmare?

Profesionalismul colegilor îmi lipseşte deja, în permanenţă mi-e dor de ei. Cu bucurie mă raportez la colegii mei, mi-e dor de domnul Marinuş Moraru, de doamna Elvira Deatcu, de actorii tineri, foarte tineri, colegi de-ai mei care, cu drag, cu emoţie, cu bucurie şi delicateţe, se apropiau de mine, descoperind un artist gata să comunice, să dezvolte un dialog. Cereau un sfat, discutam despre roluri, vorbeam cum să îmbunătăţim, dezvoltăm, aducem la un adevăr personajele pe care le jucam în „Iubire şi onoare".

Premiul Emma pentru Cea mai bună actriţă, când fiul dumneavoastră Tudor a împlinit 20 de ani. La 1 mai, când aţi împlinit 49 de ani, aţi primit în dar, ca semn de recunoaştere şi apreciere o stea pe Aleea Celebrităţilor din Capitală. Cum a primit Maia onorurile?

Încerc să-mi păstrez picioarele pe pământ şi capul în nori, asta pentru că îmi doresc să am capul în nori şi picioarele pe pământ. În astfel de momente, când ceilalţi vin în întâmpinarea ta ca un omagiu, se cuvine să te bucuri. Mă gândesc dacă merit asta, mă bucur că sunt alături de titani ai artelor, care mi-au format spiritul, de la care am învăţat, mă gândesc că-mi doresc să nu-i dezamăgesc, vreau să-mi păstrez discernământul, să rămân un om modest, să caut adevărul. Cred că nu deţine nimeni adevărul absolut. În viaţă, pentru mine e esenţial să mă conectez la tot ce înseamnă mişcare artistică, cinema, film, încerc să văd tot, nimic nu mi-e indiferent. În astfel de momente intri ­într-un soi de panică, pentru că începe să funcţioneze orgoliul, vanitatea, începe să ţi se cuvină tot. În clipele de reuşită ţi se cuvine totul, iar în cele de cădere, pentru că există şi văi, depresiuni şi depresii, neîmpliniri, momente în care este mai multă umbră, crezi că totul e un complot cosmic împotriva ta, eşti cel mai nedreptăţit.

Aţi jucat multe personaje de-a lungul timpului. Şi-n teatru, şi-n film. Aveţi vreun personaj a cărei poveste v-ar fi plăcut s-o trăiţi în viaţa reală?

Nu, categoric nu! Pentru că eu sunt recunoscătoare pentru ceea ce-mi oferă viaţa reală şi, din când în când, în visurile mele apar poveşti din incoştienţă, din dorinţele pe care nu îndrăznesc să le manifest în mod activ şi atunci mă lămuresc.

Dacă s-ar scrie o carte sau s-ar face un film inspirat din viaţa dvs. reală, care este perioada sau ce momente ar trebui punctate în scenariu?

Cred că adolescenţa extrem de tulburată, încrâncenată. Am avut o adolescenţă extrem de scrânşnită şi m-am bucurat de încrederea şi răbdarea părinţilor mei, o răbdare dumnezeiască. Apoi a fost o perioadă foarte grea, controversată, a sfârşitului de facultate, în perioada când am fost la Piatra Neamţ, unde a fost aşa, un fel de domiciliu forţat. Eu trebuia să-mi exprim întreaga bucurie, satisfacţie, dar nu eram deloc bucuroasă, ba chiar eram îngrozitor de tristă. Toată lumea îmi spunea că trebuie să fiu fericită că sunt într-o pepinieră de talente. O fi fost aşa, dar mie îmi era îngrozitor de greu, eram despărţită de copil, îl duceam la mama, stăteam în nişte condiţii de viaţă insalubre, aveam o locuinţă fără lumină, se lua energia electrică câte zece ore pe zi. Era sinistru. Apoi cred că momentul de cotitură, în care răţusca urâtă s-a transformat în lebădă, după '89, când ­s-au petrecut marile întâlniri, pentru care voi fi veşnic recunoscătoare, cu Lucian Pintilie, Dan Piţa, Martha Meszaros, Anghelopoulos, Răzvan Mazilu, Alexandru Dabija, Cătălina Buzoianu şi mulţi, mulţi alţii.

Aţi declarat că sunteţi o mamă, o fiică şi o soţie imposibilă. Cum aşa?

Am aşteptări foarte mari şi sunt foarte mult absentă, iar când îmi fac apariţia încep să zic „aia trebuie să fie aşa, aia altfel..."

Aţi refuzat de-a lungul celor peste 30 de ani de carieră roluri. Ce criterii au stat la baza deciziilor?

Instinctul care a funcţionat de multe ori corect, uneori incorect. Nu întotdeauna am avut dreptate, s-a întâmplat să fiu confuză, să regret o decizie, există roluri pe lângă care am trecut şi regret şi personaje care nu au mai revenit în cariera artistică, dar, cum se spune, „am pierdut un tren, nu-i nimic, o să iau avionul". La Cannes, pe covorul roşu pe 14 mai, graţie rolului principal din lungmetrajul de debut al cineastului francez remarcat pentru scurtmetrajele sale, Roland Edzard, -thrillerul psihologic La fin du silence. Interpretaţi rolul Annei, mama a trei copii, dintre care băiatul de 19 ani foarte rebel. O scenă extrem de dificilă, dar şi foarte apreciată, a fost cea în care a trebuit să vă salvaţi fiul de la înec. Dincolo de conflictele dintre ei, dincolo de frustrarea mamei, filmul se numeşte „Sfârşitul tăcerii" pentru că sunt lucruri care nu se spun, sunt tensiuni care se acumulează, şi dintr-o dată tăcerea se sparge într-un vulcan de conflicte. Tatăl natural al copilului, care-şi face apariţia după 19 ani şi-l ia la vânătoare, are un conflict cu propriul fiu pe care încearcă să-l omoare, iar mama ia o secure şi,  salvându-şi fiul, comite o crimă. A fost extrem de apreciat acel moment, iar personajul nu are niciun regret, ea şi-a salvat copilul de la moarte, pe urmă ce s-o întâmpla s-o întâmpla...

Cum se întâmplă atunci când vă urâţi personajul, când trebuie să jucaţi un personaj pe care în viaţa reală l-aţi evita categoric?

În primul rând încerc să-l apăr, noi nu putem trăi autocondamnându-ne, aşa că ne găsim tot timpul o justificare, şi nu vorbesc de cazurile patologice. Am să iau un exemplu, pe Medeea, care este o mamă ce-şi ucide copiii. Mai atroce decât această situaţie nu cred că există. De ce o face? Tragedia Medeei nu trebuie privită ca o dramă psihologică, eu mă gândesc cum construiesc personajul, nu-l condamn, nu-l urăsc, ci încerc să-i găsesc justificări, mă transform în avocatul ei şi, cu cât îi voi găsi mai multe justificări, cu atât modalitatea de a reacţiona a personajului va fi mai împotriva moralei.

Aţi fost vreodată tentată să vă stabiliţi în străinătate?

De multe ori şi am renunţat de fiecare dată. Am conştiinţa că aici este locul meu, că nu fac umbră degeaba acestui loc, indiferent de naţionalitatea mea, de tradiţia mea, aici exist, aici sunt iubită şi iubesc.

Cea mai mare dorinţă pentru viitorul apropiat...

Sănătate pentru tatăl meu, jur că asta îmi doresc din adâncul inimii!

"Există roluri pe lângă care am trecut şi regret şi personaje care nu au mai revenit în cariera artistică, dar, cum se spune, «am pierdut un tren, nu-i nimic, o să iau avionul!"

Final incendiar în „Iubire şi Onoare"

Povestea de dragoste dintre Amir (Radu Vâlcan) şi Ilinca (Mădălina Drăghici) ajunge la final astăzi, de la ora 20.30, la Acasă TV. Filmată în Egipt, Turcia şi România, telenovela „Iubire şi onoare" a fost rodul muncii unei echipe formate din aproape 200 de actori, producători, tehnicieni etc.

Aflat la prima experienţă pe platourile de filmare, Radu Vâlcan, protagonistul rolului masculin, lasă să se întrevadă o poveste cu happy-end: „Soarta personajelor este total imprevizibilă. Personal, îmi sunt simpatice anumite personaje negative şi mi-e milă de soarta lor".

În cele nouă luni de filmări, actorii au trăit momente emoţionante: Răzvan Fodor a devenit tăticul unei fetiţe, Nicoleta Luciu a rămas însărcinată cu tripleţi în ultimele săptămâni de filmare, Adela Popescu şi Radu Vâlcan au început o frumoasă poveste de dragoste născută chiar pe platourile de filmare din Buftea.

Premiul Emma pentru Cea mai bună actriţă,
Vedete



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite