Mitică Popescu: „Astăzi, lumea aleargă după bani. Noi alergam după teatru“

Unul dintre cei mai îndrăgiţi actori români vorbeşte într-un interviu acordat „Adevărul“ despre marea sa pasiune, actoria, despre prieteni dragi dispăruţi şi greutăţile vieţii de zi cu zi. Pe Mitică Popescu (74 de ani) umorul nu l-a părăsit niciodată, chiar dacă destinul i-a „pus în scenă" şi unele surprize neplăcute. 

Pensionat de la Teatrul Mic, Mitică Popescu realizează încă cea mai longevivă emisiune de la TVR 2, „D'ale lu' Mitică", cu o istorie de 11 ani în spate, deşi numărul de ediţii a fost redus de la patru la două pe lună.

Mai citeşte şi:

Marii regizori montează clasici ai dramaturgiei în 2011

Asemenea unui personaj din Caragiale, Mitică Popescu „combate" cu ironie scena politică şi starea actuală a societăţii româneşti, însă nu scapă ocazia de a se autoironiza cu inteligenţă.

„Adevărul": De ceva vreme, o fractură la umăr vă obligă să staţi în casă. Cu ce vă umpleţi timpul?

Mitică Popescu: E adevărat, nu prea pot să ies să mă dau cu sania sau cu patinele, pentru că trebuie să am pe cineva care să mă îmbrace şi să mă dezbrace. Iar femeile sunt atrase mai mult de partea cu dezbrăcatul. Aşa că stau în casă şi mă uit la televizor.

Tot mai multă lume critică programele TV. Pe dumneavoastră vă mai interesează?

De interesat nu ştiu cât mă mai interesează, dar am un prieten care îmi ţine de urât.

Cu siguranţă aveţi şi alţi prieteni...

Da, dar nu stau la mine în casă. Vin din când în când.

Revenind la televizor. Ce vă oferă posturile TV?

Necazuri! Aflăm că ne mai taie din pensii, din salarii. Sunt dezbateri peste dezbateri, tot felul de specialişti. Însă ei vorbesc, iar eu aud din când în când. Pe vremuri se dădeau spectacole de teatru. Acum ne-au scos pe noi şi au intrat parlamentarii. Îi văd mereu pe aceiaşi oameni. Înainte, lumea era supărată pe Ceauşescu că se pricepea la toate. Acum sunt foarte mulţi care se pricep la toate.

Dumneavoastră nu faceţi parte din categoria asta, nu vă duceţi în emisiuni să comentaţi, deşi aveţi colegi de breaslă care o fac.

Dacă ei se pricep, eu nu mă pricep. Eu nu ştiu să mint. Cred că am apărut destul pe sticlă şi am zis ce-am avut de zis. Nu vreau să dau lecţii, pentru că n-am făcut asta niciodată. Eu am făcut teatru, n-am dat lecţii. Mi-am făcut meseria.

Vă e dor de teatru?

Mi-e dor de ultimul spectacol în care am jucat alături de Ştefan Iordache, „Alex şi Morris". După ce-a murit el, prea mare dor nu mai am...

Dar emisiunea „D'ale lu' Mitică", de la TVR 2, o mai puteţi face?

Da, pot s-o fac. Însă problema e alta: noua conducere a decis că se cheltuiesc prea mulţi bani cu emisiunea asta, aşa că nu mai facem patru ediţii pe lună, ci doar două.

Şi cum aţi primit această decizie?

Acum iau bani mai puţini, pentru că eu sunt colaborator. Ce să spun? Că mă bucur? De câteva luni sunt şi pensionar. Îmi vor lua bani şi din pensie... Chiar acum văd nişte politicieni care vorbesc despre asta la televizor. Oricum nu cred pe nimeni, toţi mint. Dar la ce să privesc, la icoane? Eu şi noaptea las televizorul deschis. Mă mai uit când sunt concerte, piese de teatru. Am văzut recent o piesă în care toţi aştia de nu mai sunt erau bruneţi: Birlic, Giugaru... S-au dus toţi. Eu am scăpat până acum. Probabil că am fost un actor mai prost, că ăia talentaţi au plecat deja.

Telenovelele reprezintă o modalitate de a avea un venit substanţial. Vi s-au făcut astfel de propuneri?

După un spectacol cu Iordache, stăteam în cabină şi am zis să facem un legământ: nici nu ne uităm la telenovele, nici nu facem. Şi pentru că i-am promis, mă ţin de cuvânt. Să mă duc să fac un rolişor pentru nişte bănuţi?

Aveţi un rol preferat?

De obicei, cel mai mult am iubit ultimul rol. Iar ultimul meu rol important a fost cel din „Alex şi Morris". E exact ca într-o căsnicie: după ce ai trăit o dragoste foarte mare, nu mai poţi să te încurci cu oricine. Şi-n meserie e la fel: dacă ai făcut un lucru extraordinar, atunci nu poţi să mai accepţi orice.

Ce înseamnă lumea lui Mitică Popescu în afara teatrului?

Îmi place să vorbesc cu oamenii. Eu am fost întotdeauna nenea Mitică. Mă bucur că mă salută lumea pe stradă, că mi se oferă locul în autobuz. Sunt un om normal, care îşi plăteşte dările la stat.

Şi nu vă intrigă că acest stat faţă de care sunteţi corect vă micşorează pensia? Nu vă revoltaţi?

Ştiţi, când sunt în faţa televizorului eu mai şi înjur. Dar nu m-aude nimeni.

Regretaţi că nu aveţi copii?

Da. Eu şi Poldi n-am putut ţine nicio floare, pentru că nu aveam timp. Am muncit foarte mult. Pe vremea aceea, n-aveam timp să fim oameni normali. Ce să fac? Am fost bolnav de teatru...

"Eu am scăpat până acum. Probabil că am fost un actor mai prost, că ăia talentaţi au plecat deja."

"Mi-e dor de ultimul spectacol în care am jucat cu Ştefan Iordache, «Alex şi Morris». După ce-a murit el, prea mare dor nu mai am..."

„Jur că eu nu ştiu ce este o vedetă"

Ştefan Iordache povestea într-un interviu cum vă pregăteaţi pentru spectacol: ajungeaţi la teatru cu trei ore înainte, repetaţi textul, intraţi în pielea personajului.

La ora 16.00 eram la teatru. Până la 16.30, Ştefan citea ziarele, apoi făceam repetiţie. Citeam tot textul. La 18.30 coboram în scenă, controlam recuzita, iar la 19.00 bătea gongul. La 21.05 terminam spectacolul, beam o sticlă de vin, stăteam de vorbă şi aşteptam să ni se usuce transpiraţia.

Ce s-a întâmplat cu acest ritual după ce domnul Ştefan Iordache n-a mai fost?

Cu altcineva nu se mai putea face spectacolul. Am rămas fără el şi trebuie să mă descurc singur. De curând s-a mai prăpădit cineva cu care am jucat 20 de ani: Rodica Tapalagă. Am avut şansa să joc lângă nişte actori adevăraţi. Am făcut teatru, am avut o şansă. Am avut spectacole, repertoriu, venea lumea la teatru.

Dar şi astăzi sunt sălile pline. Credeţi că publicul de azi e de altă calitate?

Ei, oarecum. Pe vremuri, lumea era îndrăgostită de teatru. Astăzi nu ştiu dacă se mai întâmplă aşa.

Victor Rebengiuc spunea că doamna Leopoldina Bălănuţă, alături de care a jucat mulţi ani, se implica total într-un rol. „Dacă personajul avea ulcer, ea făcea ulcer", spunea dânsul. Mai există această dăruire la generaţia tânără de actori?

Nu cred. Acum lumea aleargă după bani. Noi alergam după teatru. Oricum, nu prea-i cunosc pe cei din generaţia tânără, iar din punctul meu de vedere, marele merit este al regizorului. El te distribuie într-un rol şi te pune să repeţi o scenă în faţa camerei până iese bine.

Pe site-ul Teatrului Mic sunteţi numit „vedetă naţională". Cum vi se pare titulatura aceasta?

Ce-i aia vedetă? Contează cum eşti privit de public. Şi fetele astea care fac play-back la televizor sunt vedete. Jur că eu nu ştiu ce e o vedetă. Pe mine, dacă mă întrebaţi ce sunt, vă spun că sunt actor. Şi-i las pe restul să fie artişti, pe fetele astea care se prezintă la TV şi cântă pe alte voci, care nu sunt ale lor. Şi care n-au bani să-şi ia rochii, aşa că vin în chiloţi. Mi-e drag şi mie să văd o femeie la ştrand, să-i admir picioarele, că nu sunt anormal. Dar la televizor? N-au bani de-o rochie?! Să-mi ceară mie. Le dau din pensia mea. Însă adevărul e că acum mă impresionează mai mult o gleznă de călugăriţă decât un fund de artistă.

Nu ştia că există o „fabrică" de făcut actori

Mitică Popescu s-a născut la 30 noiembrie 1936, la Bucureşti. Actoria a intrat în viaţa sa la modul cel mai firesc: „Mama iubea teatrul, tata iubea fotbalul. Mă duceam cu ea la spectacole şi aşa m-am îndrăgostit de meseria asta. La operetă mergeam pentru că aveam o vecină care era balerină. Am început să fac teatru de amatori, care era subvenţionat de stat. Se făcea foarte serios, cu regizori profesionişti. Apoi, m-am dus la Teatrul Armatei.

Maestrul Şahighian mi-a zis să dau la Teatru. Până atunci nici nu am ştiut că există o fabrică de făcut actori", a povestit maestrul. A avut zeci de roluri în teatru („Alex şi Morris", „Slugă la doi stăpâni", „Şcoala Femeilor", „Desculţ în parc") şi film (Ticăloşii", „Cel mai iubit dinte pământeni", „Rosenemil", „Drumeţ în calea lupilor", „Moromeţii", „Vânătoarea de vulpi", „Clipa").