Mircea Radu: „Am ajuns la televiziune fiindcă eram drăguţ“

Mircea Radu (43 de ani) şi-a dat seama că a devenit celebru în momentul în care persoane pe care nu le cunoştea au început să-i zâmbească în timpul călătoriilor cu metroul. Din copilărie îşi aminteşte de filmele de la cinematograful Feroviarul, la care mergea împreunăcu o gaşcă de copii.

Citeşte şi: Show-ul lui Mircea Radu iscă scandal

Mircea Radu ridică audienţa la TVR: emisiunea sa a fost urmărită de peste 800.000 de români

De ce jurnalism?

Dar eu nu am vrut, eu am vrut să fac muzică. Am şi făcut vreo patru ani. Apoi întâmplarea m-a adus în Televiziunea Română. Eu eram disc-jockey la Uniplus Radio. Şi o colegă mi-a spus de un anunţ în ziar şi m-a întrebat dacă nu vreau să merg la o probă. M-am dus şi am fost acceptat, dar nu pentru că ştiam ceva, ci pentru că eram drăguţ.

Mai ţineţi minte primul contact cu camera?

Am fost în Studioul 3, erau foarte mulţi oameni, iar regia era undeva la etaj, n-ai cum s-o vezi şi o voce de sus mi-a spus „mergeţi în faţa camerei şi spuneţi cum vă cheamă". M-am dus, am zis cum mă cheamă, şi apoi cred că am spus o poezie cu prostii. Şi juriul a avut două opţiuni: una, că sunt nebun, şi a doua, „băiatul ăsta e interesant". Şi aşa am ajuns la „Divertisment", dar după două luni am plecat. Nu mi-a plăcut. Aşa că m-am întors la radio.

Mircea Radu, pe vremea când prezenta ştiri la TVR

Şi apoi?

M-a sunat Ileana Popovici şi mi-a spus că este un post liber la „Ştiri". Mă remarcaseră acolo, unii spuneau că semăn cu Paul Şoloc când era tânăr. M-am dus, şi restul e istorie.

Vă plăcea de dumneavoastră la televizor?

Mi-e greu să spun, eu sunt obişnuit cu mine pentru că trăiesc cu mine, minut de minut, zi de zi.

Nu mi-aţi răspuns la întrebare.

Mi-e greu să spun da sau nu. Sunt momente când lumina cade bine, altele când arăţi ca un zombi.

Când aţi simţit că numele Mircea Radu are o rezonanţă? Aţi simţit efectele imediat după ce aţi apărut pe ecran?

Mi-am dat seama atunci când mi se zâmbea la metrou, de către persoane pe care nu le cunoşteam.

Acestea sunt efectele frumoase ale notorietăţii.

M-a ferit Dumnezeu şi nu am avut efecte negative, pentru că eu nu am minţit, nu mi-am bătut joc, eu doar mi-am făcut meseria, fără să lezez pe cineva.

Aţi lucrat 9 ani la emisiunea „Din dragoste". Ce v-a plăcut cel mai mult la acest proiect?

Totul a fost extraordinar în proiectul acesta. Am lucrat cu un om, aproape de neînţeles pentru felul în care se lucrează în România în divertisment.

Valeriu Lazarov.

Da. În primul rând era un domn. Apoi, era un om foarte cult. Eu nu am văzut un om care să se poarte cu femeile atât de frumos. Avea şi un talent didactic ieşit din comun. Ştia să-i înveţe pe alţii, şi mai ales, vroia. Eram o gaşcă de cinci oameni care prezentam producţiile Lazarov - „Din dragoste", „Surprize, surprize", „Iartă-mă", „Ploaia de stele", „Academia vedetelor" - şi acestea rupeau tot pe piaţă.

Aţi învăţat aşadar televiziune de la Valeriu Lazarov. Ce altceva?

Am avut o şansă extraordinară: mi-am cunoscut ţara. Apoi, eu nu comunicam cu telespectatorul din fotoliu, mă duceam la el pe uliţă, îi băteam în poartă, şi asta s-a întâmplat cu mii de oameni. A fost o mare şansă. Apoi formatul emisiunii, care are o bază extraordinar de solidă.

Dragostea şi disperarea, situate pe acelaşi palier.

Asta numai dacă priveşti la relaţiile rupte. Dar mai există un tip de relaţii, acela în care el vrea să îi mulţumească ei, sau invers.

Cel mai bine prin­dea ruptura, nu?

Da, avea mai mare audienţă. Sper însă ca românii să înceapă să se bucure şi de binele altuia, nu numai de răul altuia.

Cu ce aţi rămas din toate aceste poveşti?

M-au format. Eu când am început „Din dragoste" aveam 30 de ani şi un bărbat este, la vârsta asta, mult mai necopt decât o femeie. Eu la vârsta aia nu aveam o relaţie stabilă, eram pus pe experimente. Poveştile de genul ăsta nu se poate să nu te sensibilizeze.

Ce aţi aflat nou despre dragoste, după ce aţi vorbit nouă ani despre asta?

Am învăţat totul despre dragoste, dar asta nu înseamnă că poţi să şi aplici. Nu e ca într-o ştiinţă. Eu pot doar să povestesc.

După „Din dragoste" aţi trecut printr-un an sabatic.

Aş fi vrut eu să fie sabatic. Am fost într-o permanentă încordare. Aveam întâlniri cu tot felul de posturi tv, cu care intram în negocieri, care se rupeau undeva. Partea bună a acelui an a fost că am apucat să dorm în răstimpul acesta, să mă mai întâlnesc cu tot felul de personagii, am făcut fotografii...

Cum a început atracţia pentru fotografie?

Mie mereu mi-a plăcut să privesc fotografii. Dar nu am fost un pasionat în sensul clasic, nu am avut revelaţii. Ştii cum e cu fotografia asta, din punctul meu de vedere fotografia nu este ceea ce văd, ci ceea ce mi se pare mie că văd. Dacă noi doi ne uităm la aceeaşi poză cu o femeie, s-ar putea ca tu să remarci că rimelul  nu este chiar în regulă, iar eu ca bărbat, să observ că femeia aia e îngrozitor de tristă.

Când eraţi copil, ce doreaţi să vă faceţi?

Voiam să mă fac vecinul unei fete care se numea Irina, şi care-mi plăcea foarte mult. (râde) După aceea, am vrut să mă fac aviator, pentru că citisem o carte „Bader, învingătorul cerului", povestea unui ofiţer din cel de‑al Doilea Război Mondial, care pilota avionul, el neavând picioare. După care cred că n-am mai vrut să mă fac nimic.

Aţi ajuns la Facultatea de Instalaţii. A fost vreo disciplină care v-a plăcut acolo?

Da, limba spaniolă. (râde) Pentru că îmi plăcea profesoara de limbă spaniolă, care se îmbrăca întotdeauna în negru.

Şi de ce vă plăcea asta?

Presupuneam că e văduvă. (chicoteşte) Mi se părea suficient ca să-mi placă spaniola. Eu acum glumesc, dar nu în totalitate. Oricum, perioada studenţiei a fost cea mai grea şi urâtă din viaţa mea. S-a milostivit o colegă de mine şi mi‑a dat să copiez la examenul de diplomă. La examenul oral am mituit un profesor. Am luat cu nota minimă, cu 6. Nu mă interesa viaţa aceea.

Cum credeţi că v-a influenţat faptul că aţi crescut singur la părinţi?

Greu de spus. Ştiu doar că mă rugam la Dumnezeu să‑mi dea un frate sau o soră.

Ce fel de copil eraţi, genul popular?

Aveam mulţi prieteni. Am copilărit în zona Gării de Nord, la bunicii mei. Şi acelea au fost cele mai frumoase vacanţe din viaţa mea. La 9.30 ieşeam din casă, culegeam corcoduşe verzi pe care le puneam în tricouri, jucam fotbal, la ora 1.00 eram băgat la somn - o chestie pe care n‑am înţeles-o, sau mergeam la cinematograf cu Bebiţă, cu sora lui Anca, cu Viorica, o fată care semăna cu Shirley Temple şi avea un dinte spart.

Amintiri din tinereţe

Şi mergeaţi la 10 ani cu gaşca de copii la cinematograf. Ce filme rulau?

Da, mergeam la Cinematograful Feroviarul, de pe Buzeşti. Am văzut „Mica romanţă", un film la care am fost de mai multe ori. E un film grozav cu un actor uriaş, Lawrence Olivier, care spune povestea de dragoste dintre doi puştani. Am mai văzut „Elvis", cu Kurt Russel, „Oraşul fantomă", cu Chuck Norris, sau „Muppets merg la Hollywood". Am mers la multe filme şi toate mi-au rămas în minte de parcă le-am văzut ieri.

"Ca să trec examenul de diplomă de la Facultatea de Instalaţii am mituit un profesor.''

„Vreau să scriu o carte despre mine la 10 ani"

Mircea prezintă acum emisiunea „În trecerea anilor“, la TVR

„Pe cine iubeşti mai mult, pe mama sau pe tata?" Aţi primit întrebarea asta când eraţi copil?

Da, cred că da. Au existat două persoane cu care eu am comunicat dincolo de vorbe: mama şi bunica. Cu mama ascultam muzică şi râdeam foarte mult. Eram în liceu şi veneam acasă cu un vinil şi îi spuneam „hai să ascultăm Radu Andrieş". Tata aducea acasă LP-uri de la un prieten de-al lui - Genesis, Iron Maiden, Rainbow.

Cine este unchiul tău care moare în timpul unui act sexual, îngropat la Bellu? (n.r. - post pe blogul personal)

Acel unchi nu există.

Păcat, era mai interesant dacă exista.

Da, am auzit şi eu reacţii de genul acesta. Oamenii par dezamăgiţi, unii sunt dezamăgiţi şi că eu exist.

Spuneaţi într-un post pe blog, când încă nu era public faptul că sunteţi în spatele pseudonimului Paul Radu Mircescu, că veţi continua să vindeţi iluzii. De unde nevoia asta? De a scrie, a fotografia şi a posta apoi în spaţiul virtual?

E un cuvânt cu care nu sunt de acord: nevoie. Nu cred că am nevoie de asta.

Atunci de ce o faceţi?

Pur şi simplu o fac. Nu-mi caut explicaţii. Pur şi simplu îmi vine să scriu.

Nu e nevoia de confesiune, nevoia de joacă, nevoia de exerciţiu literar?

E o combinaţie între ultimele două. Dar eu nu vreau să demonstrez nimic. Dacă aş fi vrut s-o fac, aş fi avut nu doar posibilitatea, dar şi ceea ce nu au mulţi, şi anume mijloacele ca să demonstrez ceva. Sunt în presă din '91. Eu nu pot să demonstrez?

Poate că aţi vrut să vă arătaţi cealaltă faţă a personalităţii, dincolo de ceeea ce se vede pe ecran.

Pe mine mă interesează când cineva pe care nu-l cunosc îmi scrie pe blog că ceea ce am scris eu l-a făcut să râdă sau să plângă. Asta mă interesează pe mine, că ceea ce am avut eu în minte sau în suflet s-a dus şi a creat stări. Asta e cel mai important.

Vă gândiţi să scrieţi o carte?

Da. Aş scrie o carte despre un copil care are 10 ani. Eu aş fi acel copil. A fost cea mai importantă perioadă din viaţa mea şi cred eu că la vârsta aceea se întâmplă lucrurile. 

Ce spun femeile care citesc postările? 

Sunt unele care spun că m‑ar lua acasă, să le povestesc. Dar ce naiba, sunt radio? N-ar fi mai bine să mă iei acasă să te spăl pe spate?