Mărioara Murărescu: „Revoluţionarii au intrat în TVR şi mi-au zâmbit“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Mărioara Murărescu (64 de ani), realizatoarea emisiunii „Tezaur folcloric“, spune că a simţit apogeul popularităţii sale în decembrie 1989, când mulţimea dezlănţuită a privit-o cu simpatie. Mărioara Murărescu s-a îndrăgostit de folclor încă din copilărie şi spune că simte că satul românesc s-a schimbat, dar că vina ne aparţine.

marioara murarescu realizatoare tv tezaur folcloric jpeg

Titus Munteanu, „profesorul“ care lansează vedete

„Adevărul": Realizaţi emisiunea „Tezaur folcloric" de 28 de ani, vârsta fiului dumneavoastră. Dacă ar fi să vorbiţi despre Mărioara Murărescu, excluzând printr-un exerciţiu de imaginaţie existenţa acestei emisiuni, ce aţi spune?

Mărioara Murărescu: Mi-e tare greu să rup „Tezaurul" de viaţa mea, dar totul se poate în viaţă. Totuşi, nu aş merge niciodată pe alt drum decât folclorul. Dacă nu ar fi fost această emisiune, aş fi inventat altceva.

Sunteţi o eminentă absolventă de Conservator, cu note de 10 pe linie. Visul dumneavoastră era să deveniţi soprană. Ce s-a întâmplat?

Eu mi-am dorit întotdeauna să cânt. Dar am făcut o operaţie, mi-am scos amigdalele şi n-am mai avut acelaşi glas curat. Un doctor foarte bun mi-a spus atunci „te văd fată deşteaptă, trebuie să iei alt drum". Nu puteam să renunţ la muzică, dar renunţam la cântat.

De ce aţi pus accentul tocmai pe muzică populară?

În anul IV de Conservator am întâlnit doi profesori extraordinari, Emilia Comişel şi Gheorghe Oprea, care nu priveau folclorul ca pe un obiect de studiu, ci era viaţa lor. Şi de la ei am învăţat să privesc folclorul ca pe ceva viu, care ne reprezintă, şi prin care putem să cunoaştem neamul acesta.

Aprobaţi afirmaţia „Mărioara Murărescu este un brand"?

E onorant pentru mine să fiu asociată cu un lucru care place oamenilor, care a ţinut o luminiţă aprinsă chiar şi atunci când oamenii nu mai voiau să mai audă de televiziune sau de altceva. Dar eu nu sunt o vedetă, o vedetă este trecătoare, ce am făcut eu la TVR este viaţa mea.

Cum aţi traduce popularitatea de care vă bucuraţi, dacă ar fi să găsiţi un alt cuvânt pentru asta?

Cred că dragostea publicului. În primii mei ani eram un nimeni. Ţin minte că eram abia venită din radio, unde am lucrat la început, şi aveam o mare admiraţie pentru cântecul Mariei Lătăreţu. Şi am vrut să fac ceva, nu ştiam atunci prea bine ce, un reportaj, o emisiune, să fie ceva despre ea. Am mers în Gorj, în satul unde s-a născut, i-am căutat casa, dar am găsit în loc un lan de porumb. Am căutat oamenii în mijlocul cărora a trăit şi pe cântecele ei am filmat oameni din zona Gorjului. Am mers cu o prietenă de-a mea, cântăreaţă, şi de la tren până în sat am ajuns cu un camion, am mâncat prune de pe marginea drumului, pentru că nu aveam unde să mâncăm. Erau anii '78 şi nu m-a întâmpinat nimeni acolo. Acum, dacă ajung undeva, sunt înconjurată de oameni şi de râuri de dragoste.

Aţi lansat multe nume mari în folclor. De unde credeţi că vă vine acest al nu ştiu câtelea simţ, în a selecta voci care confirmă apoi prin cariere solide?

Nicolae Furdui Iancu, Liviu Vasilică, Mariana Anghel, Ionuţ Fulea, Cornel Borza... sunt sute. Nu ştiu de unde vine simţul acesta, dar există. Când ascult un interpret, după câteva fraze ştiu dacă are ceva de spus sau nu. La fel, dacă ascult un cântec al vreunui solist cunoscut, îi spun „ăsta îţi va fi şlagăr". Ce-mi place mie simt că va plăcea şi publicului, pentru că până la urmă sunt un pui de ţăran din Muscel.

În genericul emisiunii „Tezaur folcloric" apare o femeie care călăreşte un cal alb, pe pajişti. O imagine foarte frumoasă, care nu ştiu cât mai reprezintă satul românesc de astăzi. O putem numi aşadar anacronică?

Pe ideea asta poţi spune că e anacronic şi „Tezaurul", nu? (se încruntă) Totul se mişcă şi depinde de noi dacă ne scapă printre degete.

În ultimul timp aţi mai mers la pas prin satul românesc, în vreun turneu folcloric?

Am fost în toamnă în Maramureş şi am filmat o ediţie a emisiunii „Moştenitorii", prin care căutăm tinere talente muzicale. Scena noastră a fost prispa unei case de pe vremuri, ca din poveşti, oamenii au fost îmbrăcaţi în costum naţional, de la cel mai mic la cel mai mare.



Dacă nu ar fi Maramureşul, unde încă se mai păstrează semne ale satului românesc autentic, ce altă destinaţie am mai putea puncta, unde tradiţiile nu au dispărut?

Mai sunt multe, dar noi suntem vinovaţi pentru ce se întâmplă. Dacă acum tinerii spun „A, folclor, nu-mi place, ce e aia?", nu ei sunt vinovaţi, ci noi, pentru că n-am ştiut să le spunem, să le povestim, să-i ducem la bunici, la ţară. Sunt copii de asfalt, care nu au avut bucuria să asculte poveşti la gura sobei, şi noi ce le-am oferit? Nimic.

Simţiţi mutaţia aceasta pe care o suferă acum satul românesc?

Cum să nu. Se vede. Uneori, mă gândesc cu durere că mi‑am bătut gura atâţia ani, vorbind despre viabilitatea folclorului românesc, despre
faptul că tradiţiile noastre nu pier şi totuşi văd cum ceva îmi scapă printre degete. Cred totuşi că, dacă ştim să lucrăm asupra tinerilor, nu e totul pierdut. De noi depinde.

Înţeleg că în primele ore de la izbucnirea Revoluţiei aţi băgat în emisie cântecul „A sosit ziua dreptăţii"...

Nu a fost vorba de o melodie. Împreună cu colegii mei de la „Muzical" am fost înăuntru, în Televiziune, în zilele Revoluţiei, când s-a tras. Dar unii n-au văzut şi noi nu suntem trecuţi nicăieri. Noi pregăteam materialele muzicale care se difuzau între vorbirile din celebrul Studio 4. Şi primul cântec difuzat a fost acesta. Ţin minte că îi vedeam de la geam pe revoluţionarii care intrau în Televiziune. Pe acoperiş erau soldaţii noştri în poziţie de tragere, dar slavă Domnului că nu s-a comandat „foc". Dar au intrat în curte şi atunci am simţit eu cine sunt. Colegii mei din TVR erau cu inima strânsă, le era teamă c-o să le facă ceva, dar la mine au venit zâmbind. Mă iubeau.

Puteţi spune despre dumneavoastră că aţi participat la Revoluţie, în vreun fel?

Adevăraţii revoluţionari sunt sub pământ. Cei care şi‑au dat viaţa pentru asta. Îmi place să cred că totuşi prin ceea ce am realizat şi prin „Tezaur Folcloric", am participat la Revoluţie.

Luptaţi în continuare cu cancerul (n.r. - de sân). Cum vă prinde acest moment?

Am început din nou să fac citostatice. Am făcut prima tură, mai am şapte. Până în iunie le termin. Îmi doresc să am sănătate, să pot să lucrez şi să merg în mijlocul oamenilor pe care i-am iubit atât de mult. Mulţumesc tuturor celor care s-au gândit la mine şi medicilor prin mâna cărora a lucrat Dumnezeu.

„Bunicul cânta la caval"

Mărioara Murărescu vorbeşte cu drag despre paradisul copilăriei sale



Aţi crescut în zona Muscelului, la ţară, într-o familie de preoţi. Cum aţi descrie copilăria dumneavoastră?

Aşa cum mi-aş dori să se bucure orice copil. Bunicul meu cânta la caval şi mergea cu oile, era cioban. Pleca dimineaţa, venea seara, îl vedeam rar, mă lăsa dormind, mă găsea dormind. Dar găseam lângă patul meu, când mă trezeam, o crenguţă cu alune, sau fructe de pădure, şi ştiam că a trecut pe-acolo bunicul. Ziua mă jucam cu verişoarele mele, dar eram un copil mai retras. Ţin minte că mâncam mămăliguţă rece cu miere, nu pot să spun ce bunătate este.

Povesteaţi undeva despre mama dumneavoastră, care ţesea covoare şi straie populare. Ce vă fascina la ea? 

Mama era foarte frumoasă, una dintre cele mai frumoase preotese din Muscel. După 1989, când m-am dus la Comisia agricolă să primesc pământul pe care mi-am făcut o căsuţă, mi-a zis un bătrân din sat: „Ai fi dumneata frumoasă, dar cum era mama dumitale... Treceam pe drum şi o vedeam dimineaţa când uda florile. Treceam de câteva ori, în sus şi în jos, numai ca s-o văd." Ţin minte cât a umblat mama mea ca să‑mi aducă o pianină, pentru că‑mi doream să cânt.

Tatăl dumneavoastră a fost preot în aceeaşi parohie timp de 37 de ani. Spune asta ceva şi despre dumneavoastră?

Cred că de la ei am moştenit statornicia. Aş fi putut să plec din televiziune de o mie de ori, dar aici e munca mea, aici sunt toate realizările mele. Pot să plec?

"Împreună cu colegii mei de la «Muzical» am fost înăuntru, în Televiziune, în zilele Revoluţiei, când s-a tras. Dar unii n-au văzut şi noi nu suntem trecuţi nicăieri. Noi pregăteam materialele muzicale care se difuzau între vorbirile din celebrul studio IV."

"Dacă acum tinerii spun «a, folclor, nu-mi place, ce e aia», nu ei sunt vinovaţi, ci noi, pentru că n-am ştiut să le spunem, să le povestim, să-i ducem la bunici, la ţară."









Vedete



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite