VIDEO Ionică, acordeonistul-minune
0
Lăutarul român a cântat cu artistul american Bobby McFerrin, luna trecută, în Bucureşti, la invitaţia lui Cătălin Ştefănescu. Ionică Minune (51 de ani) a deschis prima şcoală de acordeon din ţară pentru că nu vrea să se piardă folclorul românesc, dar mai ales muzica ţigănească.
Într-un restaurant din spatele clădirii Nufărul, în cartierul Berceni din Capitală, Ionică Minune obişnuieşte să cânte cu trupa sa. Are programul unui muzeu: cântă în fiecare seară, mai puţin lunea. Un afiş cu numele său este lipit pe un stâlp, chiar la intrarea pe străduţa cu localul.
Ionică Minune stă la o masă rotundă, înconjurat de câţiva prieteni muzicanţi: contrabasistul Agarici şi violonistul Paganini. Îşi bea cafeaua de seară, în timp ce ţimbalistul Cristinel Turturică îşi acordează instrumentul, pe o scenă improvizată. Ionică poartă pălărie, chiar dacă nu obişnuieşte. În seara asta nu-i place cum i se „aşază părul".
Improvizaţii cu burduful
A cântat pentru fotbaliştii Zidane şi Youri Djorkaeff, preşedintele francez Jacques Chirac şi prim-ministrul francez Lionel Jospin. După 14 ani în Franţa, presa de acolo l-a numit „Oscar Peterson al acordeonului" sau „Fantezistul lumii".
„Nu am avut nicio teamă de niciun acordeon. Sunt prieten cu cei mai mari acordeonişti din lume: Richard Galliano şi Marcel Azzola", povesteşte muzicantul.
La începutul acestui an a fost invitat să cânte alături de americanul Bobby McFerrin, la Sala Palatului. Cătălin Ştefănescu, prezentatorul emisiunii „Garantat 100%", l-a sunat şi i-a propus.
„I-am mulţumit şi l-am întrebat de ce i-am venit eu în gând. Mi-a zis că a căutat cei mai buni acordeonişti din România şi i-a convenit persoana mea. Am cântat fără repetiţii, a fost improvizat totul acolo, pe scenă", povesteşte el.
Viaţa pariziană
Ionică a trăit 14 ani la Paris, are o casă acolo şi cetăţenie franceză. A ajuns în Capitala Franţei dintr-o întâmplare, „prin muncă", spune el. „Am cântat la un restaurant, cu un contract, apoi m-am îndrăgostit de Franţa."
Timp de 14 ani a făcut înconjurul Franţei „de vreo 20 de ori". „Am cântat cu toţi, de la sud la nord şi de la est la vest. Mi-am făcut şi un grup de jazz manoush şi am cântat cu cei mai buni de acolo", povesteşte el.
A urcat pe scenă şi cu pianistul Michel Petrucciani, „vedeta pianiştilor parizieni". Aflat în „grija" a trei impresari, acordeonistul începea concertele în februarie şi termina pe la sfârşitul lui iulie, timp în care bătea Franţa cu avionul, din Paris în Marsilia, apoi Toulouse şi înapoi spre casă.
„I-am făcut să înţeleagă ce înseamnă muzica noastră. Pe acolo am găsit numai dezastre de instrumentişti. Când am ajuns în '92, nu-mi venea să cred ce aud, se cânta ca la grădiniţă. A durat câţiva ani buni până au înţeles şi ei cum se cântă", îşi aminteşte acordeonistul. Ionică le cânta din repertoriul lor naţional şi, din când în când, şi ce voia el: „folclorul meu, de petrecere, horă ţigănească".
„Francezii ascultă muzică stând pe scaun. Aici, în Est, stau altfel lucrurile. Voi ştiţi să petreceţi, dar noi chiar ne petrecem. Ne petrecem la meserie. Când începeam să cânt în Italia, Franţa, Spania şi Germania, nici nu mă încălzeam cum trebuie că se termina petrecerea", se amuză Ionică.
În 2006 Ionică a decis să se întoarcă acasă, în ciuda vieţii princiare pe care o ducea la Paris. „Nu m-aş mai întoarce. Nici nu am vrut să-mi fac carieră în Franţa, deşi eram foarte cunoscut. Aveam nevoie de o prietenie adevărată. Sunt patriot, iubesc mult ţara asta, chiar şi aşa, cu defectele ei", mărturiseşte muzicianul. Ionică putea să rămână în Franţa, are casă şi acolo, dar a vrut să-şi trăiască „momentele artistice din ţară". „Pentru mine nu există piedică, doar Dumnezeu mă poate împiedica", mărturiseşte el.
Ionică Minune a cântat pentru preşedintele francez Jacques Chirac Foto: Marian Iliescu
Instrumentist precoce
La 14 km de Buzău, în Costeşti, satul natal al lăutarului, muzica este un mod de a-ţi câştiga existenţa. Gheorghe Ene, pe numele său din buletin, a crescut într-o familie de muzicanţi. A început să cânte de la patru ani şi atribuie începutul muzical unei forţe mai presus de puterile sale.
„Tata i-a luat un acordeon fratelui meu şi după ce a terminat el să cânte, am pus mâna pe instrument. Am cântat un tango din prima. După tango-ul ăla, s-a terminat, cântam ce-mi venea. Deodată, s-a transformat ceva. Nu ştiu ce s-a întâmplat, Dumnezeu ştie. După un minut, am început să cânt hore, sârbe, fără profesor, fără pregătire", povesteşte Ionică.
A devenit „Minune" de la şapte ani, poreclă primită de la ţimbalistul Toni Iordache, uimit de cum manevra acordeonul. La 19 ani, a ieşit pentru prima dată din ţară, fără să aibă probleme cu Securitatea. „Pe timpul lui Ceauşescu exista o singură firmă de impresariat artistic, Aria. Şi împreună cu Toni Iordache, cel mai mare ţimbalist al lumii, am plecat. Ne-am simţit foarte bine acolo, aşa că am mai fost cu el prin Belgia, Olanda".
Întors în Capitală, acordeonistul a prins perioada în care „bursa lăutarilor" de la Izvor îşi trăia apogeul. După moartea lui Toni Iordache, în 1988, Ionică şi-a căutat oameni cu care să cânte, dar nu i-a fost uşor.
„L-am luat pe Cristinel, l-am format cu ţambalul, pentru că nu găseam om care să cânte cum voiam eu", îşi aminteşte Ionică. A cântat o perioadă şi cu băiatul lui Toni Iordache, Leonard, după ce s-a întors dintr-o plecare în America.
Şi-a făcut propriul grup împreună cu ţimbalistul Cristinel Turturică, care îi este şi nepot, şi cu contrabasistul Leonard Ciuciu, care a murit la vârsta de 38 de ani, în 2009. Au cântat în această formulă „în jur de 12 ani", păstrând legătura cât timp Ionică a locuit în Franţa.
Şcoala de acordeon
De când s-a întors de la Paris, a urmărit un singur lucru. „Mi-am deschis o şcoală de acordeon, în care se va învăţa muzica pe care am iubit-o şi o iubesc cel mai mult: muzica ţigănească. Vreau să nu piară acest instrument, să-l menţin şi să duc faima acordeonului românesc peste hotare", spune Ionică Minune.
„Deja mi-am luat statutul, sunt un om juridic acum. Sunt un profesor director general", se amuză acordeonistul. „M-au ajutat prietenii mei, în special Victor, un ţigănuş foarte scump. Să-i dea Dumnezeu multă sănătate. M-a ajutat cu actele, că eu sunt un om căruia nu-i place să umble", adaugă Ionică.
Cristinel Turturică, fost membru al Tarafului Haiducilor, se va ocupa de secţia de ritmică şi armonie. Acordeonistul Fulgerică va fi pedagog, iar la sfârşit, elevii vor susţine examene în faţa lui Ionică. „Nu-i învăţ pe note, ci cum am învăţat eu. Am învăţat să cânt la acordeon pe prispă, ca un lăutar adevărat", spune el.
Într-o joi seara, la o masă rotundă, înconjurat de prieteni vechi, Ionică Minune îşi permite aerul unui om mulţumit. „Am trăit modest, ca un om liber la suflet şi am făcut ce am vrut eu cu acordeonul. Sună şi urât: Ionică e bogat. Nu. Ionică e cel mai mare acordeonist, aşa sună cel mai bine".
Carte de vizită
Gheorghe Ene s-a născut la 13 februarie 1959, în Costeşti, judeţul Buzău. A început să cânte la acordeon la patru ani. A cântat alături de ţimbalistul Toni Iordache, la începutul carierei sale. A locuit 14 ani la Paris, timp în care a cântat alături de celebrii acordeonişti Richard Galliano şi Marcel Azzola.
Se încarcă comentariile...
