Exista o singura minoritate discriminata: intelectualii

La nici 40 de ani, regizorul Cristi Puiu este deja pe culmile succesului. Dupa "Marfa si banii", filmul sau "Moartea domnului Lazarescu" e un alt succes. A fost premiat la Cannes, a cucerit,

La nici 40 de ani, regizorul Cristi Puiu este deja pe culmile succesului. Dupa "Marfa si banii", filmul sau "Moartea domnului Lazarescu" e un alt succes. A fost premiat la Cannes, a cucerit, intre timp, alte 13 premii internationale, fiind si primul film romanesc nominalizat la Oscar. Faima nu-l face insa mai putin comunicativ pe regizor.
- Ce v-a adus succesul? Respectul vecinilor din bloc, mai multi bani?
- Bani?! Chiar nu ma perverteste bogatia. Dar mai stii? S-ar putea sa anticipez gresit. Oamenii se mai schimba. Experienta ii schimba. Evenimentele ii schimba. Poate nu atat de radical. Eu cred ca sunt, totusi, la adapost de orice compromis artistic. Nu prea am altceva. Sunt suficient de strunjit incat sa-mi dau seama ca acesta este singurul loc de unde imi pot extrage respectul pentru mine insumi. Destul ca, zi de zi, suntem in situatia de a face compromisuri si concesii in toate directiile. Mi se pare ca aceasta e ordinea lucrurilor. Altfel, am ajunge sa ne spargem capetele pe strada. N-as putea insa niciodata sa fac compromisuri in film. Evident, e singurul meu spatiu privilegiat. Singurul loc in care pot sa ma conserv asa cum sunt. Daca as face si aici compromisuri, inseamna ca n-as exista.
- Tanar fiind, cum rezistati, totusi, tentatiei banului?
- Am exact aceleasi nevoi ca toata lumea. Ma comport de multe ori ca un harciog. Si tot adun. Am o colectie foarte mare de CD-uri, de filme, DVD-uri, casete video. Am vreo mie de CD-uri, si toate originale. Iar lucrurile astea costa. Daca ar fi sa le vand acum la mana a doua, cu 5 euro bucata, as strange usor 5.000 de euro. Am si vreo 700 de filme, vreo 4.000 de carti... Cu toate astea, nu am treaba cu banii. Pe bune! Singura mea dorinta, in termeni strict financiari, materiali, este sa am un apartament de centru, in Bucuresti, si o casuta la tara. Undeva intr-o zona de deal. Acum stau la bloc, impreuna cu parintii sotiei mele. Ne-am cumparat un apartament, dar renovarea lui ne-a mancat ficatii. Daca lucrurile vor merge bine, visez sa-mi cumpar, intr-o buna zi, o bucata de pamant la tara, neaparat cu livada, care sa infloreasca primavara. O casuta din lemn, cu tot dichisul. Supermoderna.
- Cu un hamac intre pomii infloriti?!
- Nu, cu hamac in nici un caz. Am hernie cervicala. Nu stiu de la ce mi s-a tras...
- De ce moare domnul Lazarescu de moarte buna, si nu ca victima a unui sistem corupt?
- Pentru ca nu ma intereseaza filmul politic. Nu sunt partizanul nici unei ideologii anume. Iar fanatic... politic, in nici un caz. De altfel, n-am fost niciodata "fan". Ziceam si eu, ca toti baietii de varsta mea, ca sunt fan Led Zeppelin, sa zicem. Nu credeam o iota. Dar trebuia sa fiu si eu cumva. La fel, cand eram mic si ceilalti sareau la bataie, faceam si eu la fel cand ma injura cineva. Fiindca asa se facea. In sinea mea, nu dadeam insa doua cepe degerate pe acele cuvinte. Nu era nevoie sa ma injure cineva ca sa iau foc si sa-i sar la gat. Conventiile astea nu-mi plac. Am avut insa modele. Imi placea Kafka, fiindca era tulburat, imi placea Dostoievski, fiindca era preocupat de lucruri care ma preocupau si pe mine. Cand, la un moment dat, ma apucasem de pictura, ma fascina Michelangelo... In liceu, un foarte bun profesor m-a facut chiar sa ma intereseze si fizica. Dar nu sunt fanatic. Ma feresc de discursurile definitive. Desi impulsul meu natural ma trimite intr-acolo. Sa fiu, adica, extrem. Oamenii chiar asa ma vad, ma percep: extrem. Ca pe o persoana extrem de autoritara, de intransigenta si inflexibila.
- Dar s-ar putea altfel, ca regizor? Sa nu va aparati, adica, ideile pana la capat?
- De multe ori imi propun, cand incep un proiect nou, sa fiu mai temperat si sa-i las pe oameni sa vorbeasca mai mult. Ii ascult, dar cand incep lucrul, toc. Si cand am zis "toc", am taiat-o imediat. Sa nu se inteleaga ca as fi un fanatic al ideilor preconcepute. Discut cu actorii, cu operatorii si, incet-incet, filmul devine ceea ce este de fapt: o opera colectiva. In care ultimul cuvant in actul acesta de creatie il are regizorul. Trebuie sa fie un singur cap care taie!
- Pana unde merge, asadar, de-mo-cratia in realizarea unui film?
- Nu exista democratie in film! In film nu exista decat tiranie! Eu, ca regizor, sunt tiran absolut acolo, pe platou. Nu este timp de altceva. De multe ori, actorii vin cu propuneri care sunt in afara textului: ceva ce si-ar dori ei sa fie sau sa arate sau ce-au inteles. Nu stiu daca sunt, totusi, un tiran rational sau un tiran foarte smecher. Speculez, totusi, absolut orice situatie, orice propunere care ar putea face filmul mai bun. De altfel, "Moartea domnului Lazarescu" chiar despre asta vorbeste. Despre felul in care noi, ca indivizi, speculam orice moment pentru a-l abuza pe aproapele nostru. Vorbeste despre abuz. Despre lipsa de comunicare. Eu am fost agresat foarte mult. Si sunt in continuare agresat. Iar filmele sunt expresia acestei agresiuni, pe care o resimt. Sunt agresat, ca oricare dintre noi, de semenii nostri, la fiecare pas. Sunt agresiuni de mica anvergura, care se tot aduna. Noroc ca sunt si momente de destindere si uiti. Sub comunism, tendinta de a-ti domina semenii luase niste dimensiuni incredibile. Erai, iar azi inca traim in inertia asta, abuzat incepand cu vanzatoarea de bilete pentru autobuz. Dai banii si ea zice: n-aveti marunt? Pai, n-am! Nici eu n-am sa va dau restul. Si-ti arunca in nas hartia aia imputita de 10 lei. Ar trebui sa se practice in scoala un soi de educatie tip yoga, Zen, ceva care sa te protejeze in lumea asta de toate aceste agresiuni cotidiene.
- Pai, vedeti? Nu v-ati propus un film politic, dar a iesit asa, dezvaluind toate astea.
- Poate si fiindca pe mine ma intereseaza foarte tare individul. Povestea lui. In discursul politicienilor, individul se pierde. Exista grupuri. Exista chiar si grupul minoritatilor sexuale si cate si mai cate, dar individul unde e? Bine spunea Rodica Binder, ca exista o singura minoritate de care nu tine nimeni cont. Minoritatea intelectualilor. Televiziunea publica da programe si pentru aia, si pentru ailalti, numai pentru intelectuali nimic. Sa zicem ca televiziunile private isi pot permite sa faca asa ceva. Sigur, se mai difuzeaza si filme bune. Dar nu e meritul lor, ci al celor care au facut acele filme. Una peste alta, individul se pierde. Nu mai contezi. Povestea domnului Lazarescu este, de aceea, a unui individ care isi pierde identitatea progresiv. Pana cand isi pierde si demnitatea. I se iau pana si hainele, face pe el, dispare ca om. Este doar un obiect transportat, mutat de colo-colo. La inceputul filmului, el are convingerile lui, identitatea lui si era dispus sa-si apere punctul lui de vedere.
- Sunteti un bun spectator de film?
- Imi place sa ma uit noaptea la filme. Am o colectie foarte mare. Prin 2001-2002, am trecut printr-o perioada de maxima ipohondrie. M-am trezit intr-o zi ipohondru. Am consultat vrafuri de carti si am aflat ca ipohondria se instaleaza la barbatii cu varste intre 30 si 40 de ani. Am navigat pe Internet pentru a ma lamuri si m-am specializat fara sa vreau. In perioada aia imi era o frica teribila sa nu ma imbolnavesc de SLA. Scleroza laterala amiotrofica. Boala de neuron motor, cand muschii se atrofiaza si paralizezi progresiv, dar intelectul si simturile raman intacte. Nu te mai poti misca si mori. Poate fiindca aveam fasciculatii. Mi se zbateau muschii. Se spune ca e de la oboseala sau de la lipsa de calciu. Nici nu stiu cum m-am vindecat de ipohondrie. M-am luat cu treaba, am incetat sa mai caut pe Internet, am consultat un psiholog.
- Si nu v-ati temut ca psihologul o sa va stie toate secretele?
- Nu era psihanaliza. Era psihoterapie franceza. Doctorita respectiva m-a castigat din prima, cand m-a intrebat ce boala am. I-am spus ca am SLA. Si ce se intampla daca ai SLA? Pai, mori. Si daca mori, ce se intampla? Suita asta de intrebari, pe care eu nu mi le pusesem, m-a relaxat. Privind asa lucrurile, totul parea mai simplu.
- Cu alte cuvinte, "Moartea domnului Lazarescu" s-a nascut dintr-o criza de ipohondrie?
- Se poate spune si asa. Am avut un soi de revelatie. Am realizat ce absurda e moartea, disparitia ca atare. Daca eu mor acum, cine moare? Moare individul care a adunat o suma de experiente sau moare individul speriat sau impresionat de cine stie ce, intr-un anumit moment. Prin extrapolare, am ajuns la concluzia ca ultimele imagini care raman pe retina nu sunt deloc chintesenta existentei noastre. Se poate intampla sa te prinda la coada la carnati, avand controverse pe o tema stupida. Si mori cu asta. Sfarsitul povestii. Tot ce-ai acumulat se duce. De aceea si sunt atat de atasat de acest film si m-am luptat atata sa-l fac. Mi se parea foarte important sa scot in evidenta acest adevar. Poate nu are anvergura marilor adevaruri filosofice, dar stiu ca respira adevar.