Dan Condurache: „Mi-am gestionat precar rolul propriei vieţi“

Dan Condurache (57 de ani), care joacă rolul lui Iorgu Vulturesco în telenovela „Aniela“ de la Acasă TV, explică de ce actoria a fost mereu o prioritate în viaţa sa. Actorul spune că îi place să călăuzească telespectatorii prin „casa ororilor domnului Vulturesco“.

„Adevărul“: Cum au evoluat lucrurile în cariera şi în viaţa dumneavoastră în ultimii ani, de când sunteţi implicat în proiectele de Acasă?

Dan Condurache: „Cariera" sună pretenţios, chiar sofisticat, în ziua de azi. Întâmplări ale ultimului an şi jumătate, da, au fost. Şi, poate e greu de crezut, reamintiri. Proiectele de la Acasă mi-au amintit responsabilitatea faţă de ceilalţi, o altă angajare la efort, o zonă de creativitate lucidă, permanentă, chiar încăpăţânată, fete şi băieţi foarte frumoşi, toţi entuziaşti.

Cred că am mai spus, sunt un băiat politicos şi ceva mai harnic, dar asta m-a ajutat să asist smerit la prestaţiile de excepţie ale geniului Gheorghe Dinică, ale altui geniu, Marin Moraru, ale lui Gheorghe Visu, ale doamnei Carmen Tănase. Am fost complice cu regizori tineri ca Iura Luncaşu, Alex Fotea, Larry Maronese. Avem ce ne povesti, coabităm cu graţie şi avem chiar motive de ceartă (de ce nu?) profesională. Toate lucrurile pe lumea asta au un sfârşit, dar ce-am îngropat împreună cu ei n-o să-mi poată lua nimeni. E mult, e puţin, nu mai contează, a fost o călătorie colectivă pentru un exerciţiu individual de stil.

Care a fost cea mai mare surpriză pe care v-a rezervat-o până acum rolul lui Iorgu Vulturesco?

Voluptatea jocului cu demonii lăuntrici e o zbatere amăgitoare între extaz şi agonie, mai ales atunci când, dintr-un egoism atroce, se pierde speranţa şi credinţa în Dumnezeu. Pactul faustian face din Iorgu Vulturesco „il comandante della morte". Iubirea, spunea Voltaire, e cel mai puternic sentiment, dar şi cel mai periculos. Întâlnirea târzie a lui Iorgu cu iubirea, sau mai exact cu iluzia ei, naşte monştri. Uneori, când nu îmi e foarte greu cu „demonii personali", eu, Dan Condurache, vă călăuzesc prin casa ororilor domnului Iorgu Vulturesco. Somn uşor, copii ai nopţii, nu plec până la distracţia finală. Pe curând!

Mai revedeţi, din când în când, filmele în care aţi jucat?

Niciodată. O ma­re actriţă, Marlene Dietrich, spunea că „e indecent să te uiţi la tine". Nu mă mai uit nici la duble, cred orbeşte în complicitatea cu regizorul, dusă până la nivelul „pericolului".

Aţi interpretat mai multe roluri în piese de teatru radiofonic. Credeţi că această formă media are publicul pe care îl merită?

Teatrul radiofonic e prilejul unui antrenament teribil pentru actor. I se cântă nemeritat o doină de jale funebră.

Care a fost cel mai dificil rol pe care l-aţi interpretat până acum? De ce?

Rolul propriei vieţi. L-am gestionat precar. Disperat şi deznădăjduit (cum sunt şi acum), mi-am agresat familia, prietenii şi vina era numai a mea. E adevărat că am fost educaţi la şcoala românească de teatru, unde se cerea 24 de ore din 24 să te preocupe „profesia". Nu ştiu şi nu cred că se poate altfel.

La „Aniela" lucraţi cu mai mulţi reprezentanţi ai noii generaţii de actori. Cum se prezintă aceasta, după părerea dumneavoastră?

Diana Dumitrescu, Octavian Strunilă, Bogdan Albulescu, Alexandru Papadopol. Urmăriţi-i! Au timp, răbdare şi talent pentru a ajunge urmaşii responsabili ai iluştrilor înaintaşi.

Ce stiaţi despre perioada respectivă înainte de „întâlnirea" cu Iorgu Vulturesco?

General-umanul nu are epocă. Parfumul vremurilor trecute, costumele şi machiajul sunt doar accesorii ale zbaterii omului în lumea asta de vis şi de chin.

Aţi apărut anul trecut în „Nunta mută". Cum a fost colaborarea cu Horaţiu Mălăele?

Eu şi Horaţiu Mălăele suntem Lei şi colegi de generaţie. A fost o întâlnire superbă, în care am constatat că prietenia noastră nu s-a tocit, deşi ne vedem rar. El, Horaţiu, a avut succes şi a deranjat pe „o cineva" sau pe „un cineva". Marin Moraru, Stela Popescu şi Florina Cercel au spus că „Nunta mută" e un foarte bun film al ultimilor ani. O eminenţă a psihanalizei româneşti spunea de curând că noi, românii, ne caracterizăm printr-o imensă ură faţă de noi înşine. Sper că nu a spus-o din aceeaşi ură (sic!). Mai bine mut, dar vorbind la stele.

Ce elemente pozitive ale Belle Epoque credeţi că lipsesc din lumea contemporană?

Graţia, eleganţa, farmecul, farmecul şi iar farmecul, dar şi umorul.

Filmările de la Buftea sunt solicitante. Ce faceţi pentru a vă relaxa atunci când ajungeţi acasă?

Când ajung acasă de la Acasă... Cărţi, filme, filme şi iar filme. Obsesie. Să auzim de bine.