Cristina Ţopescu: „Am ieşit din închisoare mai puternică“

Cristina Ţopescu (51 de ani) vorbeşte despre episodul detenţiei din comunism, despre reperele sale morale – regele Mihai şi Papa Ioan Paul al II-lea – şi despre copilăria petrecută la bunici. Vedetei ştirilor Prima TV i-ar fi plăcut să exerseze mai mult alte genuri jurnalistice, precum interviul şi reportajul, dar spune că asta a depins şi de conjunctura profesională.

Te-ai descris în alte ocazii drept o persoană care suportă foarte greu suferinţa din jur - aşadar, empatică. Cum se împacă asta cu jurnalul încărcat de drame umane pe care-l prezinţi?

Da, mi-e greu să am zilnic de-a face cu nenorocirile oamenilor, mă stoarce sufleteşte şi psihic acest contact permanent cu drame, suferinţe şi nedreptăţi, ale soartei sau ale sistemului în care trăim, dar n-am încotro, trebuie să rezist. Face parte din meseria mea. Mă încarc cu toate suferinţele, le simt uneori nepermis de mult, dar, paradoxal, ceea ce îmi atinge sufletul nu mă face mai vulnerabilă, ci mai puternică.

Citiţi şi:

Florin Busuioc vedetă tv: „Ştampila «Busu de la meteo» mă onorează“

În toţi aceşti ani n-ai simţit nevoia să te smulgi din sfera ştirilor şi să te îndrepţi spre un talk-show sau orice altceva în televiziune - reportaj, documentar, poate o emisiune? 

 De 15 ani încoace, ştirile sunt o constantă în viaţa mea profesională, dar să nu uităm că, între timp, am făcut şi interviuri, şi talk-show, şi corespondenţe din multe ţări ale lumii de la diferite evenimente. Doar că nu le-am făcut cu constanţa cu care am prezentat ştiri. Asta nu a depins de mine întotdeauna, aşa s-a întâmplat, fiecare om cu traseul, cu traiectoria lui profesională, dictată uneori şi de conjuncturi, nu doar de deciziile personale. E important să nu faci lucruri care nu-ţi plac. Şi, mulţumesc lui Dumnezeu, nu e cazul meu!

Pe ce gen jurnalistic crezi că te potriveşti cel mai bine?

Corespondenţele şi interviurile îmi sunt cel mai aproape de suflet. Şi reportajul, dar n-am apucat să practic prea mult genul ăsta. Am cultul detaliului, sunt meticuloasă şi vreau să spun cât mai mult.

Ai realizat un interviu documentar cu familia regală, şi înţeleg că îţi este foarte drag acest proiect profesional. De ce este special?

Pentru admiraţia şi respectul pe care le simt pentru Maiestatea Sa, regele Mihai, regele nostru. Pentru nobleţea sa, pentru destinul tragic pe care l-a îndurat cu demnitate, pentru dragostea sa faţă de România. Toate astea prin contrast cu lăcomia, lipsa de demnitate şi de dragoste faţă de România a politicienilor care ne conduc şi nu numai a celor care ne conduc. Ţării ăsteia nu i-a fost bine decât atunci când a fost condusă de străini prin origine, nu şi prin apropierea lor de neamul românesc, pentru că ei l-au iubit şi l-au respectat, în vreme ce aceia care ne conduc acum, români, de altfel, sunt total străini de astfel de sentimente.

Ai vorbit, la un moment dat, şi despre corespondenţa pe care ai realizat-o de la Vatican,  la moartea Papei Ioan Paul al II-lea. Ce reţii pregnant din zilele acelea?

Da, am stat nouă zile la Vatican, am transmis în fiecare zi şi am sperat până în ultima clipă că nu voi avea ocazia să transmit de la moartea Papei. Am fost acolo, în mulţimea adunată în faţa Catedralei San Pietro care se ruga pentru sufletul sfântului părinte, am făcut-o
şi eu, după care însă a trebuit să am puterea să transmit la câteva minute după ce a plecat din lumea asta. Am văzut durerea oamenilor, asta m-a impresionat cel mai mult, am vorbit în corespondenţa mea despre ce simţeau toţi oamenii aceia, am descris reacţia lor şi feţele lor împietrite de durere. Regele Mihai şi Papa Ioan Paul al II-lea sunt insule de moralitate şi de nobleţe pentru mine, pe care mă refugiez cu gândul şi cu speranţa, ca să nu mă sufoc de-a binelea de revoltă în faţa spectacolului pe care ni-l oferă atâtea personaje contemporane.

Ce crezi că defineşte cu adevărat un om?

Binele pe care îl face în jurul lui, cuvintele bune pe care le spune celor care au nevoie, alinarea pe care e în stare s-o ofere fiinţelor care au nevoie de ea. În rest, toţi avem calităţi, defecte, reuşite, eşecuri, păcate...

Ai stat în închisori câteva luni, schimbând patru centre de detenţie. Când ţi-a fost cel mai frică?

Sigur că mi-a fost frică şi când am plecat peste graniţă. Dar gândul că trebuia să-mi văd mama, care era bolnavă, mi-a dat curaj. Mi-a fost frică şi în închisoare, de fiecare dată când se încheia un mandat de arestare mi-era frică să nu primesc un altul, şi-l primeam. După care îmi spuneam că trebuie să rezist, că nu am voie să cedez, cu atât mai mult în faţa unor miliţieni şi securişti care îmi terorizau familia şi tatăl de mult timp. Am ieşit din închisoare infinit mai puternică decât am intrat. Sau infinit mai conştientă că toţi suntem puternici, de fapt, dacă vrem.

„Mergeam cu gâştele pe câmp"

Cristina este şi o ferventă susţinătoare a drepturilor animalelor

Cum ţi-ai caracteriza copilăria?

Oradea este oraşul meu de suflet, oraşul în care m-am născut şi am copilărit până la 5 ani, un oraş transilvan foarte civilizat. Acolo, oamenii sunt mai calmi, mai calzi şi mai temeinici în tot ceea ce fac. Am fost crescută de bunicii mei, care erau orădeni, am avut o copilărie ca la ţară, cea mai frumoasă cu putinţă.

Mai ţii minte jocurile copilăriei?

M-am jucat la gârlă, am fost cu gâştele pe câmp, cu văcuţa la păscut, aveam în ogradă găini, porc şi căţel, de atunci iubeam animalele,
păsările, toate vietăţile, cu tot sufletul meu de copil. Mă jucam cu copiii ungari mai mult decât cu românii chiar, vorbeam ungureşte. Mai ştiu câte ceva, puţin, şi acum, bunicii mei vorbeau bine ungureşte, mama mea vorbeşte şi acum.

Cum ai defini felul în care ai fost crescută?

Am fost crescută în spiritul toleranţei faţă de minorităţi, faţă de oameni, indiferent de etnia lor, faţă de toate fiinţele, oameni sau animale, cu care împărţim locurile în care trăim, cu care împărţim planeta, în general.

Ce ai învăţat fundamental de la bunicii tăi?

Educaţia pe care o primeşti în cea mai fragedă copilărie îşi spune cuvântul în personalitatea noastră de mai târziu, în felul în care înţelegem viaţa şi respectul faţă de noi, dar şi faţă de tot ce ne înconjoară. Eu am avut şansa să primesc acest fel de educaţie de la bunicii mei, nişte ţărani ardeleni cinstiţi şi dintr-o bucată, dar şi foarte iubitori şi toleranţi cu semenii lor. Mi-am iubit enorm bunicii.