Andrei Partoş: „Aveam microfon portabil, ieşeam pe terasă şi vorbeam cu oamenii“

adevarul

Publicat: 18.08.2009 20:21

Ultima actualizare: 10.08.2022 06:43

Realizatorul de radio a avut parte de o dublă aniversare anul acesta: el a împlinit 60 de ani, iar Radio Vacanţa Costineşti, 30. Încă din 1979, Partoş a încântat românii cu muzică străină, o raritate pe vremea comunismului. Click aici pentru FOTOGALERIE!

Mai citiţi şi:

Constanţa: Litoral 2009 / Radio Vacanţa, castelul cu poveşti de pe litoral
Constanta: Turiștii au mâncat gogoși americane la Radio Vacanța

Aţi împlinit 60 de ani la 31 iulie. Şi 30 de ani de când s-a lansat Radio Vacanţa...

Pentru mine Radio Vacanţa nu este cea mare, de la Mamaia, ci e Radio Vacanţa Costineşti. Care avea momentul naşterii în ’79, de o formă absolut poetică, de tip sătesc, adică era într-o gogoşerie dezafectată, în care s-au pus două magnetofoane, aparate, şi grele şi dificil de manevrat, şi greu de cărat fizic şi două sau trei, poate chiar patru difuzoare trase pe nişte stâlpi în faţa celebrei terase de la Radio Vacanţa Costineşti.

Fiind vorba de o fostă gogoşerie, cadou pentru fiecare melodie era o gogoaşă. Oamenii veneau şi îmi dădeau mie sau cui era la sediu – o gogoaşă. Aia a fost mama Radio Vacanţei Costineşti. Asta se întâmpla în ’79. Atunci am avut şi prima mea colaborare cu radioul public, pe de o parte pentru că veneau studenţii de la Ştefan Gheorghiu, eu neavând acces la aşa ceva, am făcut psihologie şi filozofie, chiar dacă aş fi vrut să fac jurnalism, nu aveam voie, că nu aveam dosarul bun.

Ei în schimb, veneau la mine la pregătire, chiar dacă nu aveam pregătire. Era foarte amuzant să constaţi că vin nişte viitori mari profesionişti din domeniu la unul care era amator, pentru că eu făceam discotecă şi radio de conjunctură. Şi aşa m-a auzit Lucian Sârbescu, m-a chemat la o emisiune, emisiunea De la 13 la 15, şi am făcut o transmisie de la Costineşti timp de două ore, după care a început colaborarea cu radioul unic la vremea aceea. Aniversarea mea de 30 de ani se leagă şi de Costineşti, ca debut, şi de radioul mare.

Cum aţi ajuns în radio de la psihologie?

Asta e pasiune. Oamenii din media provin din mult mai multe domenii decât din jurnalism. La vremea aia nu se putea face jurnalism decât cu dosar. Nu exagerez. Iniţial nici nu mi-am dorit. Când am avut şansa să intru în presa varianta ’79, după care la doi ani diferenţă am intrat şi la o rubrică scrisă în „Săptămâna“, a fost o conjunctură. În radio cred că sunt de la ingineri, la preoţi, la medici.

Se găsesc mult mai mulţi oameni nespecializaţi, şi nu cred că e rău. Dar la jurnalism sunt foarte mulţi oameni fără pasiune, care au înţeles doar că «de acolo se iese bine». Eu nu am convingerea asta, tot aşa cum nici pentru ideea că la emisiunile muzicale ar trebui să se ducă doar cei care ştiu să cânte la vioară sau au făcut Conservatorul. Tot pasiunea şi cunoaşterea contează şi eu zic că încă nu suntem în stare să avem o presă profesionalizată.

Dar aţi avut această pasiune?

Am avut-o de când eram mic şi am cultivat-o. De la 19 ani am avut la Casa Studenţilor, la fiecare două zile, un program. Un alt program în apropiere, la Universitas. Şi aveam seară de seară program de discotecă cu public în faţă, prezentam albume, prezentam curente.

La vârsta aia nu existau surse de documentare, trebuia să citeşti, să cauţi, să mergi la Biblioteca Americană, te expuneai, pentru că nu erai bine-privit dacă mergeai la Biblioteca Americană sau Franceză. Toate astea le făceam din pasiune, uneori singur, alteori cu câte un prieten, dar la vremea aia asta era calea.

Până să ajungi să ai un atestat de liber-profesionist au mai trecut nişte ani. Oamenii care fac media numai pentru a fi la TV, radio sau în presă, nu au şansă de reuşită. Poate că mi-ar fi folosit şi mie măcar un curs de cinci zile la BBC. Nu am fost absolut nicăieri. Sunt un autodidact 100%. Nu e bine, din punctul meu de vedere.

Cum a fost prima emisiune?

Eu deja aveam o mică experienţă de reporter, am fost trimis de la Radio Bucureşti să fac reportaj. Am cărat un magnetofon de 7 kilograme. Lucram la emisiuni de tineret, precum „Student Club“, şi făceam interviuri cu tineri. Am avut ocazia să fac interviu la Hunedoara cu Mircea Lucescu, care era atunci antrenor şi jucător la Corvinul Hunedoara. Eu îl ştiam pe Lucescu din copilărie şi din familie, a fost o experienţă inedită.

Am făcut un material de care am fost tare mândru. La Costineşti era totul live. Am înţeles cât contează experienţa de discotecă. Totul era în direct. Oamenii de la România Actualităţi sau de la TVR care veneau vara la Costineşti erau obişnuiţi să citească. Îşi scriau „Bună dimineaţa, dragi ascultători“. Eu le spuneam să vorbească liber. Era o rutină pe care ei o aveau. Eu n-am putut să mă schimb. În continuare lucrez fără text. Pentru mine, trecerea din discotecă în radio a fost naturală. Nu am avut probleme. O stare de emotivitate ai şi nu te părăseşte niciodată.

Şi acum, când intru într-un studio, am nevoie de cinci minute de adaptare la atmosferă, dar atunci pentru mine era fantastic că publicul era acolo. Nu-ţi imaginezi că este acasă. Ieşi pe plajă şi-l vezi. Prin ’82-’83 aveam microfon portabil, ieşeam pe terasă şi vorbeam cu ei. Erau 10-000 – 15.000 de oameni care ne ascultau. Nu ştiu dacă mai există alt model de radio în care poţi discuta liber cu publicul, în care cereau dedicaţii sau mă întrebau de ce am pus o melodie anume sau la ce oră este un spectacol.

Partoş, în studio, împreună cu Alto Reed

Acolo se făceau dedicaţii autentice. Cu bileţel scris şi se şi plătea pentru ele. Radioul „viu“ şi experienţa mea de acolo a contat pentru public. Au fost mulţi oameni. Florin Helmis, Tatulici, Marina Almăşan, ea acolo a început. Toţi oamenii aştia au trecut pe acolo. Dar ei stăteau câte cinci zile, eu câte 110. Începeam la 28 aprilie şi plecam acasă la 1 octombrie. Vară de vară.

Cum era atmosfera la discotecile din vremea aceea?

Nu ştiu dacă pot să zic că se compară cu ce vezi acum. În prezent se confundă cluburi, sunt specializate pe genuri, unele pe house, unele pe dance, unele pe hip-hop, altele pe rock sau pe oldies. Atunci se dădea orice. Şi totul era pentru a-l face pe om să se simtă bine, dar nu era ceva de genul «i-am luat banii, acum nu mai contează», acolo puneai suflet să îi vezi pe oameni dansând, să îi pui să se aşeze când era nevoie să mai şi consume, mai ales că erau perioade când programul era de doar două ore.

Pentru programul care începea la 20.00 şi se termina la 22.00, veneau oamenii la şase şi se aşezau la coadă, ca să prindă loc la Vox Maris, unde făceam discotecă, renunţau la cartelă, nu mâncau seara, ca să prindă cele două ore de dans. Era ceva de neimaginat pentru un om de azi, când ai peste 100 de discoteci de unde să alegi. Atunci era Vox Maris, era Ring, unde încăpeau peste 3.000 de oameni, era Tineretului şi Dacia.

La Vox Maris era constant plin, de la primele zile ale sezonului. Veneau aşa-zisele Trenuri ale Tineretului, cu sindicalişti până în 35 de ani, apoi studenţii. Nu erau la Costineşti oameni în vârstă. Lumea aplauda la plecare. Eu puneam un marş din „Aida“ de Verdi, dar într-o versiune modernă, şi pe acel marş se defila şi oamenii plecau în şir indian, dar nu era nimic regizat. Oamenii veneau acolo de drag şi la mine, probabil că şi la alţii.

Eu mi-am format un public pentru că şi vorbeam, cream o atmosferă, făceam partea de „master of ceremony“, deci eram un DJ 100%. Făceam şi mixaj, şi lumini, efecte de tot felul, ceaţă. Era singurul loc în care se făcea asta. Nicuşor Năstase, care este încă acolo, aducea tot ce se putea din toate locurile. Este adevărat că eram şi lăsaţi, băgam şi momente cu artişti români, ca să rezolvăm problema cu procentele de muzică românească.

Noi nu dădeam muzică românească la dans. Însă veneau Alifantis, Andrieş, Hruşcă, Şeicaru, Victor Socaciu... La un moment dat au cântat şi Cotabiţă cu Pocorschi. Cântau în discotecă 30 de minute, o oră, era un mic recital. Astăzi e normal. Atunci era inedit.

Vi se impunea un anumit procent de muzică românească?

Desigur. La un moment dat era vorba de 70%. Dar pe hârtie. Şi era un mecanism care funcţiona în favoarea creatorilor români, pentru că listele alea pe care noi le făceam mergeau la Uniune şi probabil că oamenii primeau nişte bani. Eu difuzam foarte puţină muzică autohtonă în discotecă.

Era o lege a compensaţiilor, pentru că postul public asta dădea şi atunci ziceam că măcar vara să asculte lumea şi altceva. Şi dacă nu ne pedepsea nimeni, dădeam tot ce se putea da. Lucruri la zi. Veneau pe mii de căi. De la aviatori, stewardese, marinari, prieteni, cunoştinţe, intra muzica în România. Şi circula constant. Pentru omul care plătea bileţelul ăla, mie mi se părea normal să-i oferi tot ce se poate. Nu ce aude toată ziua.

Şi atunci venea controlul. Era un domn simpatic, care se uita mereu pe liste şi le analiza, stătea de la ora şapte până la opt, el ştia că aia e ora de sacrificiu, şi zicea: „Băi Andrei, e în regulă, dar mai daţi şi voi muzică românească, după ce plec eu“. Era înţelegător. Dar ştiu că au fost unii răi, care au sancţionat, au închis discoteci, pentru că nu se respecta lista de program. Nouă nu ni s-a întâmplat. Au mai existat unii dornici de o şpagă de la patronul discotecii, care spuneau că nu respectăm programul şi că ne sancţionează. Şi atunci primea darul şi pleca acasă liniştit.

Andrei Partoş l-a intervievat şi pe Joe Cocker

Dar muzica românească nu era nici pe departe ce este azi. În fiecare perioadă era altă muzică. Se asculta ABBA, Boney M, apoi Bad Boys Blue, Modern Talking, pe lângă ele mai erau lucruri mai sofisticate, Genesis, Scorpions, făceam un top nostalgic care conţinea rock „greu“, Led Zeppelin, Black Sabbath şi astea se şi dansau în discotecă. Eu am cultivat ideea de a nu departaja popul de rock. Puteai să dansezi pe un „Stairway to Heaven“, chiar dacă e lung, puteai să te îndrăgosteşti, să te desparţi, să te împaci, să te însori, pentru că aveai tot timpul.

Fiecare perioadă avea piese-cheie şi peste ele se înscriau reperele fixe. Nu puteai să nu ai un Beatles, Rolling Stones, Bob Dylan, nu puteai să treci pe lângă Baez. Astăzi te duci, auzi un beat, o piesă care începe la nouă şi se termină la cinci dimineaţa. Dacă te întreb ce ai ascultat, o să spui că nu ştii. Atunci oamenii plecau ştiind piesele. Dacă nu uiţi ce a fost bun, atunci o să păstrezi şi publicul din trecut şi o să îl câştigi şi pe cel din prezent.

E o greşeală că acum se foloseşte termenul de target. Am oameni de la 16-17 ani la 80 de ani care mă sună la patru dimineaţa să îmi spună că le-a plăcut ce au auzit. Aşa cum o invit pe Angela Similea şi stă patru ore, aşa stă şi trupa Byron, tot patru ore.

Când aţi avut ultima emisiune la Costineşti?

2002 a fost ultimul an în care am fost la Radio Vacanţa Costineşti. În vara în care am început, 1979, am fost prima oară interzis, din cauza unor tovarăşi cu reclamaţii. Pretextul era că am lăsat un cetăţean străin să vorbească la microfon. Era vorba despre ghidul unui grup de turişti germani care voia să îi anunţe pe străini că a doua zi se pleacă la o anumită oră. Din 1982 şi până în 1990 am fost non-stop.

Apoi am fost din nou interzis, de conducerea staţiunii. Erau nemulţumiţi pentru că aş fi cerut o sumă „nefiresc de mare“ pentru Radio Vacanţa. Am mai revenit în ’95, ’96 şi în ’98, încă o dată, la rugămintea lui Nicuşor Năstase. 2001 şi 2002 au fost ultimele mele veri cu Radio Vacanţa. Acum, la Radio România Actualităţi, nu am lipsit în nicio noapte de vineri de la „Psihologul muzical“. Am 360 de emisiuni fără absenţă.

Ce public aveţi la „Psihologul muzical“?

Toată lumea spune că programele de noapte sunt emisiuni de sacrificiu. Am convingerea că noaptea este cea mai bună zonă de făcut emisiuni de genul acesta. Ziua, probabil că nu aş reuşi să acaparez atâta lume, pentru că omul circulă, e în maşină sau la serviciu. Nu mă ascultă pensionarii, cum crede lumea. Ei sunt doar una dintre categorii. O alta, la care eu ţin enorm, sunt oamenii şoselelor, TIR-iştii, care trăiesc cu Radio România Actualităţi. Se duc la Budapesta, la Viena şi ascultă postul. Şi îmi dau semnale. «Domnule, muţumim pentru piesa aia cu şoferul. Sau cu drumul».

Tot ce e legat de şosele le place. Mai e o altă categorie, la care iar nu se gândeşte nimeni, nevăzătorii. Ei sunt practic legaţi de radio. Ei dialoghează, trimit mesaje pe net. Mi se pare fabulos. Eu la fiecare 50 de ediţii chem ascultătorii în studio, prin sondaj. La un moment dat am avut, fără să ştiu, doi nevăzători. A fost emoţionant cât suflet puneau în fenomenul radio. Şi unul şi celălalt aveau voci excepţionale. Şi au sunat că să intre în diect, zeci de nevăzători. De oamenii ăştia nu se ocupă alţii. Şi mi se pare foarte important să ţii cont de toţi.

Povestiţi-ne despre interviurile pe care le-aţi luat artiştilor internaţionali...

Prima oară când am ieşit din ţară după Revoluţie am fost, alături de Holograf, la un festival muzical unde am vorbit prima oară cu Patricia Kaas. L-am cunoscut şi pe Patrick Bruel. Cu Joan Baez am avut un interviu telefonic, după care două zile am stat împreună aproape tot timpul, La Motoare, la cântare. Am fost atunci şi cu Vali Sterian, Dumnezeu să-l ierte, şi am stat toţi trei până la cinci dimineaţa. Cu Joe Cocker, la Munchen, m-a introdus Marcel Avram. Am vorbit în cabina lui aproape o oră, nici nu ne-am dat seama.

Cu Rod Stewart, pe Wembley, am stat tot în cabina lui. Am fost pregătit cu zeci de întrebări acolo. Băiatul care ţinea camera s-a blocat, era şi mai emoţionat ca mine, şi abia pe la jumătatea interviului mi-am dat seamă că nu a aprins becul. Nu filma! Aşa că am conversat cu omul până când ne-a dat afară din cabină. Despre fotbal, despre femei, despre iubiri... Pe Chris de Burgh l-am cunoscut la Koln. A fost extrem de amabil, a fost o discuţie extraordinar de prietenoasă. Patricia Kaas nu m-a lăsat să fac interviu, dar am stat de vorbă de la Braşov – când a fost la Cerbul de Aur – până la Aeroportul Otopeni. Am scris un articol din memorie, pentru că nu mi-a dat voie să notez nimic.

Despre Andrei Partoş

Realizatorul radio este una dintre cele mai cunoscute voci ale Radio Vacanţa Costineşti. Partoş realizează de mai bine de şapte ani emisiunea „Psihologul muzical“, care se difuzează la Radio România Actualităţi în fiecare vineri noaptea de la ora 0.05 până la 4.51. A lucrat şi în presa scrisă, la diverse reviste muzicale şi a scris cronici de televiziune. Jurnalistul a luat interviuri unor personalităţi internaţionale precum: Joe Cocker, Joan Baez, Patricia Kaas sau Rod Stewart.

Toată lumea spune că programele de noapte sunt emisiuni de sacrificiu. Am convingerea că noaptea este cea mai bună zonă de făcut emisiuni de genul acesta. Ziua, probabil că nu aş reuşi să acaparez atâta lume.

Andrei Partoş, Realizator radio

Oamenii de la România Actualităţi sau de la TVR care veneau vara la Costineşti erau obişnuiţi să citească. Îşi scriau „Bună dimineaţa, dragi ascultători“. Eu le spuneam să vorbească liber.