Andreea Liptak: „N-am învăţat cum să-mi ostoiesc dorul de casă“

Publicat: 22.08.2010 06:40

Ultima actualizare: 09.08.2022 07:07

Deşi s-a mutat la Bucureşti în urmă cu 10 ani, vedeta postului din Pache Protopopescu tot nu s-a obişnuit cu ideea de a fi departe de rude. Cu toate acestea, n-ar renunţa la ştiri nici în ruptul capului

Din 2005, Andreea Liptak prezintă ştirile Pro Tv de la ora 7.00, de luni până vineri, alături de Mihai Dedu. Este căsătorită cu Răzvan Spiridon, fostul ei coleg, împreună cu care are două fetiţe, Maia şi Sofia.

Printre cele mai importante realizări profesionale ale Andreei se numără o deplasare în Fâşia Gaza. Cea mai puternică imagine pe care o păstrează din Gaza este cea a unui „raid" format din zeci şi zeci de zmeie.

Erau ridicate de copiii palestinieni şi ea îi privea de la geamul unui autobuz blindat, în timp ce se îndrepta spre fieful lui Yasser Arafat pentru un material.

Spui despre tine că eşti o fire mereu activă. Ce se întâmplă când oboseşti? Cum îţi încarci bateriile?

Sunt în jurul meu atât de multe motive care mă fac să trăiesc intens orice moment şi să nu-mi doresc să obosesc... Fără vreo intenţie de a filosofa prea mult, viaţa în termini simpli se referă la un singur lucru: la devenire - ce devii tu! N-am să mă blazez, pentru că vreau să cresc. Învăţ din fiecare lucru nou şi credeţi-mă acestea apar şi atunci când decizi să stai. Când nu-mi ajung provocările, inventez unele noi.

Există o legătură între firea ta ambiţioasă şi lucruri care ţi s-au întâmplat în copilărie?

Totul are legătură cu felul în care te construieşti singur de-a lungul vremii. Poate că ne naştem în medii diferite, cu temperamente diferite, însă un singur lucru ne face în final să fim diferiţi unul de altul: unii avem visuri mari, altii mici. Şi îmi place să cred că măreţia este a celor care o revendică.

Prezinţi ştirile Pro TV de dimineaţă din 2005. Nu s-a întâmplat niciodată să te plictiseşti?

Nu. Le-am prezentat de fiecare dată altfel. (Râde!)

În ce s-ar traduce pentru tine provcările profesionale?

Prima transmisiune în direct, prima deplasare în străinătate, prima prezentare a ştirilor de dimineaţă... Fiecare etapă de început.

Dacă ai putea avea din nou 5 sau 10 ani, care ar fi primul lucru pe care l-ai face?

Aş aduna gaşca de la bloc.

Cât din nebunia descoperirilor copilăriei păstrezi?

Nebunia a rămas. Încă visez ca pe vremea aceea, încă funcţionez după aceleaşi principii, încă vreau să cuceresc lumea. O imensă bucurie îmi aduce însă ideea că de mic copil ştiam că mi se vor întâmpla lucruri măreţe, iar când mă uit acum în oglindă, vad în ochi aceeaşi sclipire.

Ai un crez din copilărie pe care îl aplici şi astăzi?

Da: totul depinde de tine.

Tu şi Răzvan v-aţi căsătorit după ce aţi fost împreună mai bine de trei ani. Ce era în mintea ta în acele clipe, la biserică sau la cununia civilă, te gândeai la ceva?

Sigur! Mă gândeam chiar la cununie. Ne-a căsătorit un preot tânăr de la Mănăstirea Bodrog şi a avut un discurs foarte pătrunzător. Mi-a plăcut nunta mea!

Care a fost una dintre cele mai dificile decizii pe care a trebuit să le iei în viaţă?

Să stau departe de familia mea, aici la Bucureşti. Mi-e dor de toţi şi lecţia despre ostoirea dorului încă n-am învăţat-o.

Cum ţi le imaginezi pe fiicele tale când vor fi mari, temperamental şi profesional?

Ele singure trebuie să-şi imagineze cum va fi. Noi suntem aici doar ca să le susţinem, să le dăm o direcţie atunci când e nevoie, atât Maiei, cât şi Sofiei. Suntem doar partenerii lor de drum. Dar cei mai credincioşi.

Seninătate dobândită de la bunici

Pe vremea când era reporter la Secţia Economic a Ştirilor Pro TV

Când vorbeşte despre copilăria ei, Andreea nu se gândeşte la un moment distinct. Nu alege să decupeze ceva care i-a rămas în suflet fiindcă, pentru ea, toate momentele copilăriei au un loc în suflet. „Mi-e dificil să rup ceva din copilăria mea ca să dau doar un singur exemplu. Nicio mică întâmplare nu are valoare fără succesiunea din care face parte. Pentru mine, şi amintirea suflatului într-o păpădie, într-un anumit context, poate să facă părul de pe braţ să se zburlească".

Zâmbetul ei păstrează şi astăzi ceva din aerul ludic al copilăriei. Poate şi pentru că trăieşte cu seninătate. Nu-şi aminteşte să fi existat un declic prin care a învăţat că viaţa e grea. Însă unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-a învăţat de la viaţă a fost că „atunci când pierzi un lucru important, e bine să nu pierzi şi lecţia".

O spune asumat şi din perspectiva cuiva care, înainte de 1989, a avut de înfruntat prejudecăţile colegilor: tatăl Andreei este de origine maghiară. „Nu a fost însă nimic tragic", spune ea cu modestie. „Au existat câteva conflicte copilăreşti între mine şi doi-trei colegi care aveau taţii prin securitate şi veneau de acasă cu tot felul de păreri false despre unguri. Eu nu ţin supărarea şi nici măcar atunci nu mi-am apărat cu vehemenţă naţionalitatea".

O parte din seninătatea cu care a învăţat să privească viaţa o datorează şi bunicilor, oamenii care i-au bucurat copilăria. Doar unul dintre ei mai trăieşte: „Are 95 de ani. Şi e cel mai rezistent", spune Andreea.

„A trecut prin război, a fost prizonier în Siberia, în lagăr a făcut malarie, după câţiva ani s-a întors în ţară într-o călătorie de trei săptămâni cu un tren mizerabil în care cei mai mulţi prieteni ai lui au murit de epuizare sau boală. El a răzbit, s-a întors în Suceava, şi-a întemeiat o familie şi acum îşi îmbrăţişează strănepoţii: are patru." Bunicul a învăţat-o că sfârşitul vieţii depinde de felul în care înveţi să scapi de frământări de-a lungul ei şi de liniştea pe care reuşeşti s-o dobândeşti în fiecare zi.

"Cel mai important refugiu al meu este mintea: acolo descopăr toate soluţiile. Uneori e uşor, alteori e greu, dar reţeta e aceeaşi pentru toată lumea."

Aleasă din 200 de candidaţi

Răzvan şi Andreea s-au căsătorit în urmă cu trei ani

Deşi a studiat economia, televiziunea a fost mai tentantă pentru Andreea, aşa că s-a prezentat în 1998 la un casting organizat de Ştirile Pro TV, la Arad. Un pas important, îşi aminteşte ea, dar şi o provocare pentru viitorul reporter.

„Tot procesul a durat luni întregi pentru că ne-am înscris 200 de oameni şi aveau nevoie doar de şase. În fiecare săptămână aveam ceva de făcut sau de demonstrat şi mai plecau câţiva", povesteşte Andreea. Tensiunea şi adrenalina castingului au fost însă un drum spre maturizare.

„Atunci nu-mi era foarte clar de ce oameni foarte instruiţi, cu funcţii foarte bune în alte companii şi cu experienţă - unii aveau 30-35 de ani, eu abia împlinisem 19 -, erau refuzaţi, în vreme ce eu rămâneam. Acum, cu mintea mai coaptă, ştiu ce aveam în plus noi, cei şase care am rămas: o motivaţie foarte puternică, eram instruibili şi dispuşi să ne mutăm de acasă în redacţie cu totul".

În următorii ani, Pro TV avea să devină viaţa Andreei: după doi ani de muncă petrecuţi la staţia din Arad, a venit propunerea să se mute în Capitală. Apoi, a avut ocazia să plece în străinătate - reportajele pe care le-a realizat acolo fiindu-i dintre cele mai dragi -, dar şi să se specializeze alături de reprezentanţi ai Comisiei Europene, la Bruxelles. Astăzi, recunoaşte că în Belgia a învăţat ceva important despre România - cea din trecut, dar şi cea a prezentului.

„Nu eram pregătiţi nici atunci să ne integrăm în UE, iar acum nici nu mai vrem să ne pregătim. Sunt puţin intrigată de atitudinea suficientă a majorităţii românilor. Nu există aici niciun soi de gândire colectivă, niciun scop comun, nici măcar ţeluri mici. Dacă nu vom face ceva, peste două decenii, acest popor va fi deja pe jumătate mort."

"Aş putea trăi fără nimic din tot ce am astăzi, dar nu cred că aş vrea şi nu ştiu nici ce fel de om aş fi."

Amintiri din copilărie

Împreună cu fratele şi cu tatăl ei. Andreea avea 5 ani