VIDEO Alexandru Andrieş: Nu vreau să fiu folosit de televiziune sub nicio formă

Alexandru Andrieş, Alexe pentru prieteni, nu face rabat când vine vorba de calitate, atât ca artist, cât şi ca profesor. El consideră faptul că în România artistul nu este privit cu seriozitate, ci mai mult ca un fel de "persoanaj de circ", are drept cauză şi acei reprezentanţi ai breslei care au acceptat această ipostază.

CITESTE AICI PRIMA PARTE A INTERVIULUI!

Adevărul: De ce nu îţi place la TV?

Alexandru Andrieş: Televiziunea este, din punctul meu de vedere, o instituţie care face mai mult rău decât bine, pentru că depinde de foarte mulţi bani. În clipa în care depinzi de bani foarte mulţi faci ce spun ăia care îţi dau banii, peste tot în lume e aşa.

În al doilea rând, este un mijloc foarte puternic de influenţare şi de spălare pe creier, în toată lumea, nu numai la noi. Criteriile sunt aproape exclusiv economice. Trebuie să faci bani din publicitate.

De cele mai multe ori, lumea se uită la nişte tâmpenii şi atunci tu dai tâmpenii pentru că la asta se uită lumea şi se vinde publicitatea. Pe mine de ce m-ar interesa să colaborez cu astfel de instituţii?

Nici măcar ştirile nu sunt obiectiv prezentate. Şi acelea depind de cel care dă bani. La noi dacă te uiţi la două, trei posturi de televiziune o să vezi că aceeaşi ştire, în funcţie de cine e şeful postului, este spusă în feluri atât de diferite încât ai putea să crezi că sunt ştiri diferite. De fapt evenimentul este unul singur.

„Din cauza multor artişti care au acceptat lucrul acesta, artistul este privit ca un persoanaj de circ"

Deocamdată, în România artistul nu este privit cu seriozitate. Suntem în 2011, dar din păcate, artistul, asta şi din cauza multor artişti care au acceptat lucrul acesta, este privit ca un persoanaj de circ.

Vine, se strânge lumea să-l vadă dând din fund sau dând din cioc sau tipând şi atunci noi ne facem treaba. Ne mai vindem nişte bere, îi mai păcălim să ne mai voteze o dată şi aşa mai departe. Eu nu vreau să fiu folosit pentru aşa ceva, sub nicio formă.

Dacă Dumnezeu mi-a dat un talent, sunt obligat să-l duc mai departe, să-l întorc către oameni, am o răspundere. Mi se pare nedemn şi ilogic să fie folosit altfel.

De aceea nu particip nici la reclame. Mie mi s-a strâns cumva stomacul, când am văzut că, după nişte ani buni de la moartea lui John Lennon, care evident că nu a fost de-acord cu aşa ceva, Yoko Ono a permis unei firme să facă reclamă pe „Revolution". Nu ştiu ce vindeau, tenişi, chiloţi, n-are nicio importanţă.

„La noi cei care lucrează în televiziune sau cei mai mulţi, în clipa în care îi refuzi, devin agresivi"

Trebuie să vrei tu în primul rând. Dacă tu vrei, ca artist, e în regulă, dar dacă nu vrei e la fel de în regulă.

Ce mi se pare foarte rău e că la noi cei care lucrează în televiziune sau cei mai mulţi, în clipa în care îi refuzi, devin agresivi: „Cum adică nu vrei!?". Eu nu vreau.

Ai câştigat foarte multe premii, ce înseamnă ele pentru tine?

Sunt ipocriţi cei care spun că nu se bucură când primesc câte un premiu, indiferent de unde vine acest premiu. Orice premiu înseamnă o recunoaştere a faptului că ce faci tu e important pentru alţii.

Eu mă bucur şi de cel mai mic premiu. Nu sunt genul care să mi le pun pe pereţi şi să mă laud cu ele, nici asta nu cred că e în regulă.

Premiul primit de la Asociaţia Muzicologilor din România mi s-a părut important pentru că înseamnă recunoaşterea meritelor tale de un astfel de grup de oameni. M-a bucurat foarte tare şi premiul primit de la Radio România pentu cea mai importantă activitate discografică.

Are peste 40 de albume

Pentru discul "Interioare", în 1990, am primit premiul pentru cel mai mare tiraj vândut. A fost prima dată când s-a dat în România un astfel de premiu.

Orice premiu îţi arată, pe de-o parte că există oameni care te iubesc şi folosesc ceea ce faci tu. Folosesc în sensul cel mai frumos al cuvântului.

Pe de altă parte, te obligă la un standard cel puţin la fel de ridicat şi de aici înainte. Aşa că un premiu are întodeauna două feţe: una frumoasă, dar după aceea trebuie să nu ne facem de râs.

Câte albume ai strâns până acum?

Ştiu că sunt peste 40. Acum mă pregătesc să intru în studiou şi să imprim un alt abum. Încă nici nu ştiu cum o să se numească sau câte piese o să conţină, deocamdată suntem în faza în care alegem cântece, facem tot felul de încercări.

Dacă toate lucrurile merg bine, probabil că în a doua jumătate a anului o să apară pe piaţă. Ce pot să spun sigur e că pe acest album o să fie trei piese pe care le-am cântat în primă audiţie la concertul de la Patria, care a fost în martie, şi care au avut mare succes la public. "Iepure", "Alzheimer" şi mai e unul.

Care e sursa ta de inspiraţie? Există metoda Andrieş de a face cântecele?

Orice artist din lumea asta poate să fie inspirat de absolut orice. Câteodată punctul de inspiraţie este opera altui artist. Pe mine Sting m-a făcut să scriu "Cea mai frumoasă zi". Poate să te inspire un lucru care te atinge şi nu neaparat în bine. O întâmplare care ţi se pare o nedreptate poate duce la un cântec social-politic.

Poţi să fii mort după nu ştiu ce femeie şi din cauza asta să faci o grămadă de cântece pentru că o vezi ca pe o zeiţă. După aceea poate să-ţi treacă şi să scrii nişte cântece în care te întrebi ce te-o fi apucat.

Eu cel puţin nu am niciun fel de reţetă. Câteodată îmi vine să scriu ceva care mi se pare o prostie şi după trei, patru zile, când mă uit mi se pare că este ceva bun. Dar de la ce pleacă lucrul ăsta? De la absolut orice. Faptul cel mai neînsemnat, ceva ce se întâmplă pe stradă în faţa ta, poate să nască un cântec senzaţional mai târziu.

Dacă tot am vorbit despre inspiraţie, să vorbim şi despre creaţie. Unde se află "biroul de creaţie"?

Nu prea există, dar în ultima vreme majoritatea cântecelor le scriu când sunt plecat la mătuşa mea, la Miami, pentru că mă rup o lună de zile de tot ce înseamnă felul meu de a trăi. Asta se întâmplă de obiciei în februarie pentru că studenţii mei atunci sunt în sesiune şi eu nu am treabă cu ei.

Acolo fiind rupt de tot ce înseamnă viaţa mea de zi cu zi, lucrurile se adună, se aşază şi ies cântecele. E drept că am şi răsfăţ, că e mătuşa mea acolo şi mă răsfaţă. E şi faptul că are pian în casă şi am linişte şi pot să cânt la orice oră din zi şi din noapte fără să deranjez pe nimeni. Acolo de obicei se pun cântecele pe hârtie.

La câte intrumente cânţi? Ai pomenit de pian.

Practic la niciunul, ca să fiu sincer. Instrumentiştii serioşi cântă. Eu reuşesc să mă acompaniez la chitară şi la pian şi reuşesc să scriu cântece. Mai cânt aşa puţin la muzicuţă.

Ai scris cântece pentru mai mulţi artişti. Cu cine ţi-a plăcut cel mai mult să colaborezi?

Nu cred că am colaborat astfel cu foarte mulţi artişti. Acum îmi vin în minte Nicu Alifantis, Mircea Baniciu şi Mircea Vintilă. Sigur, am mai scris şi pentru Sorin Chifiriuc, Mirea Marcovici sau Sfinx.

Cel care m-a solicitat cel mai direct şi cel mai des a fost Nicu Alifantis pentru că de multe ori avea nişte cântece care au apărut fără să aibă iniţial o poezie de la care să plece. Avea nevoie de nişte cuvinte pe acele cântece şi mie mi se pare că au ieşti bine.

Au fost nişte experienţe interesante, dar eu sunt de părere că genul ăsta de creaţie în care cineva face muzica, după care vine altcineva şi face textul şi vine altcineva şi i-l cântă, ţine mai mult de comerţ decât de exprimarea artistică.

Cred în cantautor, în cel care îşi face singur versurile, muzica şi o şi dă publicului. Probabil de aceea îmi plac foarte mult Beatles, Dylan, Rolling Stones, Paul Simon, Johnny Mitchel, James Taylor şi lista e lungă.

Mi se pare mai interesant aşa pentru că eşti sincer, exprimi ceva care te reprezintă. Nu faci un lucru pe care să-l cânte X sau Y şi să aibă succes.

Glumele din concerte care fac deliciul asistenţei, cine ţi le inspiră? Trebuie spus că foarte multă lume le consideră un motiv la fel de pertinent ca şi muzica pentru a participa la concertele tale.

Glume fac tot timpul, aşa sunt eu. Nu este nimic special, aşa că nici la spectacole nu mă port altfel decât sunt eu. Una dintre primele "glume" pe care am făcut-o la un spectacol, a fost pe la început, prin '79- '80, când abia ieşisem din Club A. Cineva din sală mi-a cerut un cântec, iar eu i-am spus: "Uite ce se întâmplă, eu nu sunt aici tonomat. Cânt ce vreau eu şi dacă nu-ţi place n-ai decât să pleci". Unii s-au speriat, alţii au râs.

În clipa în care discutăm despre un recital, indiferent că recitalul acela se întâmplă într-un club unde încap 50 de oameni sau e vorba de Sala Palatului unde încap 5.000, e mult mai uşor să vorbeşti cu cei din public. Ei sunt de fapt prietenii tăi şi te ajută să exişti ca artist şi atunci e normal să comunici, că doar pentru ei cânţi şi eşti acolo pe scenă.

În 1994, ai participat la un proiect interesant, cel puţin pentru acea perioadă, "Country&Easten", ce s-a întâmplat acolo?

A fost o chestie foarte simpatică. Eu am fost plecat, ca de obicei, la mătuşa mea şi m-am întors în jurul datei de 1 martie. Atunci când am venit la şcoală, rectorul facultăţii mi-a zis "Bine că ai venit şi acum pleci la Sinaia". "Ce să caut eu la Sinaia?", am întrebat. "Nu ştii? Au sunat de la Ministerul Culturii. Country&Easten. Trebuie să mergi". Nu ştiam nimic, abia picasem în ţară.

Au venit nişte compozitori, membrii ai asociaţiei de compozitori din Nashville, în ideea de a scrie nişte cântece în colaborare cu nişte compozitori din România. Dar proiectul acesta s-a derulat în mai multe zone, n-a fost numai pentru România. Au ajuns şi în Cuba în anii care au urmat.

Au ascultat tot felul de muzicieni şi ei au ales oamenii care să participe la proiect. Ţin minte că era Nicu Alifantis, Laurenţiu Cazan şi Vali Sterian. Am stat la Peleş, dar în vila destinată celor care serveau castelul. A fost foarte frumos.

Atunci m-am împrietenit cu Gary Nicholson cu care am şi lucrat cel mai bine. Gary Nicholson este un compozitor foarte important şi foarte apreciat în Statele Unite. Colaborează cu nume uriaşe, de la Bonnie Raitt şi B.B.King, până la cântăreţi de country care sunt mai puţin cunoscuţi în România. Iubeste blues-ul şi zona asta de pop-blues. Două sau trei din cântecele care au apărut pe cel mai recent album al lui Ringo Starr sunt scrise împreune cu Gary Nicholson. Buddy Guy, are în cel mai recent album, trei sau patru cântece care sunt scrise de Gary Nicholson.

Noi ne-am împrietenit pentru că în clipa în care am ajuns la Sinaia, am tras la sorţi cu cine să lucrăm la început. Eu am nimerit cu el. Când el a început să-mi cânte un cântec, eu i-am spus că nu aceea era varianta originală şi am început să i-o cânt. Atunci Gary i-a chemat pe toţi şi a zis: "Uite el mă învaţă! Şi are dreptate!". Aşa ne-am împrietenit.

Ce a fost înteresant, în proiectul de la Sinaia, a fost faptul că eu nu mai scrisesem cântece cu altcineva. Au fost şi lucruri bune şi lucruri care nu au fost neparat pe lungimea mea de undă. Ei când se apucă să scrie un cântec au o ţintă foarte precisă. Cântecul trebuie să se vândă, că din asta trăiesc. E un public ţintă foarte clar. În funcţie de asta, cântecul are limite foarte clar stabilite.

Pe urmă, tot acolo am văzut, pentru prima dată, cărţi de rime . Când se apucă de scris un cântec în funcţie de primul vers se uită ce rimează. Şi uite aşa se face cântecul. Este foarte eficient, dar e discutabilă valoarea culturală care poate să exista într-o astfel de întreprindere.

După aceea am fost eu în Statele Unite, la mătuşa mea, şi când au aflat, m-au chemat la ei, ca invitat al compozitorilor din Nashville. Ne-am împrietenit foarte tare şi de câte ori s-a întâmplat să fie liber în perioada când am fost în SUA, am mers la Nashville şi am stat la el acasă.

Pentru mine a fost o experienţă senzaţională pentru că împrietenindu-mă cu Gary şi ajungând după aceea la Nashville am reuşit, prin el, să cunosc şi să stau de vorbă cu nişte oameni pe care n-aş fi crezut că-i voi vedea vreodată faţă-n faţă. De exemplu, am avut ocazia să stau de vorbă aproape o oră cu Mitch Mitchell, toboşarul lui Jimi Hendrix, care din păcate nici nu mai e printre noi.

Tot acolo l-am cunoscut şi m-am împrietenit cu Delbert McClinton, cel care l-a învăţat pe John Lennon să cânte la muzicuţă, printre altele. E un cântăreţ de blues alb senzaţional, şi vocal, şi muzicuţă, şi chitară.

L-am cunoscut şi am stat de vorbă cu Chester Thomson, bateristul lui Phil Collins, care este un muzician extraordinar. De fapt foarte mulţi muzicieni foarte buni stau în Nashville, pentru că Nashville este inima muzicii în America şi acolo sunt cele mai importante lucruri care se întâmplă.

Deşi majoritatea te consideră folk-ist poate ar trebui să specificăm faptul că muzica ta se situează mai degrabă în zona jazz-blues. De unde acest renume?

Nici nu cred că e în regulă să se situeze într-o zonă foarte clară. Folk-ist pentru că de obicei oamenii când te văd că tu eşti singur pe scenă cu o chitară consideră că le cânţi folk. Aşa cum pentru foarte mulţi, blues-ul înseamnă ceva lent, iar asta nu are nicio legătură cu realitatea.

Eu încerc să comunic ceva prin cântecele pe care le fac. Atunci în funcţie de ideea pe care vreau să o comunic îmi aleg „motorul" care este cel mai potrivit.

Câteodată ideea aceea se împacă cel mai bine cu muzica folk şi atunci iese un cântec din zona folk-ului. Altă dată-i către blues, jazz sau către rock. Câteodată e chiar în zona de fusion, zone din acestea intermediare care amestecă mai multe genuri.

„Majoritatea celor cu care m-am împrietenit şi cu care colaborez sunt muzicieni de jazz"

E adevărat că există o tentă de jazz şi de blues în tot ce fac. O dată pentru că îmi place foarte mult şi jazz-ul şi blues-ul, în al doilea rând pentru că majoritatea celor cu care m-am împrietenit şi cu care colaborez sunt muzicieni de jazz.

Pe de altă parte, jazz-ul are o calitate unică, te trimite la improvizaţie care nu are cum să nu-ţi placă, dacă tu chiar vrei să inventezi lucruri interesante. În jazz înglobez şi blues-ul, pentru că blues-ul este o altă formă de jazz, mai rudimentară, mai simplă, de la care a pornit jazz-ul.

Să le dăm o veste bună celor care dintr-un motiv sau altul nu au cum să îţi găsească albumele, din luna februarie, cântecele tale sunt disponibile pe amazon.com

Şi eu m-am bucurat foarte tare când am aflat că cei de la A&A Records au făcut acest lucru, nu numai pentru mine, pentru foarte mulţi artişti cu care ei colaborează. În special pentru românii care nu mai sunt în ţară este un mod foarte uşor şi relativ ieftin de a procura toate discurile mele care sunt deja puse acolo. Au făcut ei toată această muncă de convertire-n mp3 şi de pus pe site, ceea ce mi se pare grozav.

Prima dragoste nu se uită, poţi să spui acelaşi lucru despre prima ta piesă?

Nu se uită până te loveşte alzheimer-ul, după aceea se uită tot. La mine e foarte simplu cu primul cântec, pentru că l-am făcut în joacă. Era cu Penelopa, un fel de fabulă, ca foarte multe dintre cântecele mele de început.

Să discutăm puţin şi despre cenzură. Cum de n-ai fost interzis? "La telejurnal", "Ce oraş fumos" sunt doar două exemple de nesupunere.

Într-un tip de regim, socialist-comunist era normal să existe cenzură. Şi cenzura însemna un lucru foarte organizat. Nu-ţi dădea bătăi de cap pentru că trimiteai textele şi ele veneau cu „da" sau cu „nu". Pe cele cu"da" intrai în studio şi le înregistrai, cele cu „nu" puteai să le ţii acasă şi să faci ce vrei cu ele.

„La telejurnal" iniţial a fost în engleză şi se chema „Ascultând radioul", Era o glumiţă. Când eu eram elev, la Festivalul „Cerbul de Aur", a venit Cliff Richard. Tocmai apăruse albumul „Sergeant Pepper's" al formaţiei Beatles şi el a cântat „When I'm 64", un fel de cântec retro.

Mie mi-a plăcut ideea asta de ritm relativ simplu şi de cântec retro. Mi-am zis că pot să fac şi eu o astfel „jucărie". Am făcut cântecul „Ascultând radioul", o glumiţă nevinovată.

Tata m-a auzit şi a întrebat cine l-a scris, că îi place. Eu i-am răspuns, foarte mândru, că eu l-am scris. Mi-e spus că nu crede, că e în engleză. „Eu l-am scris în engleză", am spus şi m-a întrebat de ce l-am scris în engleză. „Nu sună bine în româneşte", i-am răspuns.

Atunci tata mi-a zis o chestie care m-a făcut să mă întorc atunci cu 180%: „E o prostie cum să nu sune bine, tu eşti român. Nu eşti tu în stare să-l faci să sune bine în româneşte, asta e altă problemă. Cum adică să nu sune bine în limba ta? Păi ăia de ce îl cântă în engleză? Că e limba lor". Avea dreptate 100%.

Aşa că primul cântec pe care mi l-am „tradus" singur, a fost ăsta. Ca să nu îi schimb melodia, „ascultând radioul" a devenit „astăzi iar, la telejurnal am văzut caşcaval. Nu mai e, dar mâine apare iar".

Pe vremea aceea chiar se găsea de mâncare, deci n-a fost nimic subversiv. Din păcate pentru noi toţi şi din fericire pentru cântecul meu, a început să se strângă şurubul tot mai tare. A început să nu se găsească de mâncare, să fie chiar o mare problemă să găseşti ceva de mâncare.

La televizor a început să fie programul din ce în ce mai scurt şi cu un singur om. Aşa că, încet, încet, cântecul acesta a devenit un cântec politic, de nesupunere, dar s-a întâmplat aşa, n-a fost din cauza mea.

Sunt cântece pe care le-am făcut intenţionat, cum e „Dracula Blues", cum e „Fără titlu", dar ăsta chiar nu, n-a fost făcut cu nicio intenţie politică.

„Ce oraş frumos" sunt sigur că a trecut de cenzură pentru că textul în sine, pus pe hârtie, nu are nimic rău. Când citeşti „Ce oraş frumos/ fabrici şi uzine" zici că e luat din documentele de partid. El cântat, aşa cum este cântat, înseamnă cu totul altceva. Cei de la cenzură vedeau doar textele bătute la maşină.

Pe de altă parte, probabil că au fost şi în sistem oameni destul de deştepţi care să mai lase să treacă nişte lucruri. Eu cred că şi astea erau controlate. Era bine ca din când în când lumea să răsufle, să nu explodeze brusc supărarea.

„Acum există o cenzură absurdă a banului care-i obligă pe mulţi să rămână necunoscuţi"

Nu sunt convins că ce trăim azi e mai bine pentru că acum există un soi de cenzură absurdă a banului care-i obligă pe foarte mulţi artişti interesanţi să rămână necunoscuţi.

Aproape toate casele de producţie urmăresc un profit cât mai mare şi dacă se poate chiar azi, nu mâine. Şi atunci umblă după lucruri facile.

De obicei îşi aleg fete care îşi arată tot felul de lucruri pe care le au de la natură sau ajutate de diverşi specialişti ca să fie mai spectaculoase. Nu le ţii minte, pentru că a doua zi apare altă blondă. Producţia muzicală, din păcate, evoluează între aceste două criterii: banii şi spectacolul.

Am citit aşa zise interviuri în care aşa zise soliste fiind întrebate de ce pregătesc, încep şi-ţi vorbesc despre câţi dansatori, câte costume, câte ore de coregrafie şi de fapt niciun cuvânt despre muzică. Sigur, e spectacol, dar nu mai e muzică, e altcelva.

„Nu am Maybach, nu am castel pe Aleea Alexandru, nu vând fotbalişti, sunt la alt nivel..."

Probabil că e nevoie de un anumit nivel cultural ca să ştii că din banii pe care îi câştigi vânzând o astfel de marfă, eşti moral obligat să produci şi lucruri interesante care nu se vând şi care nu au şanse să recupereze investiţia sau să facă profit, dar care trebuie să existe. Din păcate nu am ajuns încă acolo.

Eu sunt foarte fericit pentru că am reuşit să am un public şi până acum, din '90, până în 2011, în afară de discurile pe care nu le-am făcut pentru vânzare şi la care am avut nevoie de sponsori, discurile care au apărut nu au avut nevoie de finanţare din altă parte. Am reuşit din banii câştigaţi pe vânzările din album să pot produce următorul disc şi tot aşa.

„E grozav să ştii că ai un public care te ajută să exişti. Atunci eşti într-adevăr liber"

Sigur, nu am Maybach, nu am castel pe Aleea Alexandru, nu vând fotbalişti, sunt la alt nivel... Dar e grozav, în situaţia în care lumea chiar nu are bani şi trăieşte greu, să ştii că ai un public care te ajută să exişti şi că nu ai nevoie de sponsori ca să poţi să-ţi faci discurile. Pentru că atunci eşti într-adevăr liber şi faci discurile aşa cum crezi tu de cuvinţă.

Care e cântecul pe care îl consideri cel mai aproape de tine în prezent?

Un cântecel pe care tocmai l-am făcut şi subiectul cântecului e tocmai cântecul în sine. De obicei cântecul este despre ceva, despre iubita care te-a părăsit, despre fata pe care tocmai ai cunoscut-o şi ţi-o doreşti, despre Băsescu pe care nu poţi să-l suferi sau despre Băsescu pe care-l iubeşti, etc.

Cântecul are un subiect exterior lui, dar eu m-am gândit să fac un cântec chiar despre cântecul pe care îl cânt. E o chestie pe care cei care citesc literatură au digerat-o de mult, dar în muzică nu s-a făcut.

Am scris un cântec despre ultimul cântec. Cântecul este ultimul cântec de pe disc, dar niciunul din cântece nu vrea să fie ultimul cântec, asta înseamnă că se termină discul. Şi e o mare bătaie, că nimeni nu vrea să fie ultimul cântec. Mai multe nu spun pentru că s-ar putea să ajungă totuşi pe un disc.

Exită o tradiţie a concertului de Crăciun. Cum a început acest serial la care se adăugă în fiecare an un nou episod?

Culmea e că primul concert a fost de Paşte şi nu de Crăciun. A fost iniţial un poiect care ar fi trebuit să fie pentru Pro TV. Adrian Sârbu mi-a fost coleg de liceu, e cu un an mai mic decât mine. El m-a rugat, când s-a lansat Pro TV-ul să fac un concert pe care l-au difuzat de Crăciun, chiar când a început să emită postul. A fost la Teatrul Bulandra.

El mi-a zis apoi că ar fi interesant să fac o chestie similară şi de Paşte. Atunci eu am făcut un alt tip de concert la care toate piesele erau în primă audiţie, erau compuse special.

Ca să filmăm bine, pentru că dacă ai un public mare în mod normal îl încurci cu aparatele de filmat, am făcut spectacolul la Teatrul Excelsior, unde erau 90 de locuri.

Eu am făcut concertul, l-am înregistrat, l-am montat, a fost o demenţă întreagă din punct de vedere tehnic, dar până la urmă toate s-au rezolvat. M-a ajutat foarte mult Vivi Drăgan Vasile şi cei de la Fundaţia Arte Vizuale.

Când totul a fost gata, cei de la Pro TV, relaxaţi şi cu o nonşalanţă tipică, mi-au spus că ei între timp s-au gândit să facă altceva şi că nu-i mai interesează concertul respectiv. Singurul lucru pe care am putut să-l fac a fost să-l scoatem pe casetă video, atunci nu exista DVD.

După aceea împreună cu Aurel Mitran ne-am gândit să facem în fiecare an un astfel de concert, dar să-l facem de sărbătorile de iarnă, între Moş Niculae şi Crăciun. Să fie concertul nostru de sărbători în care să nu fie amestecat nimeni. Un concert pe care îl facem o dată pe an pentru public.

De la Teatrul Excelsior, am ajus, când am împlinit eu 50 de ani, să-l facem la Sala Palatului. Mă bucur că a ajuns deja să fie considerat ceva tradiţional. Oricum e mare bucurie să poţi să oferi ceva frumos publicului tău de sărbători. Sigur că o să-l ţinem şi anul acesta.

Cum e cu autograful desen pe care obişnuieşti să-l dăruieşti?

Îl fac eu, desenez, e meseria mea. Dacă am timp şi dacă nu e prea mare balamucul, le fac oamenilor câte un desen mic: un şoricel, faţa mea, o floricică... sau trei inimioare.

De la muzică trecem la film. Horaţiu Mălăiele ţi-a propus să joci în "Nunta mută", coloana sonoră ai scris-o, dar rolul l-ai refuzat, de ce?

Ei, n-a fost chiar un rol. Eu am colaborat cu Vlad Păunescu. Pe el îl ştiu pentru că a fost coleg cu Adrian Sârbu la IATC. Filmul lor de diplomă, la care Adrian Sârbu a făcut regia, a avut imaginea semnată de Vlad Păunescu. Aşa că ne ştim de când eram toţi studenţi.

Cum Vlad a înfiinţat ceea ce se cheamă Castel Film, eu am ajuns la el ca să fac clipul la „Cea mai frumoasă zi". Am mai făcut acolo „Ce să fac dacă-mi placi" şi am mai montat cu Mircea Ciocâltei nişte concerte, tot acolo, inclusiv video-arhiva.

Vlad m-a întrebat dacă nu vreau să încerc să scriu nişte muzică de film, iar prima mea încercare a fost cu „Legiunea străină" a lui Mircea Daneliuc. Apoi mi-a spus de proiectul lui Horaţiu Mălăiele. Horaţiu m-a întrebat dacă nu vreau să apar şi într-o scenă din film. E vorba de scena aceea de la masă.

Eu am refuzat, nu pentru că nu vreau să apar în film, însă aveau un program care îmi încurca mie programul. Aveam ore la facultate, iar eu nu renunţ la asta. Aş fi fost unul din mesenii aceia, nu era un rol important.

Au mai fost şi alte filme unde la care ai scris muzica?

Am mai făcut muzica pentru Andrei Zincă, la un film care s-a difuzat la televiziune şi care se numea „New York, New York", primul dintr-o serie de filme de călătorie.

Pe atunci, ca să nu existe un comentariu citit care ar fi putut fi considerat o laudă la adresa Americii, iar asta nu era în regulă, Andrei Zincă a avut ideea să fac nişte cântece ca să fie folosite pe fundal.

Alte filme n-am mai făcut şi nici nu ştiu dacă o să fac foarte des pentru sunt prea multe variabile pe care tu nu le poţi controla. E un regizor, care are o viziune, există un producător care are are altă viziune şi filmul este tăiat şi făcut bucăţi printr-o „ceartă" dintre cei doi pioni principali. De obicei niciunul nu se pricepe la muzică şi o măcelăresc.

Am mai colaborat cu o casă de filme care a făcut filmul „Periferic". Au vrut doar să folosească pe genericul final „Cea mai frumoasă zi", exact aşa cum e. Cu asta am fost de acord.

Ai fost erou de benzi desenate, nu multă lume se poate mândri cu acest lucru, mai ales că tu însuţi ai fost premiat la Montreal pentru o caricatură anticomunistă, în 1980.

La Montreal am avut mai multe participări cu un fel de benzi desenate, caricatura. Era un salon al umorului, deci era ceva amuzant. Am făcut şi nişte benzi desenate, au rămas doar la faza de desene la mine acasă, nu sunt publicate.

Nu ştiam de desenele lui Viorel Pîrligras în care eu eram personaj. Dar la un moment dat m-a invitat Valentin Tănase, un grafician şi un desenator extraordinar, la un salon de bandă desenată care a fost la Sala Dalles. Acolo m-am văzut, în catalog. Pentru mine a fost o mare surpriză.

Deşi eşti mereu pe placul publicului, studenţii ar spune că eşti sever ca profesor. Cum explici acest aparent paradox?

Pe mine când eram student cel mai mult m-au ajutat profesorii severi, dar corecţi. Sever nu înseamnă a fi rău, înseamnă că nota pe care o dai reflectă aprecierea corectă a studentului la momentul respectiv.

Eu sunt genul de om care crede că şcoala, aşa cum se face în România, care este de cele mai multe ori o şcoală de tip matern, în care profesorul se roagă de elev şi student să înveţe, nu este deloc o atitudine bună. Consider că o şcoală de tip patern, în care ţi se spune "Nu ştii, ai 2. La revedere!" e mult mai bună.

De aceea nu am vrut să am funcţii de conducere în şcoală, nici măcar ca şef de catedră. Sunt destul de tranşant în părerile mele şi nu e bine. Îmi dau seama că pentru ceva instituţionalizat, cum e Facultatea de Arhitectură, nu e bine ca cineva ca mine să fie şef şi să ia decizii.

În schimb, în atitudinea de profesor faţă de studenţii mei, cred că este imperios necesar să fiu cinstit, să spun lucrurilor pe nume, aşa cum sunt şi să nu-i las prea liberi pentru că o specializare presupune un antrenament extraordinar de dur. E ca şi cum te pregăteşti pentru trupele speciale.

A crede că ajungi specialist, indiferent în ce, că e vorba de arhitectură, medicină, în computere, aşa într-o veselie totală şi fără muncă şi fără chin înseamnă că nu eşti de pe pământul acesta.

În clipa în care vrei să ajungi foarte bun în meseria ta, ai nevoie de un antrenor "dur" şi "rău", care să scoată untul din tine şi după nişte ani să poţi spune: "Da, m-a făcut om".

Pe mine profesorii aceştia m-au ajutat cel mai tare şi atunci încerc şi eu să fiu la fel pentru studenţii mei. Mulţi dintre ei chiar dacă nu înteţeg atunci, înţeleg după aceea. Nu mi s-a întâmplat niciodată să mă întâlnesc, peste ani, cu studenţii care au fost la mine în grupă şi care să nu îmi spună lucrul acesta, de bine.

Şi pentru că tot suntem în zona arhitecturii, ce părere ai despre Catedrala Mântuirii?

Eu am evitat să discut despre aceste lucruri pentru că în general tot ceea ce e mare şi scos din scară, mie îmi displace profund. Nu cred că dacă faci o casă mare, oamenii sunt mai credincioşi.

Nu cred că dacă faci Casa Poporulul eşti mai bun, mai deştept şi mai frumos. Pentru ahitecţi, sigur, e mană cerească. Cu cât e casa mai mare, cu atât câştigă mai mulţi bani şi probabil că sunt mulţi care se înghesuie să facă astfel de proiecte. Aşa a fost şi o să fie întodeauna.

„Sufletul poporului român e mult mai acasă în bisericile mici de lemn din Maramureş, decât în mausolee"

Părerea mea este că sufletul poporului de aici e mult mai acasă în bisericile mici de lemn din Maramureş, decât în nişte mausolee uriaşe, care te strivesc, te copleşesc.

Bisericile care reprezintă sufletul acestui popor sunt primitoare, sunt frumoase, sunt la scara omului. Nu sunt uriaşe. De aceea mi se pare că această Catedrală a Neamului nu ne reprezintă. Pe mine cel puţin, nu mă reprezintă. Asta dincolo de tonele de bani care se bagă şi de cât de util şi de creştineşte este să înmormântezi acolo banii, în loc să ajuţi nişte oameni care acum chiar au nevoie.

Nu se putea să nu te întreb, la final, de ce nu ai avut şi nu ai telefon. Aşadar, de ce refuzi telefonul?

Acasă n-am telefon şi n-am pentru că e singurul fel în care pot să-mi fac traba. În clipa în care ai telefon sau telefon mobil şi el funcţionează, s-a cam dus liniştea ta.

Întodeauna există cineva care te sună, 24 de ore din 24. Rezultatul este că îţi face programul bucăţele şi nu mai poţi să te concetrezi şi să faci cu adevărat un lucru interesant.

Pe de altă parte este şi din cauza obişnuinţei. Până am teminat facultatea am stat în gazdă la cineva şi mama suna de trei ori pe zi să afle dacă eu n-am guturai, dacă am mâncat, dacă mi-e bine, ca orice mamă grijulie. Dacă cumva eram plecat şi nu afla nimic, se îngrijora groaznic şi toată familia era băgată în priză până a doua zi când afla că de fapt totul e în regulă.

Când am terminat facultatea şi m-am mutat mi-am spus că mai bine n-am telefon acasă, că dacă n-are nu are unde să sune, mama nu se îngrijorează şi o sun eu.

Acum mi se pare că este extraordinar ca acasă să nu sune niciun fel de aparat din acesta. Să ştiu că atunci când am intrat şi am închis uşa, dacă vreau citesc, dacă vreau scriu cântece, dacă vreau desenez, nu târrr, târrr, nu nimic. E o formă de egoism, recunosc.