O lecţie dură, dar valoroasă şi foarte corectă

O lecţie dură, dar valoroasă şi foarte corectă

Laura Prodan are 26 de ani. Dar când începe să povestească prin ce experienţe a trecut, te gândeşti că e aproape imposibil să fie atât de tânără.  A început facultatea la Academia de Studii Economice din Bucureşti, apoi a plecat cu o bursă Erasmus în Franţa, iar după aceea a urmat un program de masterat la Amsterdam.

Pentru mai multe detalii citiţi şi:

Românii care ajută Lumea  a treia

După studii, a lucrat la Londra şi la Amsterdam în consultanţă („business consulting for telecoms&media”). „La un moment dat, am schimbat direcţia pentru că munca în business nu îmi oferea ceva pe sufletul meu.

Şi astfel am ajuns să fac un stagiu la ONU, în New York.” După trei luni la New York, în care s-a concentrat pe probleme de dezvoltare şi cooperare internaţională, ajutor umanitar şi securitate, Laura a început căutările pentru o slujbă în sectorul ONG. Un prieten i-a recomandat „Casa do Caminho”, o organizaţie nonprofit braziliano-olandeză care oferă adăpost şi educaţie copiilor săraci, orfani sau din familii fără mijloace de susţinere.

Fără să stea pe gânduri, Laura a luat legătura cu directorul organizaţiei şi, după un proces care a durat aproape o lună, constând în interviuri via Skype cu cei din Brazilia, a fost acceptată în program. „Trebuia să mai învăţ portugheza, aşa că am hotărât să călătoresc puţin în Brazilia, să mă familiarizez cu oamenii, cu limba, cu stilul de viaţă, pentru a nu avea un şoc cultural la început.” Laura a finanţat totul din resurse personale, din economii strânse cu grijă.

„Înainte de plecare am lucrat pe câteva proiecte pentru organizaţia-soră din Olanda: am participat la conferinţe, am pregătit o strângere de fonduri, asta în paralel cu jobul temporar pe care l-am luat în Amsterdam pentru a acoperi cheltuielile necesare în Brazilia.”

Casa drumului în viaţă

Sediul principal al orgnizaţiei „Casa do Caminho” este în mijlocul unei zone muntoase, acoperită de pădurea tropicală atlantică şi înconjurată de bambuşi, râuri, cascade şi câteva ferme răzleţe. Alte două sedii se află în oraş. „Acesta este unul dintre motivele pentru care am ales această organizaţie. Am vrut o experienţă complet diferită, am vrut să mă desprind complet de oraş, să locuiesc în mijlocul naturii, să fiu departe de birouri, computere etc.” Însă, motivul principal a fost interesul ei în sectorul ONG. „Ce am făcut acolo? Orice!”, spune Laura.

Pe scurt, a dezvoltat proiecte, a strâns fonduri, a pus pe picioare o şcoală de engleză/portugheză în Rio de Janeiro, a predat engleza celor mici şi matematica adolescenţilor, a organizat activităţi de teatru, dans, jocuri, excursii. „Scopul organizaţiei este de a oferi copiilor un bagaj esenţial pentru o viaţă mai bună în viitor, după ce vor părăsi «Casa do Caminho» – numele înseamnă «Casa drumului», a unei şanse pentru un drum frumos în viaţă.”

Copiii săraci din Antananarivo vin la centrul de nutriţie pentru a primi porţia zilnică de orez

Copiii au impresionat-o pe Laura. „Sunt plini de energie şi nebuni,­ dar nebuni frumoşi. Nu se apropie ei uşor de voluntarii noi, pentru că mai întâi e un soi de testare şi, în plus, ei ştiu că plecăm la un moment dat, şi se protejează cumva.” De altfel, mai spune Laura, nu este deloc uşor să câştigi respectul copiilor sau pe al celorlalţi voluntari.

„Acolo câştigi respect prin muncă, prin seriozitate, prin a fi gata să faci ceea ce ţi se cere fără plângeri. Nu ai CV-ul printat pe tricou şi nu contează ce studii ai făcut, de unde vii, ce referinţe ai, ci doar cine eşti şi ce faci. Este o lecţie dură, dar valoroasă, şi foarte corectă.”

Până la sfârşit, însă, copiii au fost cei care au avut grijă de ea. În serile fără curent i-au arătat în întuneric că nu are de ce să se teamă, i-au dat „um beijo e um abraço” (un pupic şi o îmbrăţişare) când era supărată şi au învelit-o cu pătura în serile răcoroase.

„Când am plecat, fetele m-au luat în braţe şi mi-au zis că sunt o «tia namoral», adică o mătuşă cool… O senzaţie de milioane, nimic nu poate înlocui cum m-am simţit atunci.” De fapt, povesteşte Laura, întregul proiect în Brazilia a fost o importantă lecţie de viaţă, despre oameni, despre limite ce pot fi uşor depăşite, şi altele ce nu pot, şi despre nevoi pe care nu le avea cu adevărat. „M-am debarasat de griji şi de prejudecăţi care, oricum, nu erau ale mele. A fost o aventură, o nebunie frumoasă din care am luat multă energie.” Stagiul Laurei în Brazilia a durat trei luni.

Incursiune în India

Cristina Gaşpar, coordonatoare de proiecte pentru asistenţă rurală din Timişoara, a plecat în martie, pentru un an de zile, pe coasta de est a Indiei, unde ajută organizaţia nonguvernamentală Gram Vikas la dezvoltarea comunităţilor rurale. Cristina lucrează de peste şapte ani în domeniul ONG. Deşi a studiat jurnalismul şi a cochetat cu mass media încă din liceu, în 2000 ea a schimbat direcţia. Timp de şase ani a lucrat cu un ONG din Timişoara.

A urmat apoi un Master în domeniul dezvoltării internaţionale în Italia, iar prima sa experienţă internaţională a fost un stagiu de patru luni în Africa de Sud. „Când m-am întors în România am ştiut că voi explora şi alte oportunităţi de acest gen.” Astfel că, atunci când a văzut anunţul Centrului Naţional de Voluntariat Pro Vobis, că organizaţia britanică VSO (Voluntary Service Overseas) recrutează voluntari şi din România, nu a pregetat să aplice.

Cristina povesteşte că s-a simţit copleşită când a ajuns în India. „Primele două-trei săptămâni am avut insomnii. Probabil din mai multe cauze: pastilele antimalarie, entuziasmul, culorile, acomodarea cu mâncarea foarte picantă şi mai ales că totul este aşa de imprevizibil şi fascinant.” Cristina îşi aminteşte că, la sosire, în apropierea aeroportului a văzut elefanţi. „Nu-mi imaginam că voi vedea elefanţi în Capitală!

Am stat în Delhi o lună, pentru că am participat la o sesiune de pregătire organizată de VSO India.” Delhi, mai spune Cristina, este o combinaţie între modern, „occidental” şi tradiţional, foarte aglomerat şi colorat. „Peste 20 de milioane de oameni trăiesc în Delhi, aşa că vă puteţi imagina ce înseamnă aglomeraţie. Întreaga populaţie a României într-un singur oraş!”

Ajută populaţia tribală

Mohuda, însă, localitatea în care locuieşte acum, este total diferită de metropolă. În acest sătuc exotic înconjurat de o pădure de copaci de mango şi nucă de cocos se află complexul organizaţiei. „Gram Vikas este un ONG imens cu 30 de ani de experienţă în domeniul dezvoltării rurale, prezentă în peste 700 de sate. Orissa este unul dintre cele mai sărace state.

Laura, la plajă într-un sătuc de pescari în nordul Braziliei, alături de doi puşti din zonă

Mai mult de 70% din populaţia rurală din Orissa trăieşte sub pragul sărăciei (adică cu mai puţin de un dolar pe zi), iar morbiditatea este alarmantă.” Însă impactul organizaţiei e foarte mare, iar ea a putut vedea acest lucru vizitând satele tribale.

În prezent, Cristina este implicată într-o coaliţie de ONG-uri din statul Orissa şi VSO India în promovarea, în satele cu populaţie tribală, a unei legi recent promulgate în India: dreptul la informaţie, RTI (Right to Information Act) – un instrument care are ca scop eliminarea corupţiei şi promovarea transparenţei instituţiilor publice.

Prin această lege, orice cetăţean are dreptul de a cere informaţii despre activităţile oricărei instituţii publice, chiar şi ONG-uri, explică Cristina. „De exemplu, o persoană dezavantajată care trăieşte sub pragul sărăciei şi care nu reuşeşte să obţină alocaţiile de stat poate cere explicaţii instituţiei respective despre ce s-a întâmplat cu cererea depusă, de ce s-a amânat, cine a instrumentat cazul. Răspunsul trebuie oferit într-un anumit termen stabilit.

Dacă se depăşeşte termenul, angajatul care a preluat cererea RTI plăteşte penalizare din propriul salariu. Şi uite aşa, ca prin minune, se rezolvă şi petiţiile!”

Localnicii sunt primitori

Despre oamenii locului, Cristina spune că sunt foarte calzi şi generoşi şi că i-a fost foarte uşor să se acomodeze şi să interacţioneze cu ei. „M-a impresionat în mod deosebit căldura localnicilor din satele tribale. În ciuda sărăciei şocante, este copleşitor să vezi oamenii zâmbind cu generozitate şi împărtăşind lucrurile bune din viaţa lor, fără să se plângă de existenţa nedreaptă pe care trebuie să o îndure.”

Pe de altă parte, India este surprinzătoare şi aproape în fiecare zi se produc incidente de cele mai multe ori hazlii. Cristina îşi aminteşte cum a intrat într-un magazin ca să-şi facă o copie a paşaportului, iar vânzătorul a scos coli albe dintr-un frigider. Acesta i-a spus chiar că frigiderul funcţionează, doar că nu e băgat în priză.

„Nu am putut decât să izbucnesc în râs. Cine s-ar fi gândit să folosească un frigider pentru depozitarea hârtiilor?” O altă experienţă a fost călătoria cu trenul, mai ales cu bilet fără loc la clasa a treia. „Îţi trebuie coate şi împunsături ca să cobori unde vrei, pentru că oamenii se îmbulzesc să urce şi poţi să rămâi blocat.” Noroc, totuşi, că indienii sunt prietenoşi cu străinii.

Cristina probează portul tradiţional indian

Despre plecarea ca voluntar în India, Cristina spune că, deşi a lăsat în urmă un stil de viaţă confortabil şi familiar, pentru unul nou, imprevizibil şi străin, are de câştigat mai mult decât poate oferi, atât pe plan profesional, cât şi personal.

Satul de pescari din Costa Rica

Anul trecut, în aprilie, Alina Constantinescu, o traducătoare de 35 de ani, a plecat prin organizaţia „Travel to teach” să predea engleza unor puştani din Costa Rica. „Aici există două locuri în care organizaţia are programe: Samara, un sătuc pe malul Pacificului, şi San Ramon, un mic oraş din centrul ţării, aproape de Capitală. Fiind cam obosită de oraşe, am ales satul de pescari”, povesteşte Alina. Selecţia, spune ea, nu a fost deloc complicată.

Pur şi simplu şi-a trimis CV-ul. Nici măcar nu i s-a cerut să cunoască limba spaniolă. Mai târziu, însă, a trebuit să ia cursuri pentru a se înţelege cu micuţii.

Alina îşi aminteşte că i-a fost teamă la plecare şi că era foarte curioasă cum va putea face faţă acolo. „Nu mai participasem la niciun astfel de program şi habar nu aveam ce mă aşteaptă.”

În Samara a fost cazată la o familie care avea experienţă cu voluntarii. „Cu toate acestea, nimeni din casă nu vorbea engleză. Şi nu numai că nu vorbeau engleză, dar, Mama Sinay, cum îi spuneau toţi voluntarii doamnei care mi-a oferit găzduire, vorbea atât de repede încât primele cuvinte pe care le-am învăţat când am ajuns la ea au fost: «mas despacio por favor» (mai rar, vă rog frumos)”.

Cu copiii, spune Alina, a fost şi mai greu. „Am avut două programe. Unul la o grădiniţă cu copii ale căror vârste erau cuprinse între doi şi cinci ani. Cei mai mulţi­ nici limba maternă n-o vorbeau încă. Iar eu ar fi trebuit să-i învăţ engleză. În primă fază am învăţat eu să-i înţeleg, după care mi s-a comunicat că am dobândit un mare succes, pentru că micuţii învăţaseră câteva culori şi ştiau să le spună şi în engleză.”

Al doilea program s-a desfăşurat la o şcoală dintr-un sat vecin. Copiii de acolo nu prea aveau profesori în general, cu atât mai puţin de engleză. „Am lucrat cu clasele I -III. Problema a constat în faptul că făceam simultan ora de engleză cu toţi cei 15 elevi din cele trei clase. Unii de abia învăţau să scrie, iar cei din clasa a treia se cam plictiseau la ore. Reuşeam să-i conving să rămână în clasă aducându-le bomboane sau promiţându-le că la sfârşitul orei jucăm bingo.”

Ţările în care au activat voluntarii români Alina Constantinescu a predat engleza copiilor dintr-un sat de pescari din Costa Rica. Cristina Gaşpar participă la un program de dezvoltare rurală în localitatea Mohuda din India. Laura Prodan a lucrat pe proiecte de dezvoltare la un centru de orfani din Brazilia. Laurenţiu Tîrcă a colaborat cu o agenţie ONU în Madagascar.

La fel ca ceilalţi voluntari cu care am stat de vorbă, Alina se bucură de experienţa ei, despre care spune că a fost foarte interesantă.

Motivele pentru care oamenii aleg să voluntarieze în loc să aibă o slujbă bine plătită într-un birou cu aer condiţonat ţin de structura cea mai intimă a fiecăruia, însă implică adesea cuvinte precum „împlinire”, „sens”, „altruism”, „aventură”. După o asemenea trăire, unii aleg să se întoarcă în ţară la vechea viaţă, alţii îşi continuă misiunea de cetăţeni ai lumii. Dar toţi au ce povesti nepoţilor!

Cine trimite voluntari peste hotare

-Centrul Naţional de Voluntariat Pro Vobis trimite profesio­nişti cu experienţă în ţări din Asia şi Africa.
-Serviciul European de Voluntariat, program finanţat de Comisia Europeană, este destinat tinerilor până la 30 de ani.
-YAP şi SCI-RO organizează tabere de voluntariat pentru tineri, în Africa şi India.
-Humana People to People oferă stagii de voluntariat în Africa şi India.