Andi Vasluianu, actor: „Avem un mare duşman în prezent: televizorul“

Reprezentant de seamă al noului val cinematografic, despre care spune că „nu mai e chiar aşa nou“, Andi Vasluianu (36 de ani) crede că succesul filmului românesc se datorează onestităţii. La 11 ani, îşi exersa discursul de Oscar în faţa oglinzii. 25 de ani mai târziu, păstrează aproape aceeaşi imagine ideală despre meseria în care şi-a găsit un loc rezervat.

„Adevărul": „Periferic" este unul dintre cele mai premiate filme româneşti. A avut un ecou şi asupra carierei tale?

Andi Vasluianu: În ultimul timp, cam toate filmele româneşti au fost premiate. Cred că e foarte bine pentru film şi te bucură, atât timp cât faci parte din proiect. Speri ca publicul să vină să-l vadă. De multe ori un premiu important aduce publicul, îi face publicitate. Nu ştiu cum stă situaţia în cazul filmului acesta. Nu cred că în România contează premiile pe care le primeşte un film sau pe care le primeşte un actor. Trebuie să fie un boom, cum a fost cu Cannes-ul lui „4, 3, 2". Oamenii din afara sistemului habar n-au cât de multe premii au câştigat filmele româneşti în afară.

Citiţi şi:

VIDEO Filmul „Periferic“: 24 de ore în afara gratiilor

Ana Ularu: „Trăim cu televizorul“

„Periferic" a fost lansat simultan pe online şi pe marile ecrane. Este aceasta o nouă direcţie a cinematografiei?

Sper că nu. Sunt filme care se pot vedea foarte uşor la TV sau online, dar sunt filme care îşi pierd tot farmecul aşa. Eu cred foarte tare în cinema, în sală şi în toată atmosfera pe care o ai acolo. Acasă poţi opri, întrerupi magia filmului. Eu de când mă ştiu am fost atras de magia asta, ca şi la teatru. E ca şi cum ai opri un act artistic şi ai spune „hai să mergem la o ţigară". E ca pauza în teatru, ceva se rupe acolo. D-aia nu sunt pentru pauzele în spectacole. Deja oamenii au o separare de artisticul acesta, iar asta-i trist.

Cum îţi explici „boom-ul" filmului românesc despre care spui, din ultimii ani?

Filmul românesc a fost foarte cinstit făcut. Regizorii au simţit nevoia să se manifeste diferit de ceea ce a fost înainte. Cred că asta a surprins în străinătate. Toţi au văzut o lume foarte onestă şi, în acelaşi timp, ciudată. S-au spus nişte poveşti pe care noi le-am trăit, despre care ei n-aveau habar. Cred foarte mult că onestitatea acestui nou val, care nu mai este nou de mult timp (zâmbeşte), a fost în prim-plan şi, datorită ei, filmul românesc a avut succes. Este şi un soi de tristeţe în film, iar lumea are un apetit pentru tristeţe. Dacă te uiţi foarte atent la peliculele româneşti, există un soi de râsul-plânsu'. Noi, românii, nu ne prea luăm în serios. Un fel de cinism care îmi place foarte tare, pentru că noi nu prea controlăm treaba asta. Şi ne dăm seama că nu controlăm viaţa şi că nu avem o mare putere asupra ei, şi atunci, din instinct, oamenii aceştia (regizorii români - n.r.) au tratat lucrurile foarte detaşat. Şi asta face parte din fiinţa noastră, aşa sunt românii. Dacă unui român i se întâmplă ceva nasol, o să ajungă invariabil să râdă după. Nu se duce în drame greceşti. Plus povestea, care e nouă pentru ei.

Dar pentru noi e veche. N-ai sentimentul că s-a ajuns la o suprasaturare, că regimul comunist a fost abordat, cinematografic, din îndeajuns de multe unghiuri?

Aşa s-a întâmplat acum şi era nevoie să se întâmple aşa. S-ar putea să se stingă destul de rapid, n-avem de unde să ştim. Am avut discuţii pe tema asta, întrebări de genul „Nu e prea multă suferinţă, prea multă dramă pe tema asta?". De acord. Putem să facem şi comedii, or să se şi facă, regizorii deja încep să se gândească la lucruri noi. A apărut „Bună! Ce faci?", o comedie romantică foarte drăguţă. Deci se poate. Dar noi a trebuit să ardem într-un timp foarte scurt tot neorealismul pe care alţii l-au consumat în zeci de ani, până s-au plictisit. Din 2000 a început acest ascendent al filmului românesc, sunt doar zece ani. Era nevoie să se spună aceste lucruri. Noi suntem generaţia asta scindată, trăită jumătate în comunism, şi-am avut nevoie să spunem lucrurilor pe nume. Sunt convins că regizorii nu s-au vorbit între ei să apară trei filme despre acelaşi subiect deodată, tratate diferit (este vorba de „Hârtia va fi albastră", „A fost sau n-a fost" şi „Cum am petrecut sfârşitul lumii", despre revoluţia din 1989 - n.r.). Pe mine m-a fascinat momentul acela care a fost absolut întâmplător. Au avut nevoia să spună aceeaşi poveste. Nu ştiu ce o să urmeze, s-ar putea să intrăm într-un vid, s-ar putea să vină ceva şi mai bun.

Poate vin comediile de care vorbeai...

Ar fi foarte interesant şi dacă publicul ar veni la film. Avem un mare duşman: televizorul. Trebuie consumate toate malformaţiile de la televizor pentru ca publicul să se mute la cinema. Am primit un mesaj de la cineva care-mi spunea că avea impresia că nu mai există actori. Noi nu o să fim niciodată în halul acela de mediatizaţi pentru că nu ne place. Parcă suntem în lumi diferite.

Trebuie să arzi nişte etape ca să-ţi poţi permite să refuzi roluri?

Depinde ce-şi doreşte fiecare. Sanda Manu mi-a zis la un moment dat că a plecat dintr-un proiect pentru care începuse deja repetiţiile, dar a plecat „cu uşurinţă", pentru că a văzut că lucrurile merg prost şi nu putea interveni. Vârsta cred că-ţi aduce curajul. Nu să refuzi, ci să recunoşti când un proiect nu te mai serveşte. După ce termini un proiect, rămâi cu ce ai lucrat. Rămâi cu munca ta, cu conexiunea, cu oamenii cu care ai lucrat. Cu aia pleci, nu cu premiile. Succesul e o fericire de plastic. Mi-am dorit să n-am pauze. Am făcut mult sport în viaţa mea. O zi fără antrenament se simţea ime­diat. Am rămas cu treaba asta şi-n meseria mea. Şi-mi şi place foarte mult meseria asta, e locul în care mă simt cel mai bine. Dacă-n viaţa de zi cu zi sunt timid şi nu pot să reacţionez la maximum, în teatru pot face orice.

„Religia mea este meseria aceasta"

Ana Ularu şi Andi Vasluianu, în filmul „Periferic“

Cum ţi-ai închipuit meseria de actor când erai mic?

Plină de fast şi de aplauze. (râde)

Şi cum s-a dovedit a fi?

Tot timpul am fost un idealist. Repetam de la 11 ani discursul meu la Oscar în faţa oglinzii. Diferenţa dintre imaginea de atunci şi cea de acum nu e foarte schimbată. Sunt câteodată nişte momente, şi-n film, şi-n teatru, care te aduc atât de aproape de tine însuţi. Când te apropii atât de tare de tine, nu mai vrei altceva. Tot ce trăieşti pe urmă e superficial. Asta caut şi azi, momentul acela de perfecţiune în mine. Imaginea aceea de atunci, din copilărie, chiar dacă era idealizată, se referea cumva la aceste momente. Religia mea este meseria aceasta.

Ce-i trebuie unui rol ca să-l joci?

Să nu înceapă filmul în­­­tr-un fel şi tot aşa să-l termine. Să aibă un traseu, să modifice în el ceva. De multe ori nu aleg rolul doar pentru rol, ci şi pentru scenariu, dar mai ales pentru regizor. Contează foarte mult regizorul cu care lucrez. El e singurul meu martor în momentul acela, cel care decide ce fac şi ce aleg. Când n-am refuzat roluri şi aş fi vrut să refuz - dar se fac puţine şi din astea trăim - am ajuns să avem probleme pe platou.

Horaţiu Mălăele spunea că a tânjit după un rol în care să poarte pistoale. Tu la ce tânjeşti?

Sunt înnebunit după benzi desenate. Spiderman, Superman, X-Men, ăştia au fost mereu eroii copilăriei mele. Visez să zbor, şi nu doar în vis. Un film îţi poate crea senzaţia asta. Oricum, actorul e un copil nebun.

Ce ar fi caracteristic pentru generaţia ta?

O întrebare bună. Onestitatea. Am trăit într-o lume mai liberă decât cei dinaintea noastră şi am avut norocul să ne exprimăm mai cinstit. N-a trebuit să băgăm şopârle. Cei dinainte trebuiau să ascundă sinceritatea... era mai complicat, poate, dar e şi mai complicat în momentul în care ai totul pe tavă şi să mănânci puţin.

Urmează lansarea filmului „Mănuşi roşii", pe 5 mai...

E povestea unui tip care e băgat în închisoare, luat drept dizident. Ajunge să îşi trădeze fratele, e inspirat după un caz real. Joc colegul de celulă al studentului. Sunt câţiva regizori din generaţia domnului Gabrea cu care aş juca oricând, începând cu el. Şi cu Stere Gulea, şi cu Nicolae Mărgineanu, la fel. Iar Szabolcs Hajdu este Fellini-ul meu. Un om care respiră artă.

Care este cel mai frumos compliment pe care l-ai primit?

Eram pe stradă şi m-a oprit o colegă actriţă, profesoară la Institut. Mi-a zis că le-a dat studenţilor o temă în care să pună pe un perete fotografii cu actori din toate generaţiile. La alegerea lor. „Din generaţia ta, doar tu eşti", mi-a zis. M-a emoţionat foarte tare.

"Îmi place foarte mult meseria asta, e locul în care mă simt cel mai bine. Dacă-n viaţa de zi cu zi sunt timid şi nu pot să reacţionez la maximum, în teatru pot face orice."

"Eu cred foarte tare în cinema, în sală şi în toată atmosfera pe care o ai acolo."

"Tot timpul am fost un idealist. Repetam de la 11 ani discursul meu la Oscar în faţa oglinzii."

Un CV pe multe pagini

Andi Vasluianu s-a născut la 23 iunie 1974. Este unul dintre cei mai apreciaţi şi ocupaţi tineri actori, cu apariţii frecvente în scurtmetraje şi lungmetraje. Printre altele, a apărut în „Furia", „Sex Traffic", „Hârtia va fi albastră", „California Dreamin' (nesfârşit)". În 2008 a avut nu mai puţin de şapte roluri, în 2009 şi-a întrecut recordul, cu opt roluri, în filme precum „Weekend cu mama", „Cea mai fericită fată din lume" şi „Călătoria lui Gruber". Anul trecut a avut şase roluri, în „Periferic", „Icre negre" şi „Mănuşi roşii", printre altele. E actor la Teatrul „Toma Caragiu" din Ploieşti încă din 1999.