Steve Făinaru, distins cu premiul Pulitzer :„Vizita în România a fost un vis!”

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Jurnalistul american de origine română de la „Washington Post” rememorează pentru „Adevărul magazin de duminică” întâlnirea cu Iveşti, satul strămoşilor săi din judeţul Galaţi.

Anul trecut, ziarul „Washington Post“ primea nu mai puţin de şase dintre celebrele premii Pulitzer, detronând publicaţii precum „New York Times“ sau „Chicago Tribune“.

Printre câştigătorii celor şase distincţii, la categoria reportaj internaţional se regăsea Steve Făinaru (47 de ani), jurnalist american de origine română, prin intermediul căruia s-a conturat brusc o punte între capitala Statelor Unite, Washington, şi comuna Iveşti, din judeţul Galaţi.

Satul este locul de unde a plecat bunicul său din partea tatălui, Harry Făinaru, un evreu comerciant de cereale. După ce a emigrat în SUA, acesta a devenit jurnalist, colaborând cu un cotidian românesc din Detroit. În Iveşti a ajuns şi Steve Făinaru, în primăvara trecută, într-o călătorie pe care o denumeşte „cel mai înălţător moment“ al vieţii sale.

O cotitură fericită

Steve Făinaru s-a născut în Mountain View, California, la sud de San Francisco. După divorţul părinţilor Ellen şi Bob, Steve şi fratele său mai mic, Mark, s-au stabilit în Bay Area. A urmat cursurile prestigioasei facultăţi de jurnalism din cadrul Universităţii din Missouri, Statele Unite, iar după absolvire, în 1984, s-a dedicat sportului.

A lucrat la ziarul „Courant“, apoi la „Boston Globe“, timp de 11 ani. În 2000 s-a alăturat echipei de la „Washington Post“, ca reporter sportiv, dar începe să abordeze progresiv şi subiecte din alte domenii, îndeobşte în relaţii internaţionale. Cotitura fericită, care avea să îl aducă spre o nominalizare la Pulitzer în 2006 şi marele premiu pe reportaj internaţional, câştigat în 2008, s-a realizat graţie iubitei sale din acea perioadă, spune Steve pentru „Adevărul magazin de duminică“.

„Aveam o iubită, studentă în Bogota, Columbia. Mergeam să o vizitez şi aşa m-am îndrăgostit de ţară, de bogăţia ştirilor de acolo, ce aveau legătură cu viaţa oamenilor. Am simţit că vreau să scriu despre asta.“ Steve a urmat la Universitatea Columbia un master în afaceri internaţionale pentru a obţine expertiza academică necesară unui corespondent într-o ţară străină.

Trei ani în război

image

 Sosit în România, Steve a declarat că întâlnirea cu satul de unde a plecat bunicul său a fost cel mai emoţionant moment al vieţii sale



S-a aplecat asupra unui subiect destul de puţin tratat de presă, şi anume armatele de mercenari de pe frontul din Irak, angajaţi ai unor firme de pază şi protecţie. Seria de investigaţii a scos la iveală aspecte nevăzute ale războiului: armatele paralele ale firmelor contractoare private de securitate, compuse din „veterani de război şi foşti poliţişti, amatori de senzaţii tari, patrioţi, faliţi, ahtiaţi după bani şi eternii plictisiţi de viaţă, ce nu se supun niciunei legi“, scrie Steve în cartea sa, „Legea celui mai puternic” („Big Boy Rules” - n.r. ), în paginile căreia şi-a adunat articolele.

Trei ani de zile a fost departe de casă şi de familie, trei ani în care a investigat, a strâns informaţii dintr-un mediu etanş, pe care însă, cu perseverenţă, a reuşit să îl pătrundă. Premiul l-a luat prin surprindere. Spune că nu i-a schimbat radical viaţa, dar îl ajută fundamental în momentele când se îndoieşte de el. „Când am astfel de stări, mă aşez şi îmi spun: cât de prost pot să fiu ca jurnalist, dacă am luat Pulitzerul?“

Acasă, într-un loc necunoscut


Până la vizita în România, contactul jurnalistului cu rădăcinile sale româneşti se rezuma să le răspundă americanilor curioşi la întrebarea „de unde vine ciudatul tău nume de familie?“ prin „sunt jumătate român”. Prea multe lucruri despre România şi viaţa strămoşilor lui aici nu ştia. „Despre România ştiam doar că era un loc foarte îndepărtat, de unde bunicul meu a fost nevoit să fugă. Pe el nici nu l-am cunoscut cu adevărat, aveam şase ani când a murit.“

image

Steve şi-a lansat cartea şi la Bucureşti, anul acesta, iar editura Litera Internaţional a tradus-o în limba română


Ajuns la Iveşti împreună cu fratele său Mark, la rândul său un jurnalist foarte cunoscut şi apreciat în Statele Unite, Steve a călcat pe pământul unde Harry Făinaru, bunicul lor, a trăit acum mai bine de 70 de ani. Au fost întâmpinaţi cu căldură de autorităţile locale, au căutat în registrele prăfuite numele unui membru al familiei, şi, între colile galbene, au găsit:  Făinaru Frache. Nu au putut afla însă gradul exact de rudenie.

­Evreii care au trăit odată în Iveşti au fugit care încotro în lumea largă, odată cu cel de-al Doilea Război Mondial, când a început prigoana lor. Alţii se odihnesc în cimitirul evreiesc al localităţii, iar bătrânii satului care ar fi putut să povestească s-au dus şi ei. Dar asta nu a făcut momentul mai puţin emoţionant. „Am trăit un fel de şoc când am văzut numele acolo. Până atunci, nici nu ştiam că bunicul a fost din Iveşti, ştiam doar că e din România. A fost ca şi cum m-aş fi întors acasă, într-un loc în care nu am mai fost niciodată“, spune Steve.

Negustor de cereale în Târgul Iveştiului

image

Gazetarul a realizat timp de trei ani investigaţii asupra firmelor private de pază de pe frontul din Irak, ce activează la limita legii



Casa lui Harry Făinaru se găsea nu departe de piaţa din Iveşti. Acolo erau concentraţi proprietarii de prăvălii, angrosiştii şi detailiştii. Comercianţii aveau diverse origini, erau evrei, armeni, turci, bulgari şi iugoslavi, şi trăiau în linişte laolaltă, văzându-şi fiecare de comerţul lui.

„Ei au început să vină cu toţii la Iveşti în urma unei înţelegeri cu postelnicul Panaite Balş: acesta reînfiinţează la 13 octombrie 1856 Târgul Iveşti, populându-l cu minorităţi, şi punându-le în vedere să îşi deschidă aici mici negoţuri“, spune Gheorghe Frătiţă, istoric al Muzeului Iveşti. Aşa au ajuns turcii să se ocupe de „zaharicale“, (dulciuri - n.r.), bulgarii de textile, alţii de cherestea sau cereale.

Harry Făinaru era un evreu engrosist de cereale, şi afacerea îi mergea foarte bine. „Mai întâi a fost angrosist, adică doar vindea. Dar evreului, cum îi merge mintea, s-a gândit că poate să producă făina chiar el. O vindea apoi la târguri în Bacău, Brăila, Bârlad şi chiar Bucureşti, căci Iveştiul era atunci o gară importantă pe calea ferată“, dezvăluie Frătiţă povestea originii numelui Făinaru.

Simţind că apele devin tulburi, Harry fuge mai întâi la Paris, unde trăieşte câţiva ani şi îşi cunoaşte soţia, apoi se stabileşte în America. Sfârşitul anilor ‘30 îl găseşte în Detroit, unde până în 1948 scrie la o revistă săptămânală, denumită „Românul American”. În urma lui izbucneşte războiul şi, odată cu el, Holocaustul.

„În 1943 se dă prima dispoziţie împotriva evreilor, în zona Moldovei: au fost toţi duşi pe jos, până la Tecuci, unde au fost îmbarcaţi spre lagăre, în Oltenia.“ Majoritatea au murit atunci şi puţini dintre cei care apucaseră să fugă înainte de război s-au mai întors. Când priveşte în urmă, incursiunea în mica localitate din Moldova, ce i-a redesenat biografia, i se pare aproape ireală.

Un basm, un vis, o fantezie. „Sunt conştient că atât eu, cât şi fratele meu ­l-am moştenit pe bunicul, de am devenit amândoi jurnalişti. Trebuie că este ceva în sângele nostru. Acum am o viaţă îngrozitor de ocupată. Călătoresc constant pentru «Washington Post», mă ocup de băiatul meu de 11 ani, a cărui viaţă este o jonglare continuă între basketball, şcoală, prieteni şi petreceri… Nu ştiu dacă voi reuşi vreodată să mă întorc în România, deşi Dumnezeu ştie cât îmi doresc.“

Cum l-a schimbat premiul

image

Cei mai buni ziarişti din lume, distinşi cu Pulitzer, primesc aceste medalii din aur, ca recunoaştere a talentului lor



Distincţia i-a oferit lui Steve ocazia de a vorbi mai mult despre profesia lui. Acum este invitat să ţină cursuri universitare sau să susţină interviuri. „Marea schimbare este că acum lumea mă ascultă mai mult“, spune zâmbind.

„Am ocazia să aduc în atenţie aspecte din profesia de jurnalist sau probleme actuale ale societăţii, ceea ce cred eu că este foarte important. În rest, ce să zic? Merg la acelaşi job, trebuie să-i amintesc puştiului meu să-şi facă temele şi rămân în continuare blocat în traficul din San Francisco. Cred că ar trebui să instaleze o alee specială pentru câştigătorii de Pulitzer“, glumeşte Steve.  

Sănătate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite