Când cel mai rău scenariu devine real
0
La 24 iunie 2007 Olimpia Anghel, în vârstă de 49 de ani, a stabilit un record de supravieţuire, mai ales în condiţiile când nimeni n-a semnalat dispariţia ei.
Citiţi şi: Secretul celor care au supravieţuit
Rănită, ea a reuşit să reziste trei săptămâni în râpa Valea Mortului din Munţii Bucegi, hrănindu-se cu fructe de pădure şi cu rădăcini, după ce a căzut în prăpastia adâncă de aproximativ 100 de metri, iar salvamontiştii din Buşteni au găsit-o pur şi simplu întâmplător.
Zona respectivă este foarte periculoasă. De-a lungul timpului, acolo şi-au pierdut viaţa zeci de turişti imprudenţi. Salvamontiştii amenajau traseele din Valea Mortului când au auzit strigătele ei. Olimpia a povestit că avusese provizii pentru câteva zile, apoi a mâncat rădăcini şi fructe de pădure, bând apa scursă de pe versanţi de la ploi.
În toate aceste zile de coşmar, a făcut semne cu o batistă albă agăţată într-un vârf de băţ, dar nu a fost văzută, deşi telecabina trecea prin apropiere. Femeia şi-a improvizat un culcuş din ramuri şi ierburi şi a aşteptat să fie salvată, dându-şi seama că nu poate ieşi singură din râpă, deşi avea doar contuzii la cap, mâini şi picioare. Cazul pare cu atât mai dramatic, cu cât familia ei nu reclamase dispariţia.
Contactată de reporteri, mama Olimpiei a declarat că aceasta avea probleme psihice în urma unei traume petrecute în adolescenţă. Tăcută, trăind în lumea ei, Olimpia pleca deseori de acasă fără să spună unde se duce. Dar mereu se întorcea. Familia se obişnuise cu acest „ritual” şi o aştepta să se întoarcă, fără să anunţe autorităţile. Şi, totuşi, Olimpia s-a dovedit altfel decât o credea familia. Tenace, răbdătoare şi cu simţul adaptabilităţii foarte dezvoltat, femeia a devenit o campioană printre supravieţuitori.
Gândind următorul pas
Aventura lui Alin Totorean în Australia s-a încheiat cu bine pentru că românul a ajuns într-o zonă cu semnal GSM şi a putut alerta autorităţile
Lincoln Hall este unul dintre specialiştii care se ocupă cu arta supravieţuirii. Hall este şi el un supravieţuitor. În mai 2006 a suferit un edem cerebral după ce a reuşit să escaladeze Everestul. Colegii de echipă l-au cărat timp de opt ore, după care l-au abandonat, crezându-l mort, la cota 8.600 de metri. Şi i-au luat şi echipamentul. Când şi-a revenit era noapte.
Deshidratat, suferind de hipotermie şi hipoxie (oxigen insuficient), Hall a realizat că a fost abandonat. „Ştiam că vor veni după trupul meu. Problema era să trec de acea noapte. Gândul la familia mea m-a ţinut treaz şi cu funcţiile vitale în alertă. Atât trebuia să fac ca să supravieţuiesc şi, credeţi-mă, nu a fost uşor, mai ales că edemul îmi afectase puterea de concentrare. Nu ştiu cât am fost conştient şi cât am aiurat în acea noapte, important este că nu am căzut în somnul aducător de moarte”, a povestit Hall.
A fost salvat a doua zi, dimineaţă, speriindu-i pe cei care veniseră să ridice un cadavru şi au fost întâmpinaţi de „un gentleman foarte volubil şi coerent, după 12 ore petrecute la graniţa dintre viaţă şi moarte”, după cum povestea unul dintre alipinişti. Hall locuieşte în Australia şi antrenează oameni pentru a supravieţui în situaţii extreme. În opinia sa, o condiţie absolut necesară este să-ţi păstrezi optimismul. Cu o stare de spirit bună, se pot face planuri mici, din aproape în aproape, pentru a rezista. Viaţa nu mai trebuie privită în perspectivă, ci doar trăită, oră după oră, gândind în permanenţă care e următorul pas.
Reguli de bază
Scriitorul american Ben Sherwood, autorul studiului „The Survivor’s Club” („Clubul supravieţuitorilor”), este unul dintre cercetătorii care au încercat să afle de ce unii oameni supravieţuiesc în condiţii în care viaţa le este pusă în primejdie, iar alţii nu. După ce a analizat câteva miracole petrecute în lume, Sherwood a concluzionat că „supravieţuirea este un «muşchi» care trebuie antrenat, iar mintea poate da şi motivaţia, şi soluţia pentru a face faţă unor situaţii aparent imposibile. În studiul său, el a enumerat câteva condiţii care stau la baza supravieţuirii: calmul, răbdarea, adaptabilitatea, tenacitatea şi inteligenţa.
Specialiştii în tehnici de supravieţuire spun că e vital ca persoanele care se rătăcesc în zone izolate să nu intre în panică şi să-şi facă un plan
Adaptabilitatea este, în opinia lui Sherwood, condiţia principală care se poate dobândi prin antrenament. Iată câteva din regulile lui Sherwood. Când te pierzi în sălbăticie, primul lucru pe care trebuie să-l faci este să te opreşti. Echipele de salvare pornite în căutarea celor rătăciţi găsesc mereu indicii că aceştia au trecut pe undeva, dar, din nefericire, de cele mai multe ori, nu-i mai găsesc în viaţă din cauza impulsului necontrolat de a merge în neştire. O persoană poate supravieţui trei săptămâni fără hrană, dar numai trei până la cinci zile fără apă.
Pentru a reţine fluide, trebuie să faci economie de mişcare, să cauţi umbră sau să-ţi faci un adăpost împotriva soarelui şi să respiri pe nas. Apa de ploaie este potabilă, iar dacă e puţină, încercaţi să o beţi seara! Dacă daţi de o sursă de apă după o perioadă mare fără lichide, apa trebuie băută în înghiţituri mici, la intervale de timp. Băutul cu lăcomie provoacă vomă, ceea ce înseamnă pierderea şi mai multor lichide.
Vegetaţia este, de cele mai multe ori, comestibilă. Ca să vă asiguraţi că o plantă sau o rădăcină este bună de mâncat, rupeţi o bucăţică şi mirosiţi-o. Dacă miroase amărui sau dulceag, asemănător cu piersica, mai bine o lăsaţi. Puneţi pe piele sucul unei plante stors din tulpină. Dacă acesta vă provoacă un discomfort cât de mic, nu trebuie mâncată. Dacă nu vă provoacă pe piele, puneţi un pic de sevă pe buze sau pe limbă şi, dacă nici atunci nu provoacă neplăceri în câteva secunde, atunci planta respectivă e comestibilă.
Semn de viaţă
Dacă daţi de cursul unei ape curgătoare, mergeţi de-a lungul ei, pentru că acesta vă poate duce într-o zonă populată. Înainte de a părăsi zona deschisă, unde aţi putea fi observaţi din elicopter, e bine să lăsaţi un semn vizibil, din orice plantă găsiţi. Prin pădure, de asemenea, e bine să marcaţi ruta pe unde mergeţi.
Orice groapă în pământ oferă protecţie împotriva vântului, iar dacă o şi acoperiţi cu ramuri cu frunze cât mai mari, vă protejează şi împotriva ploii. Atenţie, dacă vă aflaţi într-o zonă fără izvoare, acoperişul improvizat trebuie făcut în aşa fel încât să reţină apa, nu să o lase să se scurgă, pentru că apa de ploaie e preţioasă. Încercaţi să vă păstraţi hainele şi încălţămintea uscate.
Ca sa aprindeţi focul, atunci când n-aveţi la îndemână chibrituri sau brichetă, puteţi folosi lentile de ochelari cu dioptrii pozitive, lentile de la binoclu sau lunetă, care trebuie demontate, chiar şi obiectivul de la aparatul de fotografiat, demontat, pentru a capta şi a focaliza razele de soare asupra unei amorse. Dacă nu aveţi nimic din toate acestea, rămâne metoda strămoşilor noştri: cremenea şi amnarul.
Dar este atât de dificilă, încât se recomandă exersarea ei, în timpul liber, fie şi pentru divertisment. Se foloseşte o rocă dură, care nu se sparge, şi se loveşte cu o bucată de metal (cuţit, briceag etc.). Amorsa trebuie ţinută în palma în care se ţine roca. Frecarea a două lemne este la fel de dificilă. Se foloseşte un lemn de bază, moale, uscat şi nerăşinos, şi un ţăruş din lemn tare.
Cu ţăruşul se freacă lemnul moale, producându-se un rumeguş fin care începe să ardă. Sub rumeguş, se pune amorsa. Succesul operaţiunii ţine în primul rând de amorsă, care poate fi din materiale uşor inflamabile, precum hârtia frecată până devine scămoasă, fibre, rumeguş uscat, fire de sfoară, scame din bandaje, iarbă uscată. Vreascurile uscate pentru înteţirea focului trebuie găsite din timp.
Semnale de ajutor
Codul internaţional de alarmare în caz de rătăcire a fost adoptat în 1937, la Congresul de la Paris al Uniunii Internaţionale a Asociaţiilor de Alpinism (UIAA). Conform acestuia, cererea de ajutor constă în şase semnale luminoase pe minut la interval de zece secunde între ele, iar răspunsul că a fost recepţionat constă în trei impulsuri luminoase pe minut, adică unul de 2-3 secunde la interval de 20 de secunde. Între două serii se face câte o pauză de 1-2 minute.
Semnalele luminoase se pot face noaptea cu lanternă, felinar, prin acoperirea-descoperirea cu o pătură a unui foc sau a altor surse de lumină, iar ziua cu o oglindă sau cu orice suprafaţă care reflectă razele soarelui. Se recomandă şi utilizarea semnalelor încropite la faţa locului, în zone descoperite, pentru a fi văzute din elicopter. Pentru aceasta, trebuie să se amenajeze o suprafaţă colorată, de preferinţă în roşu sau portocaliu-auriu, din materiale sau frunze şi plante cu astfel de colorit.
Dacă zona e survolată de un elicopter de căutare, se recomandă fluturarea unor obiecte colorate şi ridicarea braţelor formând un Y cu corpul. În ultimii ani, multe vieţi au fost salvate datorită telefoanelor mobile. E bine să se reţină indicativul de la dispeceratul Salvamont, care este simplu: se formează 0SALVAMONT, adică 0725826668. Sau, şi mai simplu, numărul de urgenţă, 112.
Se încarcă comentariile...
