"Dacă tata nu-l salva pe Tokes, dacă nu salva biserici, tot se întâmpla ceva"

Irinei, Dumitru I. Cumpănaşu, preot ţărănist, l-a salvat pe Dej şi, poate, fără să ştie, fără să vrea, a schimbat lumea, a schimbat cursul istoriei.Tatăl său l-a salvat pe pastorul

Irinei, Dumitru I. Cumpănaşu, preot ţărănist, l-a salvat pe Dej şi, poate, fără să ştie, fără să vrea, a schimbat lumea, a schimbat cursul istoriei.
Tatăl său l-a salvat pe pastorul Tokes de la moarte, a salvat biserici de la distrugere. şi poate fără să ştie, fără să vrea, a schimbat şi el cursul istoriei. Ea însăşi, Irina Cumpănaşu, a cunoscut mulţi oameni: din presă, din rândul nomenclaturii, din serviciile secrete. L-a cunoscut, fiindu-i chiar colegă la un institut de proiectări, pe Gheorghe Ursu. Pe inginerul disident Gheorghe Ursu. Le-a cunoscut şi pe cele două turnătoare ale disidentului. Elena şi Pârguţa. şi ele i-au fost colege. L-a cunoscut şi pe securistul Dumitraciuc, cel care avea un birou cu o uşă având o fantă specială pentru a-i fi lăsate scrisorile anonime, turnătoriile adică. şi împreună cu Dumitraciuc, securistul oficial de la locul de muncă, a respirat Irina Cumpănaşu aerul aceluiaşi secol bolnav şi absurd. A avut sau nu a avut Irina, fiica şi nepoata dinastiei Cumpănaşu, configurată în destin pecetea salvatorului? Putea ea să-l salveze pe disidentul Gheorghe Ursu de la execuţia prin tortură, în 1985, în beciurile Securităţii din Calea Rahovei, un loc blestemat pe care demolarea lui Ceauşescu l-a ocolit? Poate că aşa trebuia să se întâmple, şi Ursu să rămână un caz exemplar, cazul singurului disident-martir autentic din istoria recentă. Rolul salvator al Irinei Cumpănaşu este tocmai acela că ea povesteşte, în exclusivitate pentru Adevărul, tot ce a văzut şi trăit.

"După "90, tata a avut o reacţie de izolare (...), tot venea în vizită un colonel de la Culte, iar tata se cam enerva"
- Doamnă Irina Cumpănaşu, am trecut în revistă, împreună cu d-voastră, aproape un secol de istorie - o întreagă "saga" a familiei Cumpănaşu -, un veac de mari prefaceri, în care şi familia Cumpănaşu, în momente cruciale, a avut un cuvânt de spus. Ce a zis tatăl d-voastră, fostul demnitar comunist I.D. Cumpănaşu, după "90, de evenimentele care au urmat, de mineriade, de pildă?
- Nu ştiu, după "90, tata a avut, aşa, o reacţie de izolare. Mai ales după accidentul din "92. Până la accident, nu prea comenta decât foarte rar cu diverse persoane care mai veneau pe la el. Despre venirea minerilor n-am discutat. N-am discutat cu el lucrurile astea şi, în general, aveam păreri diferite.
- Cum a privit fostul şef de la Culte venirea papei?
- Asta a fost după accident. Tata era imobilizat la pat. În perioada aceea, în 1999-2000, nu se mai uita la televizor, nu mai citea ziare. Dacă a stat tot timpul în pat, nici să citească nu mai putea. Avea probleme cu ochiul. Doar când şi când mai citea ziarul, pentru că avea abonament la Adevărul.
- A mai ţinut legătura, după "89, cu cei de la Culte? A fost vizitat de cineva de acolo?
- Era unul de la Departamentul Cultelor care chiar ştiam dinainte că a fost colonel. şi tot venea în vizită acel colonel de la Culte şi ştiu că tata se cam enerva pentru că venea cam des.
- Avea tatăl d-voastră vreo reacţie anume faţă de cei de la Securitate? Vorbea admirativ, îi critica, după revoluţie?
- Au fost mulţi pe care i-a ajutat. şi el a apelat la unul şi la altul. Erau persoane cu care se putea discuta. Dar cu alţii, ca Postelnicu, nu se putea discuta în niciun fel. şi acolo erau oameni, şi oameni. Când existau probleme, poate că erau unii care aveau probleme şi, ca să le rezolve, trebuia să ia legătura cu ei, nu? Se mai puteau înţelege, eu ştiu...
- Dar faţă de cei din redacţie care erau informatori sau ofiţeri acoperiţi, comenta în vreun fel?
- A vorbit, aşa, la modul general, pentru că bănuia că erau unii, dar nu... Poate, dar... V-am spus că el era un tip tăcut şi nu prea vorbea aşa. Dar e posibil să fi bănuit, din anumite împrejurări, după anumite întâmplări, se poate. Aşa, la modul general, se bănuiau toţi care au fost corespondenţi atunci, înainte să plece Pacepa şi s-au întors în 24 de ore, când el a rămas în străinătate. Cu unii care s-au întors eram şi prieteni de familie.

Două posibile tentative de asasinat: în decembrie "89 şi în februarie "92
- Ce s-a întâmplat, de fapt, atunci, în februarie 1992, când a fost accidentat tatăl d-voastră?
- Tata a fost într-o vizită la domnul Puicea, care a fost la Agerpres, împreună cu domnul Ionaşcu, care a fost ambasador la Roma. Seara, când s-a întors din vizită, când traversa bulevardul Ana Ipătescu, în zona restaurantului Minerva, l-a lovit din plin unul care venea dinspre Victoria. A avut piciorul rupt (dublă fractură) şi capul izbit de parbriz. A stat din martie până în iunie internat. A fost în comă o perioadă.
- Credeţi că ar fi putut fi ceva intenţionat, să fie o tentativă de asasinat?
- Din ce spunea tata, avea în sinea lui o teamă că era posibil să nu fi fost doar un accident. Avea teama asta, după ce i s-a întâmplat, să nu cumva să fi fost altceva. Dar pe cine bănuia şi de ce, asta nu pot să ştiu. Ca fapt divers, după vreun an, pe Puicea l-a călcat trenul la Obor. A fost găsit tăiat de tren. Poate că nici la el nu a fost un simplu accident. Cât despre cel care l-a accidentat pe tata, a fost destul de ciudat cum şi-a luat carnetul, fără proces. În decembrie "89, după ce a venit de la Timişoara, tata a stat la mine pe ştefan cel Mare. Când s-a întors acasă, pe strada Amiral Bălescu, colţ cu Rosenthal. Am găsit dulapul din dormitor, pur şi simplu ciuruit. Vreo 8-10 gloanţe. Cine se pricepea a zis că erau gloanţe vidia. Au fost duse la o comisie, dar nu ştiu ce s-a mai întâmplat. Era destul de curios, totuşi, pentru că dormitorul era la etaj.
- Ar fi putut şi atunci fi o tentativă de asasinat?
- Nu, după aceea, după ce a fost şi accidentul, ne-am mai gândit, am început să facem nişte legături. Poate erau mai mulţi vizaţi din acea zonă sau pur şi simplu s-a tras la întâmplare. Nici acum nu pot să spun sigur că a fost ceva special, dar sunt nişte coincidenţe. E greu să spui şi despre accident că a fost ceva planificat, dar este posibil orice.

Când a fost arestat inginerul Ursu, securistul Institutului se numea Dumitraciuc
- Cum interpretaţi, ca arhitect, ce s-a întâmplat atunci cu bisericile, cu dărâmarea lor, cu translarea lor?
- Dacă este s-o iei teoretic, era un lucru bun atunci că se construia. Cred că ideea cu dărâmarea bisericilor a venit de la blocul Dunărea (n.r. - peste drum de Intercontinental), dărâmat de cutremur şi după ce s-a demolat în zonă. La noi, avizările erau foarte dure. Eu am lucrat la ISLGC. Probabil că aţi auzit de el din povestea cu inginerul Ursu.
- Aţi lucrat cu inginerul disident Gheorghe Ursu?
- Da, puţin. Adică... n-am lucrat foarte direct. El era inginer de structuri. Eu eram pe post de desenator mai mult. Dar l-am cunoscut ca şi coleg.
- Cum s-a interpretat arestarea de către Securitate şi, ulterior, moartea lui?
- Moartea lui s-a interpretat, în mod suspect, ce să vă spun?!.. Cred că a fost o prostie a fetelor ălora (n.r. - turnătoarele Pârguţa Croitoru şi Elena Petre, care, la procuratură, în data de 1 martie 1990, au declarat că au predat jurnalul lui Ursu Securităţii pentru că "prin aceasta noi intenţionam să-l schimbăm din funcţie pe Gheorghe Ursu"), care nu ştiu ce a fost în capul lor. Erau două desenatoare de la rezistenţă, care nu ştiu ce căutau pe acolo, că nu ştiau să facă nimic. Inginerul Ursu era un tip foarte exigent şi le-a făcut o dată observaţie, pentru că era şef de atelier cred. şi, pentru că el îşi nota diverse gânduri într-un caiet, odată, când era în delegaţie, fetele acelea au pus mâna (n.r. - pe jurnalul lui Ursu) şi l-au turnat.
- I-au citit jurnalul?
- Nu ştiu dacă l-au citit sau au spus doar că are aşa ceva. Cert este că într-o zi n-a mai venit la birou şi se discuta "pe la calorifer", că, vă daţi seama, nu îndrăznea nimeni să spună ceva. Oricum, directorul a încercat să aplaneze cât a putut...
- A fost şi directorul institutului implicat în această afacere de turnătorie?
- Nu ştiu dacă ele s-au dus la el sau s-au dus direct la biroul care era sub scară, acolo unde se băgau scrisorele...
- Cum adică se băgau scrisorele?
- Da, era o uşă cu o deschizătură orizontală, un orificiu ca o cutie de scrisori. şi se puneau scrisorele acolo.
- şi ce era dincolo de uşă?
- Dincolo de uşă era Biroul... Un birou mic, aşa...
- Al cui era acel Birou?
- Cum al cui? Al securistului institutului.
- Cum îl chema pe acel securist?
- Au fost mai mulţi. Pe vremea când a fost arestat Ursu, securistul institutului nostru se numea Dumitraciuc. Au mai fost şi alţii, dar nu-i mai ţin minte.
- Deci, el, securistul Dumitraciuc, lucra acolo, şi avea un birou al lui, pe care-l ştia toată lumea?
- Da, el lucra, pur şi simplu. Se ştia cine e, cum îl cheamă. De exemplu, când se făceau excursii din astea, prin Ordinul Arhitecţilor, nu Ordinul, Uniunea Arhitecţilor, că pe vremea aia nu era Ordin, trebuia să ai aprobarea Securităţii şi Dumitraciuc chema colegii să dea referinţe, să vadă dacă-i dă sau nu drumul solicitantului. şi te întreba ce părere ai despre cel în cauză. şi, în funcţie de ce spunea lumea, pleca sau nu pleca omul.
- Deci, Dumitraciuc te punea să dai referinţe, să spui ce părere ai despre cel care pleacă într-o banală excursie în străinătate?
- Da, să dai referinţe. Unii dădeau referinţe bune, alţii nu. şi, în funcţie de asta, plecai sau nu plecai.
- Dar şi Ursu pleca destul de des afară, deci şi el era în atenţia lui Dumitraciuc. Este greu de crezut că acel securist al institutului care lua atâtea referinţe despre fiecare, că acest Dumitraciuc, care-l supraveghea atât de bine pe Ursu, să nu fi ştiut că Ursu ţinea un jurnal. Nu credeţi?
- Nu avea de unde să ştie, pentru că el nu umbla prin birouri. El ştia doar din ce era informat. Prea mult nu ştiu nici eu despre Ursu, decât ce se comenta "pe la calorifer". Aşa îi ziceam noi, că aveam un calorifer pe hol unde se fuma. şi acolo se mai discuta, dar lumea se ferea să vorbească, mai ales faţă de mine (n.r. - fiică de demnitar comunist)...
- Aţi stat vreodată la o ţigară cu Ursu, la calorifer?
- Nu, nu. Doar aşa, că am avut proiecte împreună. Spre exemplu, am lucrat într-un birou în care şefa noastră era prietenă, cunoştinţă cu Ursu. şi discutau filosofie şi chestii de astea. Ea era fiica unui fost ilegalist, Finc îl chema. El, Ursu, era un tip mai aşa, mai filosof, chiar dacă era inginer. El avea multe cugetări din astea pe care nu le înţelegea nimeni. Eu nu am discutat direct cu el, dar îl mai auzeam când venea în birou şi discuta cu şefa mea.
- A avut şi altcineva de suferit după arestarea lui Ursu?
- Cel puţin dintre colegi nu fusese nimeni afectat atunci, mai puţin cele două fete (n.r. - turnătoarele), pe care toată lumea numai că nu le scuipa pe hol. Una dintre ele a rămas şi după revoluţie, după care a plecat şi ea. Nu ştiu dacă ele erau trimise sau o făceau din proprie iniţiativă, pentru că erau proaste, nu pot să-mi dau seama. Sau erau puse special acolo să asculte, că de pregătite… habar nu aveau nimic. Când pui pe cineva să urmărească, alegi un om inteligent.

La "Turnătoria lui Dumitaciuc", unde "era fanta aceea mică în uşă"
- Vreţi să-mi mai repetaţi cum era acel birou special al lui Dumitraciuc?
- Era pe casa scărilor o uşă mică şi o încăpere, aşa, mică, probabil că pe vremuri a fost acolo un depozit, nu ştiu ce putea să fie.
- şi se duceau des acolo oamenii să toarne, să se spovedească la securistul unităţii de muncă sau să pună scrisorile acelea?
- De exemplu, v-am spus, când era cineva care trebuia să plece într-o excursie în străinătate, chema câteva persoane din birou.
- Îi chema pe toţi odată sau pe rând?
- Da, te chema şi spuneai m-a chemat cutare şi te duceai. şi după ce vorbeai cu el îţi spunea să pui scrisoare acolo.
- Unde adică să pui scrisoare?
- Acolo, unde era fanta aceea mică în uşă, ca la cutia de scrisori.
- Avea vreo poreclă încăperea asta?
- Nu.
- Dar securistul avea poreclă?
- Nu, i se spunea pe nume, Dumitraciuc.

Destinul familiei Cumpănaşu
- Credeţi că în familia dumneavoastră a fost într-un fel o predestinare, un dat al epocii ca bunicul d-voastră să schimbe istoria şi tatăl d-voastră să salveze biserici, să-l salveze pe Tokes şi, astfel şi el, într-un fel să schimbe istoria ţării, istoria lumii?
- Da, în ce-l priveşte pe tata, probabil că dacă nu era episodul cu Tokes, dacă tata nu-l salva pe Tokes, dacă nu salva biserici, era altceva care tot se întâmpla. Dacă nu erau acele fapte, până la urmă tot se întâmpla ceva. Până în "89 nu m-am întrebat, dar apoi m-am tot gândit cum a ajuns bunicul meu, care era popă, să-l salveze pe Dej. Dar pe urmă am încercat să-mi explic. Poate şi fiindcă era război, probabil din patriotism... Bunicul era foarte patriot, pentru că, atunci când eram mică, mă ducea pe Dealul Grădiştei şi-mi arăta cetăţile dacice...