"Este bine să-l învăţ să roşească ?"

Nu ne naştem ştiind ce înseamnă ruşinea, acest sentiment se dobândeşte prin educaţie şi constă în resimţirea simultană a mai multor stări: vinovăţie, regret şi dezamăgire. Însă în ce măsură trebuie ea insuflată copiilor?

Un copil neruşinat este spaima oricărui părinte. Dar felul în care le vorbim celor mici despre ruşine şi în care le insuflăm acest sentiment trebuie dozat cu înţelepciune. Altfel, riscăm să-i transformăm în copii timoraţi şi complexaţi, avertizează specialiştii. Copiii se nasc complet liberi, fără limite impuse în afară de instincte. Tocmai de aceea, în funcţie de regulile familiei şi de societatea în care creşte, ca parte a procesului de socializare şi de adaptare, copilul începe să respecte limitele impuse de adulţi şi de apropiaţi. Iar când nu face acest lucru, ar trebui corectat, pentru a-i ajuta integrarea, învăţând copilul inclusiv ce înseamnă ruşinea. Pe de altă parte însă, noţiunea de lucru sau de faptă „ruşinoasă" poate însemna altceva pentru fiecare în parte. Acest lucru derutează copiii, mai ales dacă sunt mai mici de patru ani şi nepregătiţi să înţeleagă complexitatea noţiunii de ruşine.

Arată-i unde greşeşte, nu-l condamna

După patru ani, copilul începe să înţeleagă şi să cultive relaţiile cu restul lumii. Mai mult decât atât, înţelege şi faptul că afirmarea propriei personalităţi şi definirea propriului mod de a fi trebuie să se facă după o serie de reguli. Prin urmare, atunci când regulile nu îi sunt clare şi le încalcă, copilul poate resimţi ruşine. În aceste cazuri, el trebuie ajutat în primul rând să înţeleagă ce trebuia să facă pentru a nu greşi şi trebuie insistat mai puţin pe măsurile care să-l facă să se simtă vinovat şi ruşinat de fapta lui. În caz contrar, riscăm să inducem copilului o stare de anxietate care îl va opri să gândească şi să acţioneze spontan de teamă că şi altă dată va greşi.

Pudoarea vine odată cu vârsta

Pentru un copil între 0 şi 2 ani, să stea dezbrăcat este o mare plăcere. Îi dă senzaţia de libertate şi se simte în largul lui, fiindcă nu înţelege regulile adulţilor. Tocmai de aceea nu este bine să te scandalizezi dacă cel mic vrea să se dezbrace şi nu se sfieşte când face acest lucru faţă de bunici sau de musafiri. Mai mult decât atât, după ce trece de vârsta de trei ani, copilul devine curios legat de diferenţele de sex, iar tu, ca părinte, va trebui să-i răspunzi spontan şi liniştit la întrebări, fără să-i induci sentimentul că acestea sunt nepotrivite. Pudoarea, ruşinea de a se expune gol în faţa altora va apărea de la sine pe măsură ce copilul creşte. În acest punct este indicat să începi să-i respecţi intimitatea, altfel rişti fără să-ţi dai seama să îl transformi într-un copil excesiv de ruşinos.

Care sunt semnele timidităţii

Un copil ruşinos are puţină încredere în sine însuşi. Un astfel de copil îşi manifestă ruşinea mai ales în faţa persoanelor străine, fiindcă în subconştient se teme de acestea şi nu îşi doreşte să interacţioneze cu ele. Specialiştii spun că, de obicei, un copil timid are şi părinţi timizi, adică în mare măsură această trăsătură este moştenită. Pe de altă parte, copiii devin ruşinoşi şi dacă nu se simt protejaţi în familie, dacă sunt neglijaţi, dacă acasă trăiesc într-o atmosferă conflictuală şi dacă sunt pedepsiţi şi criticaţi excesiv. Tocmai de aceea, pentru ca un copil să nu devină ruşinos, este bine să-l lăudăm şi să-l încurajăm de câte ori putem, iar atunci când vorbim despre timiditatea lui să o prezentăm la modul pozitiv. De exemplu, atunci când trebuie să spunem altora că avem un copil ruşinos, este de preferat să spunem că avem un copil „cuminte" şi foarte liniştit, pentru a nu-i crea o percepţie negativă asupra felului său de a fi.

Sfat: Evită să-l critici pe cel mic în public, pentru a nu-i crea inutil complexe.

Un copil ruşinos este un copil care nu are încredere în sine. Acest lucru se vede mai ales în preajma persoanelor străine, faţă de care copiii ruşinoşi simt anxietate fiindcă se tem de interacţiune.

Copiii ruşinoşi resimt intens anxietatea şi este recomandat să le explici situaţiile noi.

Specialistul nostru

Lena Rusti

psiholog psihoterapeut

Ruşinea se învaţă. Este o emoţie negativă puternică şi copleşitoare căreia cu greu îi putem face faţă dacă ne e cultivată din copilărie. Cu cât ne este indusă mai mult în copilărie, cu atât ne poate  predispune la un comportament mai anxios, nesigur şi mai neîncrezător în noi sau în cei din jur. Persoanele cărora li se cultivă în mod exagerat un sentiment de ruşine au o stimă de sine scăzută, lipsă de iniţiativă şi lipsă de asertivitate. Din frica de a nu greşi, preferă să nu mai facă nimic, ajung să dezvolte fobie socială sau diferite alte forme de comportament anxios. Ruşinea este probabil unul dintre cele mai nocive lucruri pe care le putem cultiva în mintea unui copil mic.