Destăinuiri: Războiul din apartament

De când eram mică, mi-am dorit să am doi copii. Fix doi: nu unul, şi nu mai mulţi! Ideea de pereche mi se părea trendy (e drept, pe atunci acest cuvânt nu funcţiona încă) şi, cu maturitatea

De când eram mică, mi-am dorit să am doi copii. Fix doi: nu unul, şi nu mai mulţi! Ideea de pereche mi se părea trendy (e drept, pe atunci acest cuvânt nu funcţiona încă) şi, cu maturitatea exagerată de care sufeream, înţelegeam că este chiar foarte indicat să ai doi – să nu rămână singuri după ce eu voi fi luat ascensorul spre stele!

Dumnezeu şi-a notat dorinţa mea şi, pentru că am fost un om cuminte, mi-a îndeplinit-o! Am doi, să-mi trăiască! Însă acea anexă a visului meu, referitoare la armonia fraternă, nu a mai putut fi, se pare, îndeplinită. Căci cele două progenituri pe care le-am fabricat sunt eroii unui război perpetuu.

Regula este, aproape mereu, aceeaşi: Victoraş o enervează pe Marina, băgându-şi mereu nasul lui de 11 ani în treburile ei de 19. Iar Marina ripostează verbal şi frecvent fizic, demonstrând că „a da în mintea copiilor” este una din abilităţile ei forte.

Pentru a nu rămâne mai prejos, combinând spiritul nativ de bătăuş cu cele câteva noţiuni dobândite la cursul de karate, Victoraş îşi demonstrează, în mod original, dragostea de frate. Şi, uite-aşa, de la o întrebare gen „Unde-mi sunt papucii?” se ajunge la o conflagraţie casnică uluitoare, oferind un spectacol sonor şi vizual desăvârşit pentru eventuala asistenţă.

Colacul peste pupăză îl reprezintă, de fiecare dată, decisiva mea intervenţie, menită să grăbească armistiţiul. Ploaie de pedepse şi războinicii se retrag, fiecare în camera lui, murmurând cuvinte absente din DEX...

Apele se liniştesc, eu mă întristez, negăsind consolare decât în poveştile similare ale colegilor de redacţie, peste care se suprapune  exemplul personal - fratele meu Sergiu, pe care barza mi l-a adus după aproape zece ani de aşteptări! Anii care au trecut ne provoacă  amândurora amintiri zglobii, legate de propriile noastre războaie, acum, când viaţa a reuşit să ne apropie atât de mult!