Algoritmul politeţii se învaţă în casă

Deprinderea copiilor cu regulile de bună purtare, în majoritatea culturilor lumii, este o parte esenţială a educaţiei celor mici. Psihologii atrag atenţia asupra faptului că regulile bunei-cuviinţe sunt din ce în ce mai străine copilului modern.

„Tinerii din ziua de azi nu mai ştiu să trăiască”, spun unii, referindu-se la bunele maniere care dispar. “Cei şapte ani de acasă” sunt decisivi pentru felul în care viitorul adult se va integra în societate şi pentru modul în care acesta se va raporta la valorile unanim acceptate.

“Mulţumesc”, “Bună ziua”, “Ce mai faci?”, “dumneavoastră” sunt formule de politeţe şi de adresare pe care cel mic ar trebui să le deprindă încă din fragedă copilărie. Indiferent dacă este vorba de japonezi, romani, africani, ruşi sau americani, în orice societate, politeţea reprezintă, şi ne reprezintă, valoarea şi valorile, maniera în care ne raportăm la grupul din care facem parte.

Buna-creştere reprezintă respectul faţă de ceilalţi şi structura socială din care facem parte. Îndemnurile pe care părinţii le adresează copiilor lor – de genul “Spune mulţumesc!”, “Nu vorbi cu gura plină!” sau “Lasă să treacă întâi doamnele” – sunt cele mai bune metode de a-l face pe copil să asimileze cutumele societăţii din care face parte şi în care va trebui să se integreze.

Este de fapt abecedarul bunelor maniere care îi vor asigura viitorului adult respectul celorlalţi. Regulile de bună purtare ne ajută să ne plasăm pe o anumită poziţie socială şi de aceea este esenţial să îi deprindem şi pe cei mici cu regulile societăţii din care facem parte încă din fragedă pruncie. Chiar dacă unii consideră că în prezent societatea nu mai acordă suficientă atenţie regulilor de bună purtare pe care trebuie să le transmită copiilor, unii analişti susţin că nimic nu s-a schimbat în societatea modernă.

Dominique Picard, psihosociolog, autorul unui volum intitulat “Ritualurile bunelor maniere”, susţine că regulile sunt aceleaşi, “permiţând individului să fie recunoscut de societatea în care trăieşte”. “Singura diferentă faţă de trecut este aceea că în prezent s-a trecut de la un model familial foarte ierarhizat la unul mult mai democratic”, susţine Sylvie Angel, psihoterapeut familial.

“Aceasta nu înseamnă că nu mai trebuie să îi învăţăm pe cei mici că trebuie să ţină cont de vârsta interlocutorului, pentru a-şi adapta discursul şi comportamentul faţă de acesta”, accentuează specialista franceză. “ A te adapta în funcţie de nevoile celuilalt înseamnă de fapt să ştii să trăieşti”, punctează Sylvie Angel.

Regulile jocului

Abecedarul bunelor maniere trebuie aplicat încă de la vârsta la care copilul începe să vorbească. La această vârstă, copilul începe deja să arate celorlalţi copii cu care intră în contact “regulile jocului”.

Un copil prea agresiv, neatent cu ceilalţi, impulsiv, nerăbdător va fi în cele din urmă indezirabil în mijlocul unui grup de copii, tocmai pentru că nu respectă “regulile jocului”. Spre exemplu, chiar dacă sunt foarte mici, copiii învaţă foarte devreme că pentru a urca pe un tobogan, trebuie să stea la coadă.

Chiar şi bebeluşul hrănit la sân care muşcă sfârcul mamei va învăţa repede că gestul său îndepărtează sursa de plăcere (hrana) şi va evita să mai facă acest lucru pe viitor. Părinţii încep să-şi dea seama de rolul lor de “profesori” abia pe la vârsta de doi ani, când cel mic începe să vorbească şi să se hrănească singur.

De cele mai multe ori, masa este terenul confruntării dintre dorinţa de explorare a copilului – care începe să-şi descopere autonomia - şi regulile impuse de adulţi. Pe de altă parte copiii au, începând cu vârsta de patru-cinci ani, şi o mare dorinţă de imitare.

Atunci sunt deprinse regulile de bază ale comportamentului la masă, când va începe să folosească tacâmurile, şerveţelul să se ştergă la gură, să întrebe dacă poate să se ridice de la masă. În momentul în care i se va spune însă “Nu face asta!” sau “Fă aşa!”, copilul se va revolta şi va încerca să facă exact opusul, tocmai pentru a testa limitele părinţilor sau ale anturajului.

De aceea, pedopsihologii recomandă părinţilor să fie un exemplu tăcut pentru cei mici mai degrabă decât să le impună un anumit model. Cei mai buni pedagogi sunt tocmai acei părinţi care resimt cel mai mult criza societăţii moderne.

“De cele mai multe ori, părinţii care dau cea mai mare importanţă civilităţii sunt tocmai cei care suferă de pe urma violenţei unei siocietăţi în care cultul «eului» se erijează în valoare supremă”, afirmă Alain Montandon, autorul unei lucrări instituite „Politeţea şi bunele maniere”.

Şcoala de maniere

Deprinderea formulelor de politeţe trebuie începută de la o vârstă fragedă, atunci când copilul este foarte receptiv la încurajările venite din partea celor mari. Pentru a-i adapta la algoritmul politeţii în cadrul familiei, psihologii le recomandă spre exemplu părinţilor să impună un anumit “ritm al familiei”, pe care toată lumea (inclusiv părinţii) să îl respecte.

Spre exemplu o masă în familie pe săptămână de la care niciun membru al familiei să nu lipsească. Astfel de reuniuni sunt de fapt o excelentă şcoală de bune maniere pentru cei mai mici membri ai familiei.

Aici se învaţă practic cum trebuie să stai la masă, cum să mănânci, cum să te comporţi la masă, când poţi să vorbeşti şi când trebuie să îi laşi pe ceilalţi să vorbească, să înveţi să îi asculţi pe ceilalţi, cum să te foloseşti de tacâmuri, formulele de politeţe.

Invitarea la masă a unor musafiri este de asemenea un prilej de a-i învăţa pe copii nu numai politeţea formală, lipsită de conţinut, dar şi plăcerea reuniunilor cu prieteni sau rude, plăcerea şi emoţia de a face şi de a primi cadouri, generozitatea.

În cele din urmă, susţin psihologii, nu există o limită de vârstă până la care bunele maniere se pot învăţa, însă cu cât lecţia bunei-cuviinţe şi a menajării sensibilităţilor celor din jurul nostru este începută mai devreme, cu atât mai bine! 

Lecţii de bună purtare

Nu folosiţi formule dure pentru a atrage atenţia copilului asupra greşelilor pe care le-a făcut. Diplomaţia este cea mai bună metodă. Chiar dacă greşeşte, nu îl pedepsiţi de prima dată. Este doar un copil şi are nevoie de timp pentru a înţelege şi pentru a se adapta la regulile celor mari.

Chiar şi după şapte ani, anumite lucruri se mai pot repara! Nu criticaţi niciodată copilul în public pentru greşelile pe care le face. În acest fel îl puneţi în inferioritate şi îl umiliţi. Explicaţi-i întotdeauna de ce nu este bine să facă anumite lucruri şi de ce trebuie ca în anumite situaţii să evite să spună lucrurilor pe nume pentru a nu-i jigni sau supăra pe ceilalţi.

De cele mai multe ori, părinţii care dau cea mai mare importanţă civilităţii sunt tocmai cei care suferă de pe urma violenţei unei societăţi în care cultul «eului» se erijează în valoare supremă

Alain Montandon,
SCRIITOR