Zbor deasupra unui "cuib de năpârci cu condei"

de poliţie politică publică a presei, în care au fost executaţi moral şi public cei mai importanţi jurnalişti români interbelici - Stelian Popescu, Pamfil şeicaru, Ilie Rădulescu, Popescu

de poliţie politică publică a presei, în care au fost executaţi moral şi public cei mai importanţi jurnalişti români interbelici - Stelian Popescu, Pamfil şeicaru, Ilie Rădulescu, Popescu Prundeni, Romulus Seişanu, Radu Gyr -, condamnaţi la ani grei de temniţă la semnalul dat, în principal, de doi acuzatori/inchizitori: cel moral/ideologic, un fost director al Scânteia şi cel judiciar, soţia unui alt fost mare boss al Scânteii.

Dublul rechizitoriu: la bară/Tribunalul Poporului şi la Scânteia/tribuna partidului
Acuz..."Îl acuz pe Stelian Popescu de complicitate la crimele lui Hitler, de atragere a României într-un război criminal(...) Stelian Popescu a fost acela care în
Universul
a dus campania cea mai reacţionară de nimicire a luptătorilor antifascişti, de nimicire a oricărei idei progresiste(...) A vândut poporului otravă în loc de hrană(...) Atât Stelian Popescu, cât şi Nichifor Crainic se fac vinovaţi de dezastrul ţării(...) Pentru urmărirea şi sancţionarea lor cer să fie aplicat maximum de pedeapsă, adică detenţia pe viaţă..."! Aceste mici fragmente fac parte dintr-un lung rechizitoriu publicat pe două pagini ale ziarului Scânteia din 3 iunie 1945. După câte s-a observat deja, cei acuzaţi de complicitate la crime de război erau elitele jurnalismului interbelic, directorii celor mai importante publicaţii ale vremii din România. Cine era acuzatorul poporului, citat de Scânteia? O tânără şi foarte frumoasă femeie. Femeia-comisar "care răspândea asupra ţării teroarea ca acuzator public pe lângă
Tribunalul Poporului
, domnişoara care controla o instituţie cu sute de ofiţeri (n.r. - ai Serviciului Secret) era Alexandra (Saşa) Sidorovici, devenită mai apoi doamna Brucan, devenită deci soţia celui care a fost omul de casă al lui Gheorghiu Dej şi, printre alte înalte demnităţi, ambasadorul României în SUA", cum se spune într-o carte de "memorii" dedicată lui "Eugen Cristescu - asul serviciilor secrete româneşti", apărută la Editura Roza Vânturilor.
Viperele. Vipere cu condei..."Stelian Popescu, Pamfil şeicaru, Ilie Rădulescu, Popescu Prundeni, Romulus Seişanu, Radu Gyr - gangsterii presei, salariaţii Gestapoului, simbriaşii lui Goebbels, vânzătorii de patrie (...) A început războiul acela criminal(...) Au început asasinatele(...) În spatele fiecărui asasinat era un aţâţător, în spatele fiecărui şacal era o viperă(...) Deplină încredere avem în Tribunalul Poporului, în judecătorii propuşi acolo de norod(...) După cum au ştiut să deie o sentinţă pilduitoare călăilor şacali, vor şti să pedepsească exemplar şi pe viperele otrăvitoare(...) Pentru ca, niciodată de acum încolo, năpârcile să nu mai ia condeiul în mână..."! Năucitor rechizitoriu scris de un jurnalist împotriva unor alţi jurnalişi şi apărut, ca articol de fond, sub titlul "Viperele", pe prima pagină a ziarului Scânteia, din data de 31 mai 1945, alături de titlul mare care anunţa "Procesul ziariştilor trădători". Este, poate, cea mai neagră şi mai ruşinoasă pagină din istoria jurnalismului românesc, pusă (şi) cu concursul lui Miron Constantinescu, alias Mehr Kohn - sociolog, istoric, om politic, membru al Academiei - , cel care a fost primul şef, primul boss roşu al Scânteii legale (de după 23 August 1944).

"Persoana care o va împuşca în cap pe Ana Pauker să fii tu, Miroane!"
În cartea sa de Amintiri cu Dej, Gheorghe Apostol, citat, la rândul său de Sorin Toma, într-o altă carte de amintiri, povesteşte un episod straniu, petrecut în holul unui hotel de lux din Moscova, acolo unde fuseseră chemaţi la Dej şi ai lui. La întâlnirea de la Kremlin, Stalin, după multe pahare de vodcă golite împreună cu tovarăşi de la Bucureşti, îi ceruse lui Dej, nici mai mult, nici mai puţin decât s-o elimine pe Ana Pauker, s-o împuşte în cap, "să-i tragă una la mir". Pentru că Dej ar fi ezitat cu răspunsul, Miron Constantinescu, fostul director al Scânteii, până în "47, ar fi zis: "Tovarăşe Stalin, Gheorghi Afanasievici (n.r. - adică Dej) este foarte sentimental"! Evident că asta l-a umilit şi evident l-a înfuriat foarte tare pe Dej. "Miroane, cum ajungem la Bucureşti, convocăm Biroul Politic. Expunem cele petrecute şi vom hotărî lichidarea Anei Pauker. Vom propune Biroului Politic ca persoana care o va împuşca (n.r. - pe "tovarăşa Ana") să fii tu, Miroane. Auzi?", susţine Gheorghe Apostol că i-ar fi zis Dej lui Miron. Cu alte cuvinte i-a spus clar: "Miroane, ai sarcina s-o împuşti în cap pe Ana Pauker!". Se zice că Miron ar fi plâns, la propriu, pe tot parcursul survolului Moscova-Bucureşti. Până la urmă, Ana Pauker nu a fost împuşcată/executată, dar a fost eliminată din conducerea partidului, cu surle şi trâmbiţe, în 1952. La rândul său, Miron Constantinescu avea să fie şi el eliminat din conducerea partidului câţiva ani mai târziu, după evenimentele din Ungaria, din 1956. Dincolo de dramele politico-ideologice în care a fost implicat, Miron Constantinescu a fost şi victima unor sfâşietoare, tulburătoare şi stranii drame de familie. Fiul său a avut un accident mortal la munte, iar fiica şi soţia sa au fost implicate într-o incredibilă crimă: una ca asasin şi cealaltă ca victimă, după cum relatează numeroase legende ale epocii. Iată cum consemnează istoricul-politician (liberal) A. Cioroianu, acest episod, într-o carte recentă intitulată sugestiv "Pe umerii lui Marx"(apărută la Editura Curtea Veche): "Miron Constantinescu va avea el însuşi o viaţă de familie desfăşurată la limita dramei - cu un fiu (de care erau legate toate speranţele tatălui) foarte promiţător din punct de vedere intelectual, dar care va muri foarte tânăr în urma unui accident într-o vacanţă montană, şi cu o fiică schizofrenică, care-şi va ucide mama - pe Sulamita, soţia lui Constantinescu - cu un fier de călcat, în timpul unei crize. În urma acestei crize ucigaşe, fiica lui Miron Constantinescu va fi internată într-un sanatoriu psihiatric din cartierul Voila al oraşului prahovean Câmpina - sanatoriu aflat (ironia istoriei!) într-un fost castel al lui Barbu ştirbei. Pasionată de pictură, singura preocupare care-i asigura o oarecare linişte (şi, după unele opinii, chiar talentată ca pictoriţă!), chinuita fiică a liderului comunist va primi aici, până târziu, în anii "80, culori şi pânză pentru a putea evada din realitatea în care oricum nu se simţea deloc acasă"! Dincolo de lucrarea destinului, aproape că nu mai e nimic de spus despre trecutul primului director al Scânteii legale, Miron Constantinescu, un inchizitor roşu, de felul lui.