Viaţa în paşi de dans

Dansul îi ajută pe cei care îl practică să se cunoască pe ei înşişi şi să comunice. În România, el urcă la rangul de sport de performanţă sau se reduce la hobby.

El Rojo prezidează adunarea. Un ins mare, cu o barbă de vreo săptămână, îmbrăcat în cămaşă roşie, pantaloni negri şi pantonfi de dans, stă singur în capul mesei şi, cu vocea sa tunătoare de bas, îi îndeamnă pe ceilalţi să bea vin. Motanul Shieba a întors spatele celor de la masă şi se uită plictisit către partea goală a încăperii, unde două perechi dansează tango.

Dacă e sâmbătă, e „Milonga de Aviacion”, o petrecere unde lumea vine de aproape doi ani să danseze tango argentinian, să mănânce, să bea şi să stea de vorbă, într-un apartament din cartierul Aviaţiei. Acasă la Mihai Roşu – pe numele său de dansator El Rojo – poate veni oricine are chef să danseze, fie că îi cunoaşte pe ceilalţi sau nu. Pentru că la tango toată lumea dansează cu toată lumea.

Anisia, o femeie de 30 şi ceva de ani, de înălţime medie, îmbrăcată într-o rochie neagră cu decolteu adânc, prinsă în talie cu o cataramă argintie, dansează cu Serghei, un brunet bărbos şi slab, care bea Sambuca. Ea ţine ochii închişi, se sprijină de el cu fruntea şi întregul corp şi îi urmează fiecare mişcare. Dansul le vine natural, ca şi cum ar merge pe stradă împreună.

„În tango se dansează cu corpul, nu cu mintea”, explică dansatorul Lucian Stan, care dă cursuri de tango argentinian din vara anului trecut, la un studio din Piaţa Romană. „Mi se pare unul dintre dansurile cele mai naturale şi mai uşor de dansat. Dacă începi să vezi în tango figurile şi treci peste lucrurile esenţiale, cum ar fi plăcerea de a dansa, bucuria îmbrăţişării, a conexiunii, a muzicii, atunci se pierde chiar esenţa tangoului.”

Lucian, care s-a îndrăgostit de tango în 2005 şi de atunci a dansat în România, la Londra, Paris, Montreal, Sidney şi Istanbul şi chiar la Buenos Aires, locul unde s-a născut acest dans, e convins că absolut oricine poate dansa tango. „Oricine poate să meargă poate cu succes să danseze tango.

Nu atât calitatea paşilor contează, cât calitatea conexiunii cu partenerul. Dansul este despre a dărui, trebuie să dai ce-i mai bun din tine. Dacă nu eşti capabil să dăruieşti, nu ar trebui să dansezi cu cineva. Tangoul îl redescoperim în noi, nu-l învăţăm. Niciodată nu suntem începători. Suntem doar la început în descoperirea tangoului.”

Pantofi aduşi din Argentina

Anisia a încheiat dansul cu Serghei, a spus mulţumesc şi a fost condusă la loc de parterer cu galanterie. De altfel, galanteria, eticheta şi respectul pentru partener sunt printre caracteristicile de bază ale culturii ce înconjoară tangoul. Ea poartă pantofi speciali de tango, înalţi, cu tocuri cui, vârful decupat şi imprimeu de leopard, aduşi din Argentina.

Pantofii sunt vitali, explică ea, fără un pantof bun îţi strici gleznele, genunchii. Sunt comozi, dar îţi schimbă centrul de greutate, astfel încât să stai puţin aplecată spre partener. Iar piciorul trebuie să fie gol în pantof, de aceea multe dansatoare de tango - tangeras - poartă pe sub fuste colanţi până la jumătatea pulpei.

De când a descoperit tangoul, în toamna lui 2004, viaţa Anisiei Popescu s-a schimbat. „În momentul în care mă duc la shopping, importante sunt fustele, dacă se poate dansa sau nu tango în ele, nu mai spun de restul accesoriilor.

Viaţa mea personală s-a schimbat, pentru că de trei ori pe săptămână mă duceam la cursuri.” Ea adaugă, însă, că, uneori, viaţa personală a dansatorilor are de suferit, atunci când unul dintre parteneri este vrăjit de tango şi celălalt nu.

Spre deosebire de dansurile sportive practicate în România, unde se predă o coregrafie ce trebuie învăţată pe dinafară de ambii parteneri, la şcolile de tango se pune foarte mult accentul pe condusul femeii de către bărbat. „Bărbatul este simbolul puterii, simbolul dominant, simbolul stabilităţii.

El este creatorul, coregraful, el îşi asumă toate responsabilităţile, grija faţă de parteneră, el trebuie să asculte muzica, să dea senzaţia de confort şi siguranţă”, explică şi Lucian Stan. În schimb, femeia e „simbolul feminităţii, gingăşiei, frumuseţii, senzualităţii”.

„Într-o epocă în care se cam mixează rolurile, dansul a rămas una dintre redutele în care femeia poate să se abandoneze muzicii şi, în braţele unui bărbat care ştie să conducă, poate să simtă muzica, senzaţia. Relaxarea se transmite în cuplu şi femeia poate să se relaxeze şi să uite de tot.”

Lider şi follower

Pentru a face înaltă performanţă în dans, trebuie să începi antrenamentele din copilărie

Şi Anisia, care este lector univeristar la ASE, consideră că, pentru femei, tangoul este foarte uşor. „Orice femeie, oricât de rigidă ar fi, dacă nimereşte un partener bun, va dansa ca o prinţesă. Nu are încotro, pentru că un bărbat are oricum o masă corporală mai mare şi atunci impulsul pe care i-l transmite, dacă-l transmite corect, este imposibil să nu dea rezultate.”

În ceea ce-i priveşte pe bărbaţi, însă, ei întâmpină mai multe probleme, deoarece sunt mai puţin obişnuiţi să exprime muzica şi au un simţ al ridicolului foarte dezvoltat. „Munca lor foarte grea provine din faptul că trebuie să înţeleagă dinamica trupului unei femei.”

Mihai Roşu, gazda petrecerii, a încercat şi el să descopere ce este tangoul pentru lider, acela care conduce, şi a ajuns la concluzia că este „foarte greu”. „Însă tangoul m-a fascinat încet-încet şi efectiv m-a cucerit. Nu e o muzică bătrânească, un dans de moşuleţi.

E ceva mai presus decât orice alt dans.” Dansul a creat o comunitate frumoasă pe care El Rojo, care se declară a fi un tangero „mai sever, care a făcut multe fete să plângă”, încearcă să o ajute cum poate. „Ar fi frumos ca lumea să fie mai bună. Prin tango o găsesc mai bună.” Manager al unei firme de imobiliare, el şi-a cumpărat apatamentul din „Aviacion” cu gândul de a face un loc unde să se danseze tango.

Acum, la el vin în fiecare seară de sâmbătă oameni din categorii sociale şi profesionale extrem de diverse, de la pictori la ingineri şi profesori universitari.

Deşi cea mai tânără tangera de la petrecere are 14 ani şi a venit împreună cu mama ei, oamenii care descoperă tangoul sunt în general „trecuţi de adolescenţă, au o anumită experienţă de viaţă.” Pentru ei, tangoul este „o treaptă spre un altfel de maturitate”, explică Anisia.

Şi la şcoala de dans deschisă de Lucian şi prietena sa Monica, amândoi dansatori cu state vechi, care evoluează şi în spectacolul „Un tango mas”, alături de Răzvan Mazilu şi Monica Petrică, cursanţii au de la 14-15 ani la 50-60.

Ca la orice curs de dans, femeile sunt de obicei majoritare, dar instructorul dansează cu cele care nu au partener de-acasă sau le dă dreptul să-şi aleagă un partener. Oamenii vin la tango din motive extrem de diverse, explică Lucian Stan: unii din gelozie, alţii aduşi de prieten sau prietenă.

Unii consideră că tangoul e „ultima fiţă din Bucureşti”, alţii spun că dintotdeauna şi-au dorit să danseze tango sau că îşi amintesc cu nostalgie că părinţii lor ascultau tangourile celebre din Bucureştiul de altădată. Există şi motive mult mai practice, ca detensionarea, eliminarea stresului sau descoperirea propriului corp.

Milonga de Bucureşti

Tangoul fascinează oameni de tot felul şi pentru că spune o poveste. „De multe ori, tango nu se rezumă la un singur dans. Inviţi partenera, începi dansul, se termină prima melodie, începi să vorbeşti, mai discuţi, te cunoşti”, explică Lucian. „Începe a doua melodie, deja corpurile s-au obişnuit, oamenii s-au obişnuit şi încep să construiască povestea dintre ei.

Al treilea dans e deja o demonstraţie de virtuozitate, fiecare vine cu ceva, cu povestea lui. A patra melodie este ca un rămas bun. E un adio mai de inimă albastră. Unii încearcă să dea tot ce pot în ultimul dans, alţii revin la senzaţia de intimitate şi îşi iau un rămas bun mai intim. E o poveste de viaţă: te întâlneşti, vorbeşti, petreci timp împreună, te cunoşti, dar la sfârşit trebuie să te desparţi.”

Spre deosebire de dansurile de societate, tangoul se dansează nu numai în şcolile specializate – la cursuri şi practici – ci şi în locuri publice, la milonga. „În fiecare seară poţi să dansezi tango în Bucureşti”, spune Lucian. La practicile din studiourile de tango, ţinuta e mai lejeră, în vreme ce o milonga e mai festivă.

„Trebuie să te duci să arăţi ce ştii şi să te îmbraci într-un anumit fel. Milonga are ceva aparte. Cei care vin prima dată pleacă impresionaţi. Iau cu ei şi atmosfera locului şi sentimentul dansatorilor. Dacă eşti acolo, te cuprinde muzica şi spiritul tangoului.”

Dansul de societate, sport de performanţă

Cursanţii începători repetă de zeci de ori individual câte o mişcare înainte de a dansa în perechi

Dansul face parte din noi, spune Mihai Mihalcea, directorul Centrului Naţional al Dansului Bucureşti (CNDB). Pentru dans nu mai ai nevoie să utilizezi un alt instrument pentru a te exprima – cuvinte, scriere –, el este în tine deja, în corp.

„Eşti deja dans. De la un impuls pe care-l simţi când auzi o melodie care-ţi place la a dansa e un traseu foarte scurt. Vibraţia se transformă imediat într-o mişcare. Dansul e ceva care ţine de structura fundamentală a omului.”

Cei care nu dansează nu o fac atât din lipsă de talent, de abilităţi motrice sau de simţ al ritmului. Principala lor dificultate vine din faptul că îşi spun că nu pot dansa. „Dacă nu ar veni cu atâtea prejudecăţi asupra corpului, dacă nu le-ar fi teamă de ridicol, de penibil, nu cred că ar fi o problemă.”

Unii oameni folosesc dansul ca refulare, alţii într-un mod foarte plaisirist, se simt bine pur şi simplu dansând, eliberând energie, alţii simt că e o formă care-i apropie de ceilalţi oameni, o comunicare mai puţin explicită, spune Mihalcea.

Fie că este vorba de salsa, merengue, streetdance, bellydance, cha-cha, rumba, vals vienez, tango argentinian, balet sau dans contemporan, toate apelează la anume „resorturi intime ale omului care altfel nu sunt solicitate”, spune Mihalcea, pentru care dansul e o formă de a comunica un conţinut care nu se poate exprima altfel, prin vorbe, în scris sau prin muzică. În plus, orice dans face apel la corp, mişcare, energie, timp şi spaţiu.

Dincolo de asta, unele dansuri sunt provenite dintr-o anumită modă şi pun în mişcare anumite idei, concepte şi atitudini de viaţă, explică coregraful. Altele sunt mai serioase şi încearcă să sondeze ceva mai adânc în interiorul individului, altele sunt forme ceva mai superficiale, unde înveţi doar succesiuni de mişcări. Unii oameni nu descoperă niciodată genul de dans care le este destinat. „Contează foarte mult dacă ei îşi iau îndrăzneala să încerce, să exploreze, să testeze”, spune Mihalcea.

Conştientizarea corpului

Unsprezece fete şi doi băieţi stau întinşi pe covorul de cauciuc negru dintr-o sală aflată la etajul al patrulea al Teatrului Naţional. În camera lungă şi înaltă, cu acoperiş în pantă, în care se aude constant bâzâitul neoanelor, vocea lui Mihai Mihalcea, unul dintre dansatorii care ţin cursuri de dans contemporan pentru neprofesionişti la CNDB, răsună clar şi liniştit. „Încercaţi să vă abandonaţi corpurile.”

Mihalcea se plimbă printre rândurile de cursanţi, îmbrăcat în pantaloni de trening, o bluză bleumarin şi cu o jachetă legată în jurul mijlocului. „Desfaceţi braţele, îndoiţi genunchii, dezlipiţi uşor coloana de sol, ca un abţibild care se desface de coală.” Unul dintre experimentele pe care trebuie să-l facă tinerii veniţi la curs este să-şi găsească fiecare propria modalitate de a-şi despinde bazinul de podea, sprijinindu-se în trei puncte.

Muzica e mai tare şi fiecare se ridică pe umeri, pe genunchi, pe coate. „Nu vă preocupaţi de formă, de cum arată corpul, lăsaţi-l liber. Nu fiţi comozi, descoperiţi noi modalităţi. Nu fiţi leneşi. Nu proiectaţi mental o atitudine, vedeţi ce vrea corpul, ascultaţi-l.” Un băiat stă în cap, alţii fac podul, stau într-un cot sau fac lumânarea. „Daţi-vă posibilitatea să fiţi penibili, ridicoli, neinteresanţi”, adaugă Mihalcea plimbându-se printre ei.

Este numai prima parte a unui curs de aproape două ore, în care ultima încercare la care vor fi supuşi participanţii va fi „să-şi regândească corpul”, ca şi cum ar desface „şuruburile care îl prind în forma pe care o cunoaştem”. „Corpul să fie un concept deschis, care s-ar putea regândi la fiecare mişcare.” Două fete s-au retras şi privesc de pe margine în vreme ce, pe covorul negru, oamenii s-au dezlănţuit în mişcări cât mai libere.

Apoi, intensitatea muzicii scade şi totul se sfârşeşte cu o nouă perioadă de relaxare, în care se mai aude doar zgomotul sertarului de la combină din care Mihalcea scoate CD-ul cu coloana sonoră a filmului „The Hours”, şi, din încăperea portarului, vocea lui Mircea Radu la „Din dragoste”.

Modulele de opt sau zece cursuri de la Centrul Dansului, care există de anul trecut, au în prezent peste 60 de participanţi, între 17 şi 40 de ani, care vin aici ca să-şi conştientizeze şi să-şi cunoască propriul corp.

„Constat cu uimire că oamenii îşi poartă o viaţă întreagă un corp ca pe o carcasă, ca pe un conţinut pe care nu-l cunosc deloc, cu care nu ştiu ce să facă”, explică Mihalcea, şi vorbeşte despre modul în care dansul l-a făcut mai sensibil şi mai conştient de ceea ce se întâmplă în jurul său.

„La primul curs îţi dai seama că oamenilor le e jenă cumva să ridice o mână din teama de a fi observaţi şi analizaţi de ceilalţi participanţi la curs. La ultimele şedinţe, oamenii izbucnesc. Până acolo trebuie însă să treci nişte praguri, să dărâmi prejudecăţi peste prejudecăţi.”

Pasiune sau distracţie

Dansul poate fi şi un mod de comunicare, spune Laura Cosoi, care a făcut dans sportiv de performanţă timp de 12 ani şi acum prezintă o emisiune de profil la MTV. Actriţa a început să danseze la trei ani datorită mamei sale, Ligia Cosoi, care preda la acea vreme dans la Clubul copiilor din Iaşi, iar acum pregăteşte un doctorat despre dans.

După ce a făcut balet la Liceul de artă din Iaşi, Laura s-a reprofilat pe dans sportiv şi a făcut parte din lotul naţional, a fost la pregătire în străinătate, a mers în cantonamente şi a participat la nenumărate competiţii nationale. „Dansul este o parte din viaţa mea”, spune Laura. Ea s-a oprit când era în clasa a XII-a, dar a revenit pe ringul de dans după opt ani, la emisiunea „Dansez pentru tine”, şi apoi la MTV.

Laura Cosoi dansează cu prietenul ei, Smiley, cu orice ocazie

Laura spune că întotdeauna i-au plăcut tangoul şi rumba, „pentru că sunt dansuri pline de pasiune, romantism, sensibilitate şi profunzime. Simt că mă reprezintă cel mai bine şi mă regăsesc în aceşti paşi de dans.” Actriţa şi vedeta TV profită de orice ocazie pentru a dansa, iar iubitul ei, Andrei Maria (Smiley), o invită deseori la dans. „Pentru noi doi, dansul este un alt mod de comunicare, unul cu totul special!”

Amatorii de dans sportiv învaţă şi pun în aplicare coregrafii în sute de şcoli din toată ţara. Dansul „de societate” îi atrage în principal pe cei care vor să înveţe nişte paşi pentru a se descurca undeva la o petrecere, explică Adi Nicoară, instructor la clubul Magic Dance din Bucureşti.

„Nu vor să mai fie outsideri. Vor să fie în centru, să danseze, să poată face faţă cu brio unei petreceri.” Alţii vin ca să scape de stresul cotidian şi să uite de probleme. Câţiva paşi de dans învăţaţi le trezesc unora dintre participanţii la cursuri dorinţa de a merge în concursuri şi de a deveni dansatori de performanţă.

Cea mai mare cerere „pe piaţă” este de dans sportiv, la nivel de începători, spune Nicoară, care dă asigurări că fenomenul este în creştere în România. „Românii au descoperit dansul sportiv şi încep să vină mult mai mulţi.

La grupele de copii, în concursurile naţionale, înainte intrau 15-20 de perechi, iar acum intră câte 400-500.” Dintre cei care vin la cursuri pentru a învăţa câţiva paşi, cam 80% abandonează după prima sau a doua lună, când ştiu deja să se mişte într-o discotecă sau la o petrecere.

Antrenamente dese pentru competiţii

La şcoala de dans aflată în spatele Sălii Floreasca, sâmbăta şi duminica se adună mai multe grupe de dansatori, începători sau avansaţi. Primii dansează dirijaţi de instructori, aliniaţi, numărând conştiincioşi: „Cha-cha un-doi-trei”. În schimb, dansatorii de performanţă, fie că au şase sau 25 de ani, se mişcă independent, aplicând pe muzică diverse mişcări şi succesiuni de paşi învăţate.

„La avansaţi nu se mai lucrează paşi, se lucrează tehnică pe paşi”, explică Adi Nicoară. „Multă lume nu doreşte tehnică, cu toate că tehnica înseamnă, de fapt, estetică. Asta este cel mai important, nu paşii, care se învaţă într-o lună. Estetica, tehnica, se capătă prin multă muncă.”

Cei mai mulţi dintre dansatori au între 25 şi 35 de ani, iar seniorii pot avea şi 60 de ani. Mezinii grupei de performanţă sunt Andrei, de şase ani şi jumătate, şi Sifan, de şapte ani. Ea poartă ciorapi albi şi o rochiţă maro cu dungi albe, iar el e îmbrăcat cu tricou alb şi pantaloni negri cu vipuşcă.

În vreme ce dansatorii mai mari decât ei se opresc frecvent să-şi analizeze mişcările sau să se certe a cui a fost vina pentru o greşeală, cei mici dansează fără oprire, nepăsători la ce se întâmplă în jur.

Pentru a obţine locuri bune în competiţii, dansatorii de performanţă se antrenează câte două ore pe zi, patru, cinci sau şase zile pe săptămână. Bogdan Dobre (20 de ani) şi Andreea Mitroi (19 ani), care dansează de peste un an şi jumătate fiecare, „trag” pentru competiţii.

„Una e în sală şi alta e ce simţi acolo”, la concurs, explică dansatorul. „Când începi să înţelegi ceea ce faci şi ce înseamnă muzica, când ajungi să te joci cu muzica, poţi să transmiţi ceva. Dar asta se întâmplă la clase foarte ridicate.”

Bogdan, un tânăr cu zâmbet generos, cu părul lunguţ şi cărare pe mijloc, a venit la dans din curiozitate. „Nu aveam o idee deosebit de bună în legătură cu dansul. Ce vezi aici e cu totul altceva decât ce vezi în discotecă. Acele lucruri
nu-mi plăceau.”

Nici acum, după atâtea ore de dans, el nu aplică ce învaţă la cursuri în discoteci sau la petreceri. „Nu prea se dansează aşa ceva la petreceri. Singura diferenţă e că se vede că ne putem controla mai bine corpul decât alţii. Dar nu facem coregrafii.”

Un sport costisitor

Ca şi la tango, şi în dansurile sportive perechile de pe ring ajung de multe ori cupluri şi dincolo de sala de antrenament. Este cazul Simonei Nica, o tânără 25 de ani cu părul roşcat, tuns cu breton, şi ochii cenuşiu-albăstrui, care dansează cu actualul partener şi prieten de un an şi jumătate.

Ea face dans din 2004 şi spune că a trebuit pentru asta să treacă peste criticile părinţilor, care nu au fost de acord cu pasiunea ei, deoarece este foarte costisitoare. „Nu poţi să faci nimic dacă nu iei lecţii particulare cu unul din instructori, care te ajută cu informaţii. În concursuri se vede cel care are informaţia faţă de cel care nu o are.”

Instructorul Nicoară confirmă că dansul e scump, la nivel de înaltă performanţă. Numai o rochie costă 1.500-2.000 de euro, şi nu te poţi arăta la prea multe concursuri cu aceeaşi, iar un frac bun se cumpără din Italia cu câteva mii de euro.

De la o melodie auzită într-un club la dans e o cale foarte scurtă

Cea mai mare problemă a dansatorilor amatori din România este, însă, că nu au unde să practice ceea ce învaţă la şcolile de dans sportiv.

În discoteci nu se poate, iar cluburi unde să poţi face rumba, vals sau slow fox nu există. Doar pentru tango argentinian există deja o tradiţie încetăţenită de evenimente în Bucureşti. „Dansurile de societate pe care le facem noi nu poţi să le faci în altă parte decât la şcoală sau în concurs”, spune Simona Nica.

„Am avut elevi străini care-mi spuneau că nu au unde să practice dansurile”, povesteşte şi Adi Nicoară. „În Occident sunt cluburi care se ocupă cu aşa ceva, vine lumea şi dansează un tango, un vals, un cha-cha-cha. Din păcate, în România nu există.”

Unicul eveniment din Bucureşti dedicat valsului este Balul Vienez, care a avut loc weekendul trecut la Palatul Parlamentului, pentru al patrulea an consecutiv, iar singurele cluburi specializate sunt cele de salsa, unde se pot practica dansurile învăţate la şcolile de salsa, ca merengue, bachata sau reggaeton.

Dar în absenţa unor localuri dedicate dansurilor de societate, dansul rămâne ori un hobby practicat sporadic la petreceri ori un sport de performanţă.