Viaţa la înălţime

Cu o oră înainte de îmbarcarea pasagerilor, echipajul verifică detaliile zborului. Rută, durată, vreme. Prioritatea unui însoţitor de bord este siguranţa călătorilor. Zâmbetul e bonus.

Multă vreme un vis greu de atins, zborurile sunt în prezent la îndemâna tuturor. Călătoriile cu avionul nu mai sunt doar apanajul occidentalilor care pleacă „în stoluri” în vacanţă, ci şi al emigranţilor care fac naveta între satul de acasă şi şantierul din Italia sau Spania. Multe curse aeriene s-au transformat în adevărate „rate”.

Oamenii au ca bagaj de mână paporniţe pe care te întrebi cum le trec de check-in şi le înghesuie în cabinele neîncăpătoare, sub privirile răbdătoare ale însoţitorilor de bord. Privit mai de aproape, zborul este o performanţă tehnică incredibilă. Protejaţi de habitaclu, călătorii nici nu mai realizează postura extraordinară în care se află.

Uneori însă tehnica dă rateuri şi, din nefericire, mai au loc şi accidente, mai mult sau mai puţin grave, intens mediatizate. Cele mai recente au fost „aterizarea” pe râul Hudson, o întâmplare cu „happy-end”,  prăbuşirea aeronavei turceşti pe aeroportul din Amsterdam şi ultimele accidente tragice de la începutul săptămânii, la Tokio şi în Montana (SUA).

Dincolo de imaginile televizate şi de şabloanele cu care suntem obişnuiţi, publicul nu ştie cum lucrează însoţitorii de bord şi cât de periculoasă le este meseria. Însă, în comparaţie cu evenimentele nefericite, numărul zborurilor fără probleme este enorm. Zborurile sigure sunt regula. Dar însoţitorii de zbor se pregătesc întotdeauna şi pentru nedoritele excepţii.

Doi „zburători” profesionişti

Bogdan e înalt şi tras ca prin inel. Anna – o filiformă cochetă – abia îi ajunge la umăr, dar compensează diferenţa de înălţime prin tocuri. El tocmai s-a întors de la Atena, ea - de la Cluj. Oboseala nu le transpare pe chip. „Mă duc să mă fac frumoasă”, zice Anna şi dispare pentru câteva minute, apoi revine rujată şi zâmbitoare, gata de poză. „Ne uităm în obiectiv, da?”, întreabă Bogdan şi îşi construieşte repede o mină impozantă.

Anna Leahu, în vârstă de 27 de ani, şi Bogdan Lascu, în vârstă de 33 de ani, lucrează ca însoţitori de bord, la Tarom, de doi, respectiv opt ani, şi sunt îndrăgostiţi de înălţimi. „Eu am crescut cu poveşti despre Tarom, despre zbor şi despre ce înseamnă să fii un bun însoţitor de zbor, să-ţi protejezi pasagerii şi să îi ajuţi să se simtă bine”, spune Anna.

„Mătuşa mea a fost însoţitoare de bord. De la ea ştiu că în vremurile de dinaintea Revoluţiei meseria aceasta era mult mai palpitantă şi mai grea decât acum. Erau alte aeronave, mult mai vechi, alte reguli, echipajul stătea cu securistul peste umăr, gata să împuşte pilotul în caz de tentativă de deturnare. Acum este cu totul altfel, zborul este mai sigur ca niciodată. Un alt lucru bun este acela că foarte mulţi oameni îşi permit să zboare, ceea ce înseamnă că avem mulţi pasageri tineri care au experienţă în călătoria cu avionul, cunosc regulile şi nu mai sunt stresaţi sau temători.”

Prezenţa masculină

Bogdan nu a avut exemple în familie, însă, dintre toate lucrurile pe care le-ar fi putut face, acesta i s-a părut cel mai interesant. La 19 ani, după ce a terminat liceul, a ales şcoala de însoţitori de bord. Interesant este că, prin anii ’20, când a început să se dezvolte această profesie, domeniul era destinat exclusiv bărbaţilor. Astăzi, sintagma „însoţitor de bord” trimite mai degrabă la imaginea unei stewardese.

„E ca şi în cazul asistentelor medicale”, glumeşte Bogdan, „te aştepţi mai puţin să apară un bărbat. Dar e ok să fii bărbat şi în meseria mea. Nu am citit niciodată dezamăgire în ochii pasagerilor, din contră, o prezenţă masculină nu poate decât să dea echilibru echipei.”

Înainte de a face şcoala, Bogdan nu mai pusese piciorul

într-un avion, însă i s-a părut atât de natural încât nici nu-şi mai aduce aminte de „senzaţiile” primului zbor. Anna, în schimb, îşi aminteşte că era atât de concentrată să facă totul aşa cum învăţase încât a ajuns la destinaţie fără să-şi dea seama.

„Prima oară am zburat cu Boeingul. Nu mi-a fost teamă nicio secundă. Nu ştiu cum, dar eram sigură că o să-mi placă. La început m-a surprins cât de terestră era mişcarea avionului pe pistă. Mi se părea mare şi greu, apoi, dintr-o dată a început să devină uşor şi graţios. M-am uitat prima dată pe geam şi nu mi-a venit să cred cât de albi şi frumoşi erau norii sub noi. E un anume sentiment euforic pe care îl capeţi atunci când te înalţi dincolo de nori, destul de greu de descris, dar foarte intens.”   

Profesia de însoţitor de bord este bifată de mulţi copii atunci când sunt întrebaţi ce vor să devină când vor fi mari. Văzută din afară, meseria nici nu pare grea. Dacă ştii să zâmbeşti frumos, tot ce mai trebuie este să fii în stare să îţi ţii echilibrul şi să nu verşi cafeaua în poala pasagerilor. Greşit.

„Activitatea noastră, printr-o comparaţie artificială cu cea a piloţilor, ar putea să cadă în derizoriu”, spune Bogdan. „Dar sunt situaţii şi situaţii, iar în ultima vreme am văzut cât de importanţi sunt însoţitorii de bord. De curând a fost un accident la Amsterdam în care piloţii au murit. Decizia în ceea ce priveşte fazele de evacuare şi de salvare a pasagerilor a ţinut exclusiv de însoţitorii de bord.”

E ca şi în cazul asistentelor medicale. Te aştepţi mai puţin să apară un bărbat. Dar e ok să fii bărbat şi în meseria mea. Nu am citit niciodată dezamăgire în ochii pasagerilor, din contră, o prezenţă masculină nu poate decât să dea echilibru echipei

Bogdan Lascu,
Însoţitor de bord

Sunt situaţii şi situaţii, iar în ultima vreme am văzut cât de importanţi sunt însoţitorii de bord. De curând a fost un accident la Amsterdam în care piloţii au murit. Decizia în ce priveşte fazele de evacuare şi de salvare a pasagerilor a ţinut exclusiv de însoţitorii de bord.

Citiţi mai multe in articolul:  „Dezastre în aer”, emisiunea preferată a stewardeselor