Venitul naţional pierde circa 5 miliarde de dolari anual

în presa centrală şi interviuri la TVR acordate Marilenei Rotaru şi lui Vartan Arachelian, analizele sale sunt acordate în exclusivitate pentru Adevărul.România, fără locomotivă- Dle Lang,

în presa centrală şi interviuri la TVR acordate Marilenei Rotaru şi lui Vartan Arachelian, analizele sale sunt acordate în exclusivitate pentru Adevărul.

România, fără locomotivă
- Dle Lang, în 1997 comparaţi România, respectiv economia ei, cu un tren fără locomotivă. Credeţi că, între timp, lucrurile s-au schimbat?
- Din păcate, nu. Vorbind tot la figurat, trenului i s-au ataşat nişte vagoane restaurant, de dormit, bufet etc., s-au spălat vagoanele, unele fiind chiar renovate, dar trenul tot fără locomotivă a rămas.
- Puteţi să motivaţi această părere?
- De fapt nu e o părere, ci doar o simplă constatare. În timpul diverselor guvernări de după 1989 s-au înhămat câţiva căluţi şi măgăruşi, care însă nu au reuşit nici măcar să mişte din loc acest tren imaginar. În loc să se facă progrese, cât de mărunte ar fi fost ele, s-au făcut doar regrese pe toate planurile. După cum a arătat chiar fostul prim-ministru Adrian Năstase într-un interviu acum patru ani, PIB-ul s-a redus între 1990 şi anul 2000 cu peste 20 la sută, iar avutul naţional a scăzut cu un sfert. Iniţiativele de "strângerea curelei" şi "terapia de şoc" din anii 1997-1998 nu au fost decât nişte formule ridicole, fără niciun fond serios. Sigur că există şi unii antreprenori care, cu multă sârguinţă, au reuşit să facă o treabă utilă, să creeze locuri de muncă, progresând prin inovaţii, pragmatism şi spirit economic pozitiv. De exemplu, în jurul oraşului Sibiu, dar şi la Timişoara s-au adunat o serie de întreprinderi de renume mondial cu mici unităţi de producţie, axate în special pe manopera ieftină din România. Toţi aceştia însă, formând doar o minoritate, nu au putut ameliora în mod simţitor situaţia economică per global. Infrastructura pe mai toată suprafaţa ţării se află într-o stare jalnică. Industria grea şi minele de cărbuni din România sunt la pământ. Restul industriei trece dintr-o criză într-alta, provocând mari pierderi statului. Doar petrolul mai aduce încasări la bugetul de stat, dar mult reduse din cauza diletantismului cu care s-au convenit redevenţele minuscule din partea Petrom-OMV.

Pierderi în producţie de circa 23 milioane de dolari pe zi
- Care este sursa principală producătoare de pagube în România?
- Mulţi cred că ar fi corupţia, furturile din avutul obştesc şi matrapazlâcurile de tot felul. După calculele mele însă, cele mai grave pierderi materiale şi, bineînţeles, financiare se produc din cauza proastei organizări şi a ineficienţei sau chiar a inactivităţii pe plan industrial. Estimări actuale ale pagubelor indirecte, adică din lipsă de activitate productivă, se ridică la circa 19-23 milioane de dolari pe zi. Venitul naţional înregistrând astfel pagube de aproximativ 5-6 miliarde de dolari anual. Calculat pe ultimii 14 ani, deci, pierderi între 60 şi 80 miliarde de dolari SUA.
- Cum s-ar fi putut evita această situaţie?
- După alegerile din septembrie 1992 am avut mai multe convorbiri cu diverşi "factori de decizie", printre care doi preşedinţi şi un prim-ministru. Timp pierdut degeaba. Unii nu au putut, iar alţii nu au vrut să înţeleagă. Era vorba de o reformă economico-socială în mai multe etape, în valoare totală de circa 100 miliarde de dolari, care urma să fie finanţată în bună parte de marii păgubaşi ai naţionalizării din 1948, presupunându-se, bineînţeles, că ar fi fost repuşi în drepturile lor din perioada interbelică. Desigur, nu din milă pentru România, ci cu ideea de a încadra ţara, ca prelucrătoare tradiţională de petrol, în marele proiect de exploatare, prelucrare şi transport al ţiţeiului din perimetrul Mării Caspice. Mi-am dat seama destul de repede însă că aceste propuneri nu corespundeau întru nimic cu planurile şi ambiţiile personale ale partenerilor mei de discuţii, drept pentru care ele au şi fost refuzate de la bun început. Totuşi, în anul 1998, domnul Emil Constantinescu şi-a amintit probabil de convorbirea avută în casa mea cu doi ani în urmă, iniţiind acel forum "România la răscruce", care însă a eşuat în mod lamentabil. Între timp, zarurile au căzut în mod definitiv, România rămânând pe din afara acelui proiect gigantic, prezentat de presa românească drept "Afacerea secolului". Desigur, şi tratatul cu Ucraina, întocmit diletant de către partea română, a constituit o ipotecă gravă, negativă în acest context.

Economia românească va bate pasul pe loc încă 20 de ani
- Ce avantaje ar fi prezentat participarea României la acel proiect Caspic?
- În primul rând, câteva zeci de mii de locuri de muncă bine plătite, investiţii masive, de peste zece miliarde de dolari, atât în modernizarea instalaţiilor petroliere, cât şi în infrastructura regiunilor incluse în acest proiect. Apoi, nenumărate specializări în străinătate, prin care personalul tehnic românesc, ţinut peste patru decenii în bezna comunistă, ar fi ajuns din nou la un nivel de cunoştinţe corespunzătoare ultimelor performanţe tehnologice din domeniul industriei petrochimice occidentale. Toate acestea ar fi constituit "locomotiva" de care ar fi avut nevoie economia românească şi fără de care va bate pasul pe loc în următoarele două-trei decenii. Nemaivorbind de foloasele materiale şi financiare, rezultând din transferul prin magistralele de gaz metan şi produse petroliere din România spre Occident. La fel, modernizarea Portului Constanţa, o rafinărie de mari proporţii în perimetrul Midia-Năvodari. În plus, creşterea tuturor activităţilor legate de proiectul principal, aşa cum s-a petrecut şi în perioada interbelică, când, pe lângă industria petrolieră propriu-zisă, s-au născut mii de întreprinderi mici şi mijlocii care furnizau materiale, servicii şi mărfuri pentru cei mari, plus subfurnizorii acestora.
- Folosiţi deseori noţiunea de diletantism privind situaţia din România. De ce?
- Din păcate, fenomenul diletantismului trece ca un fir roşu prin mai toate sectoarele administraţiei şi economiei controlate de stat. Aşa-numitele privatizări, de exemplu, au fost, în marea lor majoritate, fie afaceri pe plan intern, aranjate pe sub tejghea în dauna statului, fie contracte cu diverse firme străine, întocmite de nişte oameni lipsiţi de experienţă, totuşi agreate şi confirmate după aceea de aşa-zişii factori de decizie ai statului român, la fel de nepricepuţi ca şi subalternii lor. Ultimul exemplu clar şi edificator fiind contractul deosebit de dezavantajos dintre Petrom şi OMV. Diletantismul merge chiar atât de departe încât mulţi români se păgubesc singuri. La Băneasa, bunăoară, s-au construit, în ultimii, ani o mulţime de vile frumoase, moderne, cu ziduri înalte, paznici şi câini de pază bine dresaţi. Ceea ce însă nu există acolo este o reţea de apă potabilă. Oamenii şi-au săpat puţuri urmând să extragă apă freatică din subteran. Canalizarea este de provenienţă particulară, complet insuficientă ca diametru, pantă şi capacitate de scurgere. Casele sunt înzestrate cu un fel de haznale, majoritatea fără niciun filtru, care, în cazul unor ploi torenţiale sau topirea rapidă a zăpezii în timpul primăverii, pot deborda în mod excesiv, poluând şi infectând chiar puţurile de apă potabilă, aflate la doar câţiva metri de acele haznale neprotejate în niciun fel. Ştiind că o asemenea poluare poate dura ani de zile, fiind afectată întreaga pânză de apă freatică, mă întreb cât de naivi au fost cei care şi-au construit case acolo în asemenea condiţii? Un om de afaceri olandez, care între anii 1995 şi 1997 a pierdut peste două milioane de florini olandezi în România, mi-a spus: "De la tata ştiam că în perioada interbelică românii se lăsau sfătuiţi, ascultau ce li se spunea şi treaba mergea bine. Eu am constatat însă că astăzi românii ştiu ei totul mai bine şi treaba merge prost!".
- Ar mai fi ceva de făcut?
- În primul rând, ar trebui adoptată o politică realistă, sprijinită pe logică, şi nu pe himere şi speranţe deşarte. Punerea pe roate a industriei cărbunelui prin metode moderne de exploatare, reducând astfel cheltuielile în dolari sau euro pentru importurile de energie, din ce în ce mai costisitoare. Ar trebui să înceteze certurile meschine pe motive de formalităţi şi fleacuri de tot felul, dintre diversele partide şi chiar în cadrul aceluiaşi partid sau coaliţie. De fapt, ele servesc doar distragerii atenţiei cetăţeanului de rând de la situaţia economică gravă, acoperind în mod intenţionat lipsurile şi greşelile pe tărâm administrativ-gospodăresc şi social. Acei factori de decizie, lipsiţi de experienţă, care sunt convinşi că le-a pus Dumnezeu mâna în cap şi peste noapte s-au luminat la minte, ştiindu-le ei pe toate, ar face bine să se astâmpere, reducându-şi, totodată, îngâmfarea pentru a nu păgubi în continuare vistieria statului şi interesele naţionale ale ţării. Din cauza izolării de ţările civilizate din Occident în timpul dictaturii zis comuniste, mulţi politicieni români mai cred şi astăzi că prin convorbiri la nivel politic internaţional s-ar putea influenţa sau rezolva probleme de ordin economic şi social. O dovadă izbitoare de naivitate şi lipsă de gândire logică. Cei care speră că aderarea la Uniunea Europeană va fi soluţia mult visată se vor înşela amarnic, deoarece condiţiile şi normele U.E. vor fi greu de îndeplinit de majoritatea celor care ar urma să fie sprijiniţi. Iar atât timp cât gândirea egoistă, mărginită, îndreptată doar spre pricopseala personală va prima faţă de interesul obştesc, treburile nu se vor îndrepta.