VIDEO O zi din viaţa unei gimnaste: Sandra Izbaşa

Sandra Izbaşa

Sandra Izbaşa a câştigat 13 medalii la cele mai importante competiţii de gimnastică şi e răsfăţata lotului naţional feminin. Ajunsă la vârsta de 19 ani, sportiva trebuie să ia o decizie: să renunţe sau nu la gimnastică?

Mai citiţi şi:
Medaliile vin după ce depăşeşti limitele

Totul era simplu pentru Sandra Izbaşa în ziua în care a câştigat medalia de aur la sol la Olimpiada de la Beijing, în 2008. Se conformase deciziilor antrenorilor, urmase programul de pregătire, ascultase sfaturile părinţilor şi toate o duseseră pe cea mai înaltă treaptă a unui podium olimpic.

Un an mai târziu, campioana la gimnastică în vârstă de 19 ani are în continuare acelaşi program zilnic, stabilit de antrenori: trezirea la 7.00 – pentru că e vacanţă –, stingerea la 22.30, în fiecare dimineaţă cântarul, care dictează dacă trebuie să mănânce mai puţin sau să facă mai mult efort. La primul antrenament bârnă, paralele, sărituri, gimnastică artistică şi mobilitate; la al doilea, sol, bârnă, paralele şi forţă. În total 12 antrenamente pe săptămână şi patru ore pentru ieşit în oraş, duminică după-amiază.

Cinci minute de echilibru, obligatoriu

La 10.05 începe antrenamentul de dimineaţă. În sala Centrului Olimpic de Gimnastică de la Deva, cele 13 fete din lotul naţional s-au aliniat şi îl salută pe antrenorul coordonator, Nicolae Forminte. Acesta inspectează genunchiul bandajat al uneia dintre fete şi apoi le lasă să se încălzească. Sandra dă drumul la muzică şi conduce prima parte a antrenamentului. Părul prins în coadă şi vopsit roşcat îi sare dintr-o parte în alta în acelaşi ritm cu mişcările picioarelor goale, musculoase şi nebronzate, în timp ce aleargă în faţa colegelor sale în jurul suprafeţei de antenament la sol.

„Claudia, întinde genunchiul, Claudia”, se aude vocea antrenoarei Liliana Cosma. După ce s-au aşezat jos, conducerea e preluată de Cerasela, care se îndoaie de mijloc, face întinderi şi extensii pe care fetele le imită la fracţiuni de secundă distanţă, semn că le-au mai făcut de mii de ori. Când colegele stau în mâini, Sandra se sprijină şi întinde un picior. În ritm cu celelalte, stă pe o parte şi ridică piciorul până în spatele umărului.

Brusc, fetele renunţă la tricorile albe pe care le purtau şi rămân în costume colorate de gimnastică şi şort negru. S-au strâns pe o latură a suprafeţei de antrenament şi pornesc câtre patru sau cinci, în rând, către latura opusă, mergând în mâini, drepte ca nişte lumânări, apoi făcând flic-flacuri sau sărituri pe spate. Între timp, Sandra s-a retras pe margine şi face, concentrată, câteva extensii.

La 10.25, toate 13 stau din nou în formaţie şi trebuie să îşi menţină echilibrul cu un picior pe sol, celălalt întins în faţă şi mâinile „coroniţă” timp de un minut. „Nu te lăsa pe spate!”, răsună vocea lui Forminte, care se plimbă printre ele. „Trunchiul, spatele drept, umerii jos”. Cu ochii la ceas, antrenorul dictează: „Jos.” „De acum înainte, indiferent dacă sunt eu în sală sau nu, faceţi 25 de minute încălzire şi cinci minute echilibru, obligatoriu!”

Antrenorii ştiu mai bine

La gimnastică faci ce ţi se spune, fie că ai 9 sau 19 ani. Şi asculţi. Asta e cheia succesului. Aşa se face că Sandra se antrenează la toate cele patru aparate pentru Mondialele din noiembrie.

Sandra Izbaşa se odihneşte după integralele la sol. Urmează exerciţiile de forţă.

„Antrenorii vor decide ceea ce voi prezenta la concurs. Ascult de decizia lor, este importantă şi ştiu că mă îndrumă bine. Dacă ei zic aşa, aşa va fi. N-am ce zice”, spune gimnasta.

Primul aparat al zilei sunt paralelele inegale. Sandra îşi prinde de încheieturile mâinilor bucăţi de bandaje, pentru protecţie; pune o buclă în jurul degetului mijlociu şi trece tifonul de-a lungul palmei, până la încheietură, unde îl leagă peste nişte manşete elastice roşii. Se dă pe palme cu miere, apă şi apoi pulbere de magneziu, ca să nu alunece de pe bare. Apoi se urcă pe paralele şi începe să se rotească. Lucrează „pe tare”, adică deasupra unei saltele, nu a unei gropi pline cu bucăţi de burete. E „ultima etapă” a pregătirii la paralele.

După ce coboară, e rândul Gabrielei Drăgoi, singura colegă din lotul olimpic de la Beijing care se mai antrenează încă la Deva. „Eu am stat de două ture, că ­m-am plesnit cu coada”, râde Sandra în timp ce-şi prinde mai bine părul cu elastice colorate. „Haide, hai”, îi strigă Gabrielei.

Cu ochii închişi pe bârnă

La a doua urcare pe bară, după câteva rotiri, Sandrei îi alunecă mâna şi cade grămadă pe saltea. „O să se umfle genunchii.” Pentru ea e sfârşitul antrenamentului de dimineaţă. Forminte umple repede două punguţe cu cuburi de gheaţă luate dintr-o cutie frigorifică şi fuge la vestiar, după care strigă: „Trenca, du-te până în cămin şi adu-mi nişte Lioton.” Sandra apare peste cinci minute zâmbitoare, dar cu genunchii împachetaţi în feşe de tifon care ţin gheaţa. „Am vrut să văd dacă e mai tare bara ca mine”, spune cu gura până la urechi. E o accidentare ca atâtea altele.

Antrenorul Nicolae Forminte e singurul de la care Sandra acceptă ajutor

„Mai cădem haios, mai râdem. Sunt senzaţii tari astea. Dacă le-am fi pus pe YouTube cred că am fi avut vizualizări destul de bune. Mă şi oftic, dar ce să fac?”

Sandra e obişnuită cu loviturile şi accidentările, pentru că face gimnastică de la patru ani. La trei ani şi jumătate a încercat tenisul, la iniţiativa tatălui, care voia ca ea să facă un sport, dar nu i-a plăcut pentru că era mai mică decât racheta. A doua încercare a fost la scrimă, „unde aveam impresia că spada este adevărată şi mi-a fost frică”. Apoi a intrat în sala de gimnastică de la Steaua şi a rămas cu gura căscată. La iniţiere, a fost singura din grupă care a mers cu ochii închişi o bârnă întreagă. „Am coborât şi am zis «Am terminat». Atunci mi-au spus «Eşti selecţionată!»”

Momentul renunţării

De la iniţiere, a trecut la iniţiere avansată, apoi la grupa mare. „De acolo am început să cresc, să cresc, să cresc. Bineînţeles, am avut şi momente de cădere, de pus punct. Nu că nu îmi plăcea, îmi plăcea, dar era foarte greu, schimba totul pentru mine. Plecam la concurs, plecam în cantonamente, mi-era foarte greu fără părinţi.” Când a ajuns în lotul de la Oneşti, în 2003, în prima lună şi-a dorit să se întoarcă acasă.

„Era foarte greu: şi departe de casă, şi antrenamentele mult mai grele, mai intense. Dar am început să mă obişnuiesc. ­Ne-am ajutat şi între noi. Ziceam «tragem de noi, tragem de noi, orice ar fi, tragem de noi». Făceam haz de necaz cum face românul şi treceam peste.” De altfel, Sandra nu e omul care să renunţe uşor.

„Eu sunt de fel orgolioasă, când pornesc pe un drum, mi-e greu să dau înapoi, vreau să ating acel ceva, să fiu eu acolo. Câteodată, când mă sfâşia de durere, atunci îmi venea să pun punct. Am avut foarte multe momente” de acest gen. „Ca orice sportiv: nu cred că a fost vreunul care să nu aibă cel mai mic moment în care să vrea să renunţe.”

În prezent însă, renunţarea pare a fi ultimul lucru la care se gândeşte gimnasta. După 40 de minute de pauză, genunchii loviţi şi-au mai dat drumul şi ea se va antrena după-amiază. „Trebuie. Nu zic doar aşa, trebuie pentru că mai e foarte puţin (până la concurs – n.r.) şi chiar dacă m-ar durea, m-aş lega şi tot aş face. Nu e genul meu să mă recuperez atâta.”