„Suprema hoţie a sufletelor”

0
Publicat:
Ultima actualizare:
„Suprema hoţie a sufletelor”
„Suprema hoţie a sufletelor”

Radu Sigheti se antrenează pentru performanţă de la 19 ani. Acum are 50. La 19 ani îl privea pe tatăl său cum îşi developa fotografiile în bucătărie. La 20 primea primul său aparat de fotografiat, cadou din partea iubitei sale. La 21 a mers la un film, iar în holul cinematografului a dat peste o expoziţie foto.

Citiţi şi:

Povestea unei fotografii

Privind fotografiile, şi-a pus în gând că poate să facă poze mai frumoase. S-a angajat la Casa Scânteii şi a lucrat în laboratorul industrial de fotografie. „Preparam soluţiile chimice la Combinatul Poligrafic. Apoi zece ani am fotografiat combine şi holde de grâu”. După Revoluţie a intrat în prima echipă de fotoreporteri Reuters din România.

 „Abia de atunci am început să fac cu adevărat fotografii”, spune Sigheti. Sigheti e un munte de om, dar trebuie că mişcările de felină le-a avut dintotdeauna. Pare că s-ar adapta oriunde şi că ar face faţă la orice situaţie - asta e impresia pe care o lasă. Prima lui fotografie pentru Reuters – doi părinţi care ies pe poarta spitalului purtând pe braţe copilul lor mort de SIDA – a primit un premiu important la „Picture of the Year”, un prestigios  concurs internaţional de fotografie.

De atunci, din anul 1990, totul a curs ca albia unui râu tânăr. A fost trimis în mai toate zonele zero de conflict ale lumii. „Am fost la Bagdad, la o lună după ce a căzut regimul lui Saddam, în Afganistan, în Israel sau Kosovo. Se întâmpla să fiu de atât de mult timp în zona de conflict, încât aproape mă obişnuisem cu bombardamentele.”

Nu are rost să îi adresezi lui Radu Sigheti întrebarea „ce ai fi făcut altceva în viaţă?„. Pentru că în secunda următoare îţi dai seama că ştii deja răspunsul.

Cuvintele, un accesoriu

„Copii etnici albanezi pozează cu tubul unui obuz de 80 mm, lângă casa lor distrusă din zona Drenica, la 24 august 1998, Kosovo”. „Evrei ultraortodocşi stau în jurul trupului lui Mordechai Freidman, 71 de ani, ucis în explozia unui autobuz în Ierusalim, la  4 august 2002”.

„Refugiată albaneză stând în autobuz împreună cu copilul ei, după ce-a fugit pe jos în urmă cu două zile din calea luptelor din Macedonia”. Transpuse în cuvinte, aceste secvenţe par înşiruiri rigide ale unor drame umane. De multe ori, cuvintele nu pot descrie un dezastru, oricâte metafore s-ar folosi sau oricât de perseverent ar fi efortul în a le prezenta.

image

Refugiată albaneză împreună cu copilul ei. Imagine câştigătoare a Premiului I Editor and Publisher Photo Contest, SUA, cu peste 200.000 de preluări în presa internaţională  Foto: Vadim Ghirdă/AP

Aici intervine salvator fotografia şi cuvintele se aşază cuminţi la toarta ei. Vadim Ghirdă este unul dintre cei care supun cuvintele cu ajutorul imaginii. Face asta de la 20 de ani şi, privindu-i fotografiile, nu ai nevoie de dicţionare ca să le explici. Pur şi simplu, simţi şi înţelegi. Iar dacă îi urmăreşti destinul, ai o dilemă: nu ştii dacă el a ales fotografia sau fotografia l-a ales pe el.

Cine face poza?

S-a întâmplat ca mama lui să lucreze înainte de 1989 la Agenţia Română de Presă, la secţia foto. Tot acolo s-a angajat şi el, însă la departamentul tehnic. Poate că ar fi continuat să se ocupe de munca tehnică la nesfârşit, continuând să care teleimprimatoare, dacă nu ar fi avut o întâlnire decisivă. 

Era iarna lui 1989  şi în Bucureşti soseşte un fotograf  francez, corespondent Associated Press. „Venise să transmită de la Revoluţie şi, ca orice străin, avea nevoie de îndrumare, de cineva care să îl orienteze. ­L-am ajutat. Îi traduceam texte, mai scriam. Apoi am început să fac eu fotografii în locul lui, când el nu putea, şi aşa a început colaborarea cu Associated Press. „  După 20 de ani, Vadim Ghirdă a rămas fidel aceluiaşi loc de muncă.

Acum are 38 de ani şi nu şi-a schimbat jobul nici măcar o dată. Dacă discută cu cineva despre palmaresul lui, vorbeşte cu modestie: „Premiile pe care le-am câştigat trebuie justificate şi prin prisma faptului că lucrez la o instituţie recunoscută. Dacă nu eram angajat acolo, poate nu aş fi câştigat niciodată.„ Ce-i drept, fără susţinerea unei mari companii de presă, din punct de vedere financiar şi al accesului, poate Vadim nu ar fi ajuns în toate locurile de pe glob pe care le-a străbătut.

image

Copii etnici albanezi pozează cu tubul unui obuz de 80 mm, lângă casa lor distrusă, în Kosovo  Foto: Vadim Ghirdă/AP

Dar aici ajungem în punctul în care talentul fotografic face diferenţa. Însă nici cu asta nu pare să fie prea mult de acord. „Rolul meu pe teren este să am aparatele la mine şi să fiu cu inima deschisă. Altcineva face fotografia.” Şi arată cu degetul în sus. „Cel de Sus face restul.”

De fapt, tot divinitatea l-a ajutat să supravieţuiască zecilor de conflicte armate prin care a trecut: războiul civil din Transnistria, mişcările de protest din Lvov, Ucraina, războiul din Bosnia şi Herţegovina, criza din Kosovo, bombardamentele NATO în Iugoslavia, evenimentele din Orientul Mijlociu –Israel şi teritoriile palestiniene, sau războiul din Irak.

Ani la rând, moartea a trecut pe lângă el şi de multe ori a prins-o pe lentilă. A trăit intens disperarea, neputinţa, durerea. Le-a văzut pe toate în ochii celor pe care i-a fotografiat, şi, instantaneu, i s-au strecurat şi lui în inimă.

Transformarea

Poate părea un fapt senzaţional să fii fotoreporter corespondent de război. Aşa i s-a părut şi lui la început. „Prima dată când am mers într-o zonă de conflict eram copleşit de un entuziasm… cum să-i spun, primitiv.  Aveam o stare de inconştienţă, asociată cu tinereţea. Cu timpul, mi-am revenit. Însă şi acum, în momentul când pun aparatul la ochi, mă decuplez total. Sunt doar eu şi imaginea pe care doresc s-o imortalizez.”

image

Artiştii trupei australiene Strange Fruit prezintă un spectacol într-un parc din Bucureşti, la 15 iulie 2007

  Foto: VadimGhirdă/AP

Meseria de corespondent de război te schimbă şi te afectează, nu te lasă niciodată la fel. Vadim îşi dădea seama de asta doar când ajungea înapoi acasă. „Stăteam la semafor şi mă uitam la toţi disperaţii din trafic, cu venele umflate la tâmplă de furie, şi mă gândeam că în momentul ăsta o familie îşi plânge copilul mort în război sau o alta nu are ce mânca în ziua aceea. O lună de zile după ce veneam acasă, nu eram om.

Noi nu realizăm ce norocoşi suntem să avem străzi asfaltate şi maşini, şi apă caldă şi electricitate şi mâncare.” Asta nu înseamnă că de câte ori se bărbiereşte, îi trece prin cap că apa consumată i-ar trebui unui sărac, spune Vadim, şi asta pentru că omul este prevăzut cu ceea ce se cheamă uitare. Dar ceea ce a văzut şi a trăit acolo l-a schimbat într-o mare măsură. Aşa că face eforturi să fie mai bun. 

Fotografia este cea care i-a făcut cele mai multe daruri în viaţă. Toate situaţiile prin care a trecut şi toţi oamenii pe care i-a întâlnit, cu speranţele lor, distruse sau înmugurite, l-au făcut să înţeleagă mai multe. Despre el, despre Univers. Odată cu fotografia a aflat răspunsuri sau poate şi-a pus şi mai multe întrebări. „Când eşti acolo, cu ei, simţi ce simt şi ei. Încadrezi şi declanşezi. Fotografia este pentru mine suprema hoţie a sufletelor. Toţi cei pe care i-am întâlnit sunt în mine.”

O pasiune fulgerătoare

Mâna destinului l-a bătut pe umăr pe Daniel Mihăilescu într-o zi, pe când privea distrat fotografiile unui domn, nici nu mai contează cine. De fapt, privirea i-a rămas încremenită pe o fotografie anume. „Era o imensă ciupercă roşie cu puncte albe. Şi eu, pentru că sunt un exaltat, am făcut pe loc o pasiune fulgerătoare.

image

FotoVadim Ghirdă/AP

„A doua zi şi-a cumpărat un aparat de fotografiat Smena şi s-a înscris la un curs foto, la Casa Scânteii. Avea 22 de ani şi începea meseria care urma să-i dea de mâncare până acum, la 39 de ani. Înainte să ajungă fotoreporter corespondent la agenţia France Press, a trecut prin furcile caudine ale presei de cotidian.

A lucrat ani de zile ca fotoreporter în redacţiile unor ziare, dar trecerea la fotografia de agenţie a fost ca un moment de respiro mult aşteptat. „În primul rând, am mai mult timp liber. Merg doar la anumite subiecte, care ar putea avea rezonanţă la nivel internaţional. Aşa că merg cu alt tonus la o conferinţă de presă, să zicem, sau la o competiţie sportivă.

Am pur şi simplu chef să fac fotografii.” Mihăilescu se declară omul subiectelor sociale sau ale vieţii de zi cu zi. După atâţia ani, nu a pierdut din vedere scopul fotografiei sau, mai bine zis, coarda pe care fotografia o atinge. „E un moment de reflecţie. Asupra lumii, asupra oamenilor, asupra stării lucrurilor .”

Ciobanul fotograf

Îşi aminteşte de o fotografie pe care a făcut-o când se găsea în Irak, în 2004. „Era un soldat irakian sărac, care se lăsase pradă oboselii, ­într-un fotoliu. Lângă el, un soldat american proaspăt ras, plin de gadget-uri. Erau două icoane a două lumi. Una lângă alta. Cum să nu te facă să gândeşti un lucru ca ăsta?” A stat atunci patru săptămâni în Irak, în baza militară, împreună cu americanii. Un alt moment prielnic să înveţe despre un alt popor.

image

Foto:Vadim Ghirdă/AP

„Aparent, toţi erau în regulă. Dar dacă mergeai la toaletă, acolo aflai ce cred ei de fapt despre prezenţa şi scopul lor acolo, în Irak. Pereţii erau plini de mesaje. Am mers cu aparatul acolo şi am fotografiat. Se întrebau ce naiba caută acolo, mărturiseau că le e dor de casă sau numărau pe un calendar cât a mai rămas până la drumul înapoi în America.” 

Daniel Mihăilescu povesteşte despre pasiunea care se întâmplă să îi fie şi job fumând ţigări franţuzeşti. Sunt fără filtru şi pesemne destul de tari. Una se stinge, alta se aprinde.

„Ţigările de prin comerţ parcă şi-au pierdut gustul veritabil de tutun. De aceea, rog un prieten să-mi aducă din astea, să simt şi eu că fumez. „ Probabil că toate pasiunile lui merg până la capăt. Dar nu vrea să admită că ar fi un fotograf  bun. „În acest moment, undeva pe glob, există un copil de cioban care, dacă îi pui un aparat foto în mână, ar trebui să ia premiu la fiecare declanşare. Fotografia nu are legătură cu educaţia.

image

Foto:Vadim Ghirdă/AP

Eu sunt un fotograf mediocru.” Mihăilescu e de părere că succesul, în orice domeniu ar fi el, ţine enorm de conjunctură, de momentul care ţi se revelează, ca să te pună în valoare. „Mie îmi este teamă că sunt mult mai mulţi Henry Bresson (n.r. fotograf francez celebru, considerat a fi părintele fotojurnalismului) pierduţi, decât regăsiţi.”

Sănătate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite