Stănculescu a valorificat după 1989 relaţiile comerciale ale lui Ceauşescu

occidentală. În iulie 1989, Liviu Turcu a fost condamnat de fostul regim la sentinţa capitală. La 1 octombrie 1990, în urma recursului extraordinar făcut de procurorul general, Curtea Supremă

occidentală. În iulie 1989, Liviu Turcu a fost condamnat de fostul regim la sentinţa capitală. La 1 octombrie 1990, în urma recursului extraordinar făcut de procurorul general, Curtea Supremă de Justiţie a rejudecat procesul, Liviu Turcu fiind achitat şi repus în drepturile sale civile. În prezent, Liviu Turcu îşi desfăşoară activitatea ca expert-consultant şi analist în domeniul "informaţiilor competitive" specifice domeniului politico-economic.

Adevărul prezintă astăzi ultima parte a interviului cu dr. Liviu Turcu. Comerţul cu armament, generalul Stănculescu, legendele despre conturile personale ale lui Nicolae Ceauşescu, rivalitatea dintre ICE Dunărea şi ICE Carpaţi sunt subiectele abordate de fostul şef al secţiunilor America de Nord şi Europa de Vest din DIE-CIE, precursorul SIE.
ROMTEHNICA, în păienjenişul operaţiunilor speciale
- S-a vorbit de Securitate, însă prea puţin de Armată în contextul operaţiunilor valutare speciale, nu credeţi?
- Nu cred că se pune problema dacă s-a vorbit mult sau puţin. Ceea ce pot spune însă este faptul că întregul mozaic analitic al operaţiunilor valutare speciale ar fi incomplet dacă nu am releva şi participarea unui compartiment special din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, formal inclus în structura ICE ROMTEHNICA. Precizez de la început că atunci când menţionez acest lucru nu am în vedere operaţiunile comerciale "clasice" ale acestei întreprinderi care, oricum, realizând tranzacţii cu echipament militar, era supusă unui regim special de confidenţialitate. Şi, în acest caz, atât cercetările Comisiei senatoriale Luchian, cât şi realizatorii documentarului difuzat de postul de televiziune canadian CBC, precum şi semnatarii articolelor din WASHINGTON POST şi NEW YORK TIMES care au abordat acest subiect au fost împinşi spre piste false, prin confuzia intenţionată a operaţiunilor comerciale propriu-zise cu latura specială, secretă, a operaţiunilor valutare speciale desfăşurate cu participarea şi chiar sub coordonarea UM 0107/AVS.
- Cum se lucra cu Romtehnica?
- Majoritatea partenerilor selectaţi pentru astfel de operaţiuni erau aduşi la masa negocierilor cu ICE ROMTEHNICA cel mai adesea cu aprobarea directă a lui Nicolae Ceauşescu numai după verificări prealabile efectuate de Serviciul de Informaţii Externe (CIE), de către serviciul de contraspionaj extern (UM 0195), uneori în cooperare, alteori independent de Serviciul de Informaţii al Armatei (DIA). Biroul special, "oficial inexistent" în organigrama ICE Dunărea, includea un mic număr de ofiţeri cu rolul de interfaţă pentru contactele comerciale şi funcţionând ca oficiu de legătură cu ICE ROMTEHNICA. Acest compartiment avea sarcina de a gira operaţiunea de obţinere de sume confidenţiale, de obicei invizibile chiar şi pentru cei care derulau contractele la ICE ROMTEHNICA. Formal invizibile pentru acei lucrători, dar în deplină cunoştinţă de cauză pentru adjunctul ministrului apărării naţionale care avea în responsabilitate Direcţia de Înzestrate a Armatei şi implicit ICE ROMTEHNICA.
Fiica generalului Stănculescu, în unitatea secretă a ICE Dunărea
- Despre cine era vorba? La cine vă referiţi?
- În anii "80, acest demnitar a fost generalul-locotenent Victor Stănculescu. Pentru relevarea indubitabilă a naturii relaţiilor personale cordiale dintre generalul Stănculescu, şeful DSS şi şeful CIE, să menţionăm faptul că fiica sa şi-a desfăşurat activitatea, până în momentul declanşării evenimentelor de la Timişoara, în decembrie 1989, exact în compartimentul ultrasecret menţionat, adică cel care se ocupa îndeosebi cu tranzacţiile de echipament militar în cadrul ICE Dunărea. Ginerele său fusese, de asemenea, cooptat ca ofiţer al Securităţii interne. Exemplul vizează, în acest caz, nu atât bizantinismul relaţiilor din cadrul fostei clase politice, cât relevarea caracterului unitar al acestui tip de operaţiuni, indiferent de instituţiile implicate.
- Putea fi Stănculescu unul dintre cei interesaţi după decembrie 1989 să preia cel puţin o parte a conturilor speciale din străinătate?
- Sigur că da, mai ales având în vedere poziţia strategică de excepţie ocupată imediat după decembrie 1989. Nu mă voi hazarda să afirm că a fost vorba de un interes strict personal, dar un lucru pare a fi cert. El a valorificat cu succes după 1989 baza relaţiilor comerciale şi financiare utilizate de serviciile de informaţii pentru derularea operaţiunilor valutare speciale înainte de căderea fostului regim. Informaţiile deţinute cu privire la existenţa conturilor, ca şi a tipului de operaţiuni, au reprezentat în acele zile - ca şi pentru ceilalţi actori implicaţi - un capital politic deosebit de important pentru negocierea poziţiei în cadrul noului nucleu al puterii. Interesul generalului Victor Stănculescu după 1990 faţă de conturile speciale din străinătate, fapt de altfel menţionat şi de Raportul Comisiei senatoriale Luchian era aşadar justificat, chiar dacă informaţiile sale se limitau doar la aria operaţiunilor valutare speciale derulate cu echipament militar şi la care participase direct.
Afacerile cu arme
- Cum se făceau afacerile cu arme?
- Mai întâi trebuie precizat că tradiţionalul comerţ cu echipamente militare este apanajul unui "club" internaţional extrem de exclusiv şi în care se pătrunde deosebit de greu. Este, deci, vorba de un monopol internaţional extrem de profesional atât la nivelul pregătirii, cât şi derulării operaţiunilor respective. Treptat-treptat, România a reuşit să intre semnificativ sub aspectul ponderii operaţiunilor desfăşurate pe această piaţă şi să-şi creeze relaţii importante la nivelul nucleului de conducere. Operaţiuni care, dacă ar fi devenit publice, ar fi fost deosebit de jenante sub aspect politic pentru Ceauşescu intrând în conflict nu numai cu politica externă declarată, dar chiar şi cu angajamentele pe plan internaţional. În acest context, prin definiţie, pentru a se asigura nivelul de confidenţialitate necesar s-a utilizat mai mult ca oricând metodologia specifică acţiunilor valutare speciale. Pentru ilustrarea anvergurii unor astfel de operaţiuni, ca şi a modului de lucru extrem de conspirat în care se lucra, aş dori să completez pentru cititori secvenţa din documentarul canadian privind operaţiunile cu arme cu câteva informaţii inedite. Astfel, pentru contractul încheiat cu o ţară arabă via un intermediar al unei alte ţări arabe care lucra pentru serviciul de informaţii al acesteia din urmă s-au plătit cash tranşe variind între 2-2,5 milioane de dolari până la totalul sumei de 66,4 milioane de dolari. Suma fiind cash, evidenţele scrise au fost minime, numărarea banilor s-a făcut manual, iar în conformitate cu prevederile modului de operare s-au întocmit liste cu seriile bancnotelor primite. Invit cititorul să calculeze cu aproximaţie durata necesară efectuării operaţiunilor menţionate mai sus. Compartimentarea şi fragmentarea intenţionată a operaţiunilor valutare speciale a asigurat în general confidenţialitatea acestora ca întreg, un control strict al derulării şi mai ales acoperirea fazei finale de utilizare sau transfer financiar al rezultatelor.
- La ce operaţiuni "jenante din punct de vedere politic" pentru Ceauşescu v-aţi referit?
- Nu pot intra în detalii. Era însă vorba de situaţii în care între declaraţiile politice publice şi situaţia de fapt erau distanţe foarte mari. În unele operaţiuni erau implicate, de asemenea, personalităţi politice occidentale a căror reputaţie ar fi fost serios afectată.
- Cine cunoaştea detaliile opera-ţiunilor?
- De regulă, ofiţerii desemnaţi pentru operaţiune ai serviciului independent UM 0107/AVS au fost în măsură să cunoască, în proporţie de 75%-80%, detaliile cazurilor respective. Restul detaliilor de 20%-25% se aflau la vârfurile comenzii şi, evident, la nivelul lui Ceauşescu. Cât de strâns era controlul menţinut de "comandantul suprem" asupra evidenţelor contabile ale operaţiunilor valutare speciale este demonstrat şi de faptul că pentru orice nouă acţiune specială care presupunea "cheltuieli operaţionale" chiar la nivel de mii de dolari, Tudor Postelnicu trebuia să obţină în prealabil aprobarea lui Nicolae Ceauşescu. Aceeaşi situaţie se repetă şi în procesul natural impus de transferarea tehnică sau "mişcarea" parţială sau totală a sumelor de bani deja depozitate în diferite conturi speciale.
Securitatea făcea afaceri prin firma KGB din Viena
- Într-un raport SIE-Procuratură pe care l-am prezentat de curând în paginile acestui ziar se vorbeşte de Austria, de un cetăţean de origine din România şi de operaţiuni speciale, conturi şi afaceri…
- Da, este vorba despre compania "Dobias" şi unul din reprezentanţii acesteia, un cetăţean originar din România, respectiv Nathan Skolet. Raportul menţionat evidenţiază natura relaţiilor speciale avute de firmă şi reprezentantul acesteia cu ICE Dunărea, dar nu menţionează nimic despre faptul că relaţiile serviciilor româneşti cu el sunt mult mai vechi şi, deci, înainte ca ICE Dunărea să fi fost înfiinţată.
Firma "Dobias" a avut relaţii comerciale cu multe firme de comerţ exterior româneşti până a intra în relaţii preferenţiale cu ICE Dunărea, inclusiv trustul "Carpaţi", care ulterior avea să-şi creeze la concurenţă cu ICE Dunărea propria întreprindere de comerţ exterior, respectiv ICE Carpaţi. Ceea ce este uimitor, dar şi îngrijorător, dacă aş fi fost "destinatarul" Raportului respectiv, este că SIE dezinformează atunci când afirmă negru pe alb despre suspiciunea că Dobias ar fi fost o companie acoperită românească. Potrivit informaţiilor şi documentelor deţinute de UM 0625 (contraspionaj intern) şi UM 0110, la vremea respectivă firma "Dobias" a fost creaţia serviciilor secrete sovietice, fondatorul acesteia fiind un veteran de război deţinător al celor mai înalte distincţii şi ordine ale URSS. Potrivit aceloraşi surse, firma era o interfaţă pentru operaţiuni comerciale, financiare şi nu numai a KGB. Cum firma a servit de foarte multe ori pentru Moscova drept intermediar în operaţiunile de plasament cu discount a rublelor neconvertibile, Bucureştiul a devenit interesat direct pentru a folosi această oportunitate pentru ea însăşi. Aici a intrat în ecuaţia operaţiunilor mai întâi trustul "Carpaţi" ca holding al operaţiunilor economice şi financiare ale PCR, recte Gospodăria de partid. Sub aspect administrativ şi organizatoric, Gospodăria de partid era parte a Secţiei birocratice a CC al PCR şi se afla în răspunderea directă a unuia din secretarii CC. În anii "80, secţia s-a aflat sub conducerea lui Iosif Banc, ca secretar al CC, şi Leon Naş, ca adjunct.
Conflictul dintre ICE Dunărea şi ICE Carpaţi
- Se poate deci vorbi de o rivalitate inevitabilă între ICE Carpaţi şi ICE DUN