Cum a schimbat loteria vizelor viaţa românilor din SUA

Cum a schimbat loteria vizelor viaţa românilor din SUA

Mii de români participă în fiecare an la Loteria vizelor, cu speranţa unei vieţi mai bune în Statele Unite ale Americii. Pentru câştigători, după euforia iniţială urmează intrarea într-un sistem în care regulile de acasă nu se mai aplică şi adaptarea la o lume unde vecinului nu-i pasă de tine.

În America se poate clădi relativ uşor o viaţă normală. Asta e convingerea cu care Laurenţiu, un tânăr de 32 de ani din Braşov, s-a înscris an de an la Loteria vizelor. Nici nu mai ştie de câte ori a încercat până acum, animat de „dorinţa de mai bine” şi de curiozitate. E hotărât să emigreze, deşi criza şi actuala conjunctură mondială i-au mai tăiat din entuziasm, iar prima lui opţiune este SUA, unde ar vrea să locuiască într-un oraş mare, din partea nordică.

În România a fost mecanic ajutor de locomotivă şi automotor, dar contractul de muncă i-a fost suspendat. Din aprilie munceşte în State, în agricultură, dar luna viitoare va fi nevoit să se întoarcă în ţară. Deşi se bucură că o să-şi revadă familia şi prietenii, e trist pentru că se îndepărtează „de ceea ce ar fi trebuit să fie «acasă»”. Tinde să creadă că emigrarea prin Loteria vizelor e o himeră, pentru că a eşuat de atâtea ori, dar nu se lasă bătut.

Ca şi Laurenţiu, milioane de oameni din toată lumea se înscriu în fiecare an la loterie şi îşi pun speranţele pentru o viaţă mai bună în alegerea aleatorie a unui calculator. Anul trecut, 13,6 milioane de persoane din Europa, Asia, Africa, America Centrală şi de Sud şi Oceania s-au înscris la Loteria vizelor. Circa 102.000 dintre ei – 674 din România – au primit anul acesta un plic prin care erau anunţaţi că au fost selectaţi şi numai 50.000 vor primi în 2010 viza americană.

Experienţa unui alt stil de trai

Gianina a aplicat şi ea prima dată la Loteria vizelor în 1994, în ultimul an de facultate, la îndemnul unei colege care citise despre program în ziar. La vremea aceea nu era „prea curioasă” să plece din ţară. „Visam că o să termin facultatea şi o să mă înalţ până la stele în România”, povesteşte ea. Apoi a continuat să se înscrie în fiecare an. „Primele două-trei aplicaţii le-am făcut ca să fie. Apoi am devenit foarte decisă să plec oriunde ar fi: Europa de Vest sau America de Nord; ce se nimerea.”

În total, Gianina s-a înscris la loterie de nouă ori. Pentru Alex, un student la Facultatea de Inginerie şi Calculatoare de la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Loteria vizelor abia începe. Are 21 de ani şi, dacă va câştiga, ar putea pleca în America, după încheierea studiilor, unde ar avea „şansa unei cariere şi a unei vieţi mai bune decât aici”.

„Mă tentează să plec în State pentru a experimenta un alt stil de trai”, mărturiseşte tânărul din Avrig. „Nu pot spune că vreau neapărat să merg în SUA”, dar „dacă ar fi să câştig, aş pleca. Nu pot să ştiu cum va fi dacă ar fi să ajung acolo, dar sunt optimist.” Alex vrea să meargă la New York sau altundeva pe coasta de est, într-un oraş mai mare sau aproape de unul, pentru că acolo joburile sunt mai uşor de găsit şi mai bine plătite.

Roman, un oraş cu noroc

Şi Ligia State s-a înscris la loterie când abia terminase facultatea de Stomatologie de la Iaşi, în 1999. Înainte să meargă la Bucureşti, unde trebuia să se angajeze ca medic stagiar, i-a făcut o vizită unei colege de la Roman. „Romanul e oraş cu noroc”, îi spunea colega şi îi arăta pe stradă persoane care câştigaseră Loteria vizelor, „ar trebui să trimitem şi noi”.

„Priveam perspectiva de a pleca în SUA ca pe un vis frumos care ar putea rezolva problemele viitorului după anul de stagiatură obligatorie”, povesteşte Ligia, care are în prezent 34 de ani. Aşa că s-a înscris la loterie. „Îmi amintesc exact cum pe plicul meu, când trebuia să batem la maşină numele sau adresa, ceva se tot întâmpla: ba scriam greşit, ba nu mai era cerneală, am scris multe plicuri până să fie unul corect, la un moment am vrut să o las baltă...”

Mult-aşteptatul plic

În New York, Ligia State s-a întors la facultate pentru a putea practica stomatologia. În studenţie, a fost  în Republica Dominicană, unde a tratat pacienţi săraci

În prezent, înscrierea la Loteria vizelor (Diversity Visa - DV) se face exclusiv online, pe site-ul www.dvlottery.state.gov. Anul acesta, aplicaţiile au început în octombrie şi se vor închide la 30 noiembrie, la ora 19.00, iar câştigătorii vor primi viza în 2011. Înscrierea propriu-zisă este simplă dacă citeşti cu atenţie instrucţiunile de completare a formularului de pe acelaşi site.

După ce se încheie perioada de înscriere, calculatorul începe să selecţioneze aleatoriu aplicanţii, dintre toate formularele de înregistrare primite. Toate cererile au şanse egale să fie selecţionate în cadrul fiecărei regiuni, se menţionează în instrucţiunile pentru DV 2011, emise de departamentul de stat american. Cei selecţionaţi primesc apoi prin poştă o scrisoare de înştiinţare de la Centrul Consular Kentucky, însoţită de instrucţiuni privind solicitarea vizei. Atât aplicanţii desemnaţi câştigători, cât şi soţii sau soţiile acestora, precum şi copii lor necăsătoriţi, sub 21 de ani, pot solicita vize.

Ligia State şi-a început în ianuarie 2000 stagiatura în Bucureşti. „Nu-mi plăcea deloc oraşul, căminul de rezidenţi de la Fundeni unde locuiam, drumul cu autobuzul până la policlinica, unde nu erau materiale...” De fiecare dată când era supărată, îi telefona mamei sale de la Râmnicu Sărat şi o întreba dacă a venit un plic „de la americani”. Într-o zi din iunie 2000, când era în autobuz, aceasta a sunat-o şi i-a spus că a primit „un plic mare pe care scrie Diversity Visa 2001”. „Am crezut că glumeşte, am pus-o să citească. Plângeam de fericire şi tot autobuzul s-a emoţionat. Când am coborât, cineva a strigat după mine: «Am întâlnit şi români fericiţi!»”

Reacţia familiei

Gianina a primit vestea că va pleca în SUA în iunie 2003, după opt încercări eşuate. „Prima reacţie când am văzut acel plic a fost să sar în sus de bucurie”, povesteşte ea. „Între timp mă căsătorisem şi aplicam în fiecare an şi eu, şi soţul meu. Eram foarte hotărâtă să plec. Voiam să aplicăm la Canada în acel an, aveam actele pregătite.” La început, mama Gianinei a fost încântată de şansa care i se oferise fiicei sale. „După ce am luat viza însă, a conştientizat că nu mă va vedea prea des şi a încercat să mă convingă să rămân. Nu a funcţionat însă.”

În cazul lui Helmuth Duckadam, legendarul portar al Stelei din 1986, el a fost cel care a încercat să-şi convingă soţia să nu plece în SUA, după ce tot el câştigase Loteria vizelor. În 2001, Duckadam s-a înscris la DV dintr-o întâmplare. „A fost mai mult un joc. Am avut un nepot care a depus de mai multe ori dosarul. El m-a bătut la cap să depun şi eu. Nu am vrut, dar m-a convins.”

„Eroul de la Sevilla” s-a înscris la loterie fără gândul că va câştiga. După câteva luni însă a primit plicul de la Centrul Consular Kentucky. „Dacă am intrat în joc, am decis să o facem până la capăt. Am completat actele primite şi le-am trimis.” Peste alte luni, Helmuth, soţia sa Ildiko şi fiica lor Beatrix au primit răspuns că au fost programaţi la interviul pentru viză. „Soţia a vrut să mergem; spunea că în America e altfel viitorul pentru copii. Eu am fost mai circumspect. Când eram cu viza în mână şi trebuia să ne luăm bilet de avion i-am propus soţiei să nu mai plecăm. Ea a insistat şi atunci am cedat.”

Adaptarea la stilul american

Helmuth Duckadam a emigrat în Arizona cu fosta soţie, Ildiko, dar s-a întors în România după trei ani

Nu toţi cei care câştigă Loteria vizelor vor pleca în Statele Unite. În programul DV 2008, 1.528 de persoane din România au fost selecţionate, dar numai 876 dintre acestea au emigrat în America cu o viză Diversity. Pentru a te califica pentru viză, trebuie să ai diplomă de Bacalaureat sau cel puţin doi ani de experienţă profesională într-o meserie care necesită cel puţin doi ani de pregătire sau experienţă.

În plus, persoanele care soli­cită viză trebuie să facă dovada că, odată ajunse în SUA, nu vor deveni „sarcină publică”, adică nu vor ajunge în grija statului. Deţinătorii de viză DV nu primesc niciun fel de ajutor de la statul american, de exemplu bilet de călătorie, locuinţă sau ajutoare financiare, arată departamentul de stat. Solicitanţii trebuie să arate că se pot întreţine câteva luni în America.

Dovada se poate face prin conturi în bancă, evaluări de proprietăţi, oferte de lucru şi/sau declaraţii de sponsorizare din partea unui cetăţean sau rezident permanent al SUA (Affidavit of Support – AOS), care se angajează că, la nevoie, va susţine financiar loteristul şi familia acestuia. Deşi oficial nu există o sumă minimă necesară, forumurile dedicate participanţilor la Loteria vizelor arată că suma de 5.000 de dolari de persoană este minimul cerut de Ambasada Statelor Unite la Bucureşti.

Primele impresii

Odată ce au primit viza, câştigătorii loteriei îşi aleg locul unde vor pleca în Statele Unite. Helmuth Du­ckadam şi familia sa au ales Phoenix, Arizona, unde locuiau două verişoare ale lui Ildiko. Prima lor experienţă americană după sosirea în SUA, în toamna lui 2003, a fost un chef românesc cu prieteni şi neamuri pe care nu-i mai văzuseră de ani sau chiar zeci de ani.

Pentru Ligia State însă, care a ajuns în aprilie 2001 în New York, primele zile au fost ca un şoc. „Probabil că te naşti a doua oară când emigrezi şi impactul oraşului a făcut şocul şi mai mare.” Cât despre Gianina, ea a avut impresia că a aterizat într-o staţiune de vacanţă când a văzut prima dată, în martie 2004, orăşelul californian plin de palmieri în care urma să locuiască, aflat la 50-60 km de Los Angeles. „Apoi, pe drum, m-a cam speriat viteza cu care se circula pe autostradă şi mă gândeam cum o să fiu eu în stare să conduc aici.”

Acomodare dificilă

Perioada de acomodare la viaţa în Statele Unite e rareori uşoară pentru imigranţi. Gianina a avut noroc pentru că a fost întâmpinată de „o întreagă colecţie de rude”: mătuşi, unchi, verişori. Aceştia ­i-au susţinut moral pe ea şi pe soţul ei, dar nu şi financiar. „La cinci zile de la aterizare am închiriat un apartament cu ajutorul unei rude care a semnat pentru noi (nu prezentam credibilitate, în lipsa unei istorii de credit).”

Multe din informaţiile utile în primele luni le-a primit de pe un forum de loterişti din România: ce trebuie să faci când ajungi, cum aplici pentru social security card, permis de conducere, cont în bancă etc.

Primul an nu a fost „prea uşor”, dar nici „mult prea greu”, ci mai degrabă frustrant pentru Gianina. Deşi urmase câteva cursuri în România, nu prea putea duce o conversaţie în engleza americană. „Înţelegeam parţial ceea ce citeam. Dar din ceea ce se vorbea, eram de-a dreptul în beznă. Cel mai greu a fost să-mi formez urechea la accentul de aici.” Cea mai mare frustrare a Gianinei la început a fost că nu putea comunica, mai ales că în România era o persoană volubilă. Dar problema s-a rezolvat pe parcurs, prin cursuri zilnice de engleză.

În ceea ce priveşte serviciul, prima slujbă a Gianinei a fost cea de casieră la un parc de distracţii. „Nu aş fi lucrat acolo o viaţă, dar am dobândit o experienţă interesantă de viaţă. Totuşi nu era ceva să mă reţină pentru toată viaţa.” În România fusese avocat, dar ca să continuie în acelaşi domeniu în America ar fi însemnat să meargă din nou la şcoală pentru trei ani. „Cu lacunele mele în engleză, am decis să mă reorientez către ceva ce necesita mai puţină şcoală şi mai puţin contact verbal cu oamenii. Drept pentru care am decis că vreau să mă fac contabil.” A studiat un an şi acum lucrează de aproape patru ani în domeniu.

„Nu e tocmai idealul meu de muncă. E cam plictisitor pentru un om activ, dar mă complac să stau aşa pentru că e uşor; nu mă gândesc la slujbă după ce plec acasă, nu am dureri de cap. Sunt relaxată cum n-am fost niciodată în slujba mea de avocat. Nu am regretat nici măcar o secundă că nu mai sunt avocat. Era multă bătaie de cap!” Slujba ideală a Gianinei, care are în prezent 37 de ani, ar fi însă să lucreze cu animale, aşa că, în timpul liber, face voluntariat pentru o organizaţie care salvează căţei.

Încă trei ani de studiu

Cei care cer viza americană  trebuie să aibă suficienţi bani ca să se întreţină

Ligia State a reuşit în schimb să-şi păstreze în America domeniul de activitate. Mai întâi s-a angajat ca asistentă de stomatologie. „Am găsit prima slujbă în 10 zile de la venire printr-un anunţ din «New York Times». Lucram la două străzi distanţă de faimosul Empire State Buiding, pe Madison Avenue”, povesteşte ea.

A lucrat asistentă timp de un an. „Din primele luni mi-am dat seama că America e ţara în care «cine are carte, are parte» şi trebuie să-mi obţin licenţa de stomatolog.” Din cei patru ani de „premedical school” şi patru ani de „dental school” necesari licenţei americane în stomatologie, Ligia şi-a echivalat cinci, maximum posibil, şi a aplicat apoi la New York University (NYU) School of Dentistry. La un an după ce aterizase în America, în 2002, a fost acceptată la NYU.

„Şcoala aici a fost foarte grea, mai ales din cauza englezei pe care nu o stăpâneam aşa de bine. În plus, nota de trecere la examene este 70 din 100.” Mai era şi aspectul financiar: un an de facultate costa, în 2002, 79.000 de dolari. „Învăţam pe rupte cu spaima că dacă o să pic examenele o să lucrez toată viaţa ca asistent stomatolog ca să plătesc un an de şcoală în SUA.” Dar Ligia a absolvit NYU în mai 2005 şi de aproape cinci ani este medic stomatolog în oraşul New York.

Pentru Helmuth Duckadam, să-şi găsească o slujbă nu a fost la fel de uşor. Soţia şi fiica s-au angajat la magazine, dar fostul fotbalist, care lucra în România la Poliţia de Frontieră, a avut dificultăţi. În 1986, sezonul în care Steaua câştiga Cupa Campionilor Europeni cu Duckadam, sportivul suferea un anevrism şi apoi o intervenţie chirurgicală la braţul drept, ceea ce îl determina să iasă definitiv din fotbalul de performanţă.

Ajuns în America, problema cu braţul nu i-a permis să facă munci grele şi i-a fost greu să-şi găsească de lucru. Aşa că s-a mai întors în România câteva luni, a mai plecat din nou în America şi, după trei ani, a ajuns la concluzia că nu-şi găseşte locul în Statele Unite şi s-a întors la Arad. „America îmi place. Dar n-am putut să mă adaptez.”

„Îmi lipseau oamenii”, povesteşte Duckadam, care a divorţat de prima soţie după ce s-a întors din America. „Acolo e o lume rece, fiecare îşi vede de ale lui. Într-un fel asta e bine, noi suntem altfel obişnuiţi.” Acum însă, îi lipseşte vremea superbă din Arizona – „când te trezeai vedeai soarele pe cer” –, drumurile foarte bune şi civilizaţia în trafic, dar şi „oamenii care nu te deranjează cu nimic. Fiecare e pe cont propriu, nu-l interesează dacă alergi în chiloţi pe stradă sau mergi la cumpărături în pijama. E o altfel de lume.” În 2006, Duckadam s-a întors în ţară. „În prima fază am vândut totul din România, am plecat cu gândul să rămân acolo, tot ce aveam a mers în America. Întorcându-mă înapoi am început de la zero, n-a fost uşor deloc şi nu este uşor.”

Viaţa e mai relaxantă

Gianina a ştiut în schimb, după un an de trăit în Statele Unite, că acolo vrea să-şi petreacă toată viaţa. America îi place pentru că acolo viaţa i se pare mai relaxantă. „Deşi distanţele sunt mai lungi şi trebuie să conduc 20 de kilometri ca să ajung la serviciu, e mai relaxant. În Bucureşti mă enervam ba că era traficul infernal, ba că erau o grămadă de nesimţiţi pe şosele, ba că nu găseam loc de parcare. Aici fiecare circulă pe banda lui, nu vei fi claxonat că mergi prea încet sau că aştepţi să faci dreapta/stânga şi trebuie să aştepte după tine.”

Îi mai place că oamenii sunt politicoşi, străzile sunt curate şi fără gropi, vremea e frumoasă – în California nu e niciodată iarnă şi plouă maximum 10-15 zile pe an –, birocraţia e mai mică, turismul e foarte bine pus la punct şi drepturile animalelor sunt respectate. Dintre puţinele defecte ale Americii pe care le găseşte sunt traficul obositor, incendiile care pârjolesc statul în fiecare vară şi perioadele scurte de concediu anual plătit. Deşi spune că nu s-ar mai întoarce în ţară decât în vacanţă, Gianinei îi lipsesc prietenii din România. Iar pe mama sa o va aduce definitiv în SUA anul acesta.

Şi Ligiei State îi lipseşte familia. Când vine însă în România îi lipseşte viaţa de la New York. „Îmi place diversitatea culturală din America”, spune ea. „Mă bucură faptul că românii sunt foarte bine văzuţi aici. Sunt foarte mulţi americani uimiţi de cât de rapid şi cu succes ne integrăm noi românii aici. Am convingerea că în România problema nu sunt oamenii, care în alte ţări fac faţă cu succes şi se descurcă mai bine decât nativii în multe cazuri, ci sistemul, care te descurajează...”

Totuşi, Ligia nu s-ar întoarce în România. Justificarea este dată de vorbele fratelui său, medic stomatolog în oraşul lor natal Râmnicu Sărat, care anul acesta aplică la Loteria vizelor a 16-a oară: „Nu o fi Raiul pe Pamânt nici în SUA, dar când te uiţi la sistemul de sănătate, este diferenţă mare. Chiar şi aşa strâmb, sistemul american, pe care încearcă Obama să-l reformeze, tot este mai bun decât ce este în ţară.”