Românii care ajută Lumea a treia
0
Patru tineri entuziaşti, Laurenţiu Tîrcă, Laura Prodan, Cristina Gaşpar şi Alina Constantinescu, au lăsat confortul vieţii de acasă pentru a ajuta la dezvoltarea unor comunităţi din Lumea a treia şi, totodată, pentru că sperau să descopere un sens mai adânc al existenţei lor.
Pentru mai multe detalii citiţi şi:
O lecţie dură, dar valoroasă şi foarte corectă
Laurenţiu, un bucureştean cu bucle castanii şi mină optimistă, în vârstă de 23 de ani, s-a întors de câteva luni din Antananarivo, capitala Madagascarului. Experienţa i-a schimbat radical priorităţile în viaţă şi modul în care privea lumea.
Proaspăt transferat la o facultate din Olanda, unde ajunsese prin programul de burse Erasmus, Laur, cum îi spun prietenii, se pregătea pentru o strălucită carieră corporatistă în Occident, unde intenţiona să şi rămână. Uneori însă, micile capricii şi deciziile luate „la plesneală” pot să-ţi schimbe viaţa.
Pentru Laurenţiu Tîrcă, momentul de turnură a fost cel în care a aplicat pentru un program de voluntariat în Africa. „La o săptămână după ce m-am transferat, am văzut un afiş de recrutare prin AIESEC Olanda pentru un stagiu de şase luni. Erau doar şase locuri: două în Zambia, două în Burkina Faso şi două în Madagascar.
Am aplicat ştiind că nu am absolut nicio şansă”, povesteşte Laurenţiu. După interviuri, teste de limbă şi scrisori de motivaţie, a avut surpriza să fie selectat pentru Madagascar, o ţară francofonă, deşi el aplicase pentru Zambia, care este anglofonă. „Eu n-am făcut niciodată franceză la şcoală, dar evaluatorii au zis că, dacă sunt din România, învăţ repede.”
Recrutarea surpriză
Programul pentru care a fost selectat era unul de dezvoltare, domeniu în care Laurenţiu avea doar experienţa teoretică a unui curs la facultate. Surpriza acceptării a fost cu atât mai mare cu cât majoritatea persoanelor cu care a concurat aveau experienţă de teren.
„Mulţi fuseseră în Africa pe proiecte de agricultură sustenabilă. O fată venea din Bolivia, unde timp de şase luni încercase să-i ajute pe copiii străzii să se lase de droguri. Aşa că am fost chiar şocat că m-au luat la sfârşitul recrutării.” Înainte de plecare, Laurenţiu a mers la sediul de la Roma al World Food Programme (WFP), agenţia de ajutor alimentar a Naţiunilor Unite, pentru o săptămână de îndrumare.
I s-au predat noţiuni de securitate şi a fost învăţat ce să facă în anumite situaţii, de exemplu cum să recunoască un câmp minat sau cum să se poarte cu copiii-soldaţi. O formalitate care, contrar aşteptărilor, s-a dovedit utilă. „Nu am dat peste niciun câmp minat, dar pot să spun că mi-au folosit noţiunile de securitate, pentru că experienţa mea s-a terminat puţin mai repede decât era preconizat... cu o lovitură de stat.”
Laurenţiu, la centrul de nutriţie din Antananarivo, unde WFP distribuie orez pentru copiii malnutriţi
Laurenţiu a reuşit să se bucure de patru luni şi jumătate de voluntariat, din cele şase cât prevedea stagiul. Mandatul WFP constă în asigurarea asistenţei alimentare celor mai săraci oameni dintr-o ţară, ceea ce înseamnă că ei trebuie găsiţi cu ajutorul unor profile sociometrice realizate de agenţii ONU.
Laurenţiu a lucrat la birou, analizând statistic datele centralizate din teren. În ultima lună şi jumătate de stagiu urma să facă o evaluare a centrelor de nutriţie pentru tuberculoşi şi orfani, cărora WFP le distribuie mâncare. Dar, din cauza loviturii de stat, nu a mai apucat.
Final neaşteptat
„În acea fatidică zi de luni, pe 20 ianuarie 2009, după două săptămâni de proteste ale opoziţiei, totul s-a transformat într-un haos pe străzile din capitală. De unde înainte era o ţară calmă, paşnică, locul unde nu se întâmpla nimic, acum se dădea foc clădirilor oficiale şi erau blocaje pe străzi. Eu locuiam chiar în centrul capitalei, într-un apartament cu încă două fete, stagiare şi ele. Când a început nebunia, amândouă plângeau, iar eu ar fi trebuit să fiu vocea raţiunii.
Dar eram şi eu speriat, pentru că nu aveam pază şi îi auzeam cum aleargă-n sus şi-n jos pe strada noastră şi cum se împuşcă.” Laurenţiu îşi aminteşte că nici nu aveau cu ce să blocheze uşa, fiindcă locuiau într-un apartament fără mobilă. Dormeau pe saltele de burete. „Aşa vulnerabil nu m-am simţit în viaţa mea”, adaugă Laurenţiu.
Nimeni nu se aştepta să vină o asemenea nebunie. Dar, cu tot pericolul în care s-a aflat, Laurenţiu spune că experienţa în sine a fost „foarte tare”. În primul rând că i-a schimbat viaţa, l-a deturnat de la cariera într-o corporaţie şi l-a ajutat să-şi dea seama ce vrea să facă în viitor.
„M-a făcut să mă gândesc că România nu-i o ţară atât de rea pe cât credeam, m-a făcut să vreau să mă întorc şi să încerc să schimb nişte lucruri şi de-aia m-am hotărât să activez în societatea civilă, o perioadă, până plec din nou.” În prezent, Laurenţiu lucrează la Societatea Academică din România, alături de Alina Mungiu şi Sorin Ioniţă.
În al doilea rând, şi-a restructurat valorile. „În Madagascar am învăţat simplitatea. Ştiam că banii nu sunt totul, dar acum mi-am dat seama că banii nu sunt mai nimic, dacă e să măsori fericirea unui om. Pentru că am întâlnit destul de mulţi oameni care, deşi erau săraci, stăteau seara la apus pe pragul colibei lor, cântau la o chitară improvizată şi păreau împăcaţi şi fericiţi.
Apoi, interacţionând cu ei, cunoscând cultura malgaşă şi prietenia lor, mi-am dat seama că nu e neapărat un deziderat în sine să merg în Vest, aşa cum îmi doream când am plecat din România.” Şi, nu în ultimul rând, Laurenţiu a avut ocazia să pună sub lupă sărăcia lucie, să înţeleagă că a nu avea bani să-ţi cumperi blugi e un moft dacă îl compari cu lipsa banilor pentru a cumpăra orezul zilnic cu care să-ţi hrăneşti copiii.
Se încarcă comentariile...
